1940 – un an dramatic pentru istoria României (VI)

Horia Sima declanșează insurecția anti-carlistă

Acum 80 de ani, la 3 septembrie 1940, după ce regimul iresponsabil și ticălos al regelui Carol al doilea acceptase toate cedările teritoriale,  România Mare era o ruină care sângera din toate părțile iar din sufletul ciopârțit al națiunii strigătul de revoltă nu mai putea fi oprit, Mișcarea Legionară se ridică la luptă pentru alungarea tiranului și a clicii sale de asasini, ca o ultimă zvâcnire a demnității românești batjocorite și sufocate.

Acțiunea era extrem de riscantă, forțele complet inegale, timpul pentru organizare foarte scurt, dar curajul și spiritul de sacrificiu al legionarilor amplificat de durerea țării sfâșiate au învins orice frică, orice calcul, orice sentiment de prudență omenească. Într-un secret desăvârșit, în  mai multe orașe ale țării, un total de circa 2.000 de legionari, slab înarmați dar mizând pe efectul surpriză, așteptau ordinul lui Horia Sima de a declanșa insurecția și a ocupa instituții publice și puncte strategice sperând și într-un posibil concurs al unor elemente ale armatei ( profund nemulțumite de umilința la care fusesese supusă oștirea română de cedarea fără luptă  a teritoriilor țării ).

Acest ordin a venit la 3 septembrie 1940 și a vizat mai multe orașe- cheie cu importanță strategică  (din păcate cedarea Ardealului a făcut să se renunțe la acțiunea de la Cluj iar apoi și la cele din Timișoara și Deva). Legionarii au acționat însă energic la Brașov și Constanța reușind să ocupe principalele instituții publice, să controleze telecomunicațiile și chiar să dezarmeze unități militare ( nu s-a reușit însă ocuparea postului de radio Bod, un punct cheie al operațiunii ).  În toate comunicările pe care le făceau cu autoritățile sau cu populația, legionarii cereau abdicarea regelui Carol și pretindeau că au susținerea generalului Antonescu ( ceea ce era implicit adevărat). Chiar dacă pot părea succese locale și de mică amploare, acțiunile de la Brașov și Constanța au avut un mare ecou în țară, ducând tensiunea la cote înalte.

Deși la București nu era nimic prevăzut în prima fază a insurecției ( în afara unor mici acțiuni diversioniste), populația revoltată a ieșit în stradă și sub conducerea legionarilor a manifestat contra regelui în număr tot mai mare, stârnind panică la Palat. Sperând în înăbușirea militară a revoltei, Carol l-a numit de urgență pe generalul Antonescu ca prim – ministru ( se folosise de acesta și în 1938 la instaurarea dictaturii regale, dar acum condițiile erau altele), apoi i-a conferit “puteri depline” ( expresie foarte atrăgătoare dar a cărei ambiguitate Antonescu nu a înțeles-o ). Atunci când însă, în seara de 5 septembrie, în fața sutelor de mii de manifestanți care amenințau să intre cu forța în Palat, Carol i-a cerut să tragă în populație, Antonescu – susținut de generalul Coroamă – a refuzat, pecetluind practic sfârșitul politic al regelui Carol, care în noaptea următoare a abdicat și apoi a părăsit defintiv țara, ieșind din istorie. Convenția de la 27 iunie dintre Horia Sima și generalul Antonescu a funcționat.

Pe 6 septembrie 1940 – sărbătoarea minunii Arhanghelului Mihail, se deschidea un nou capitol de istorie românească, iar pentru legionari va rămâne veșnic în conștiințe ca ziua Biruinței.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Virtutea naţionalismului (7)

Default thumbnail
Subiectul următor

Aiud - 2020

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din