Revigorarea teologiei

L-am cunoscut personal pe Părintele Liviu Brânzaş în primăvara anului 1997, cu ocazia conferinţei „Eroi şi trădători” din ciclul „Istorie şi Adevăr”, conferinţă susţinută la Muzeul de Istorie, facilitată de prietenul comun, regretatul scriitor Gheorghe Stănescu, o conferinţă incitantă care denunţa caracterul profund ateu al comunismului şi compromisul multora dintre semenii noştri făcut cu regimul ateu. Am fost profund impresionat să văd pentru prima dată, în perioada postcomunistă, cum un slujitor al Bisericii denunţa public incompatibilitatea calităţii de creştin cu cea de membru al partidului comunist, întrupând cu adevărat dimensiunea esenţială a Bisericii Creştine Ortodoxe, cea de Biserică luptătoare şi nu doar dimensiunea contemplativă sub care s-a ascuns o parte a ierarhiei, a clerului şi a naţiunii române.

Atitudinea Părintelui Liviu Brânzaş era justificată, pe de o parte, de autoritatea morală a unui caracter admirabil, trecut timp de 13 ani prin temniţele comuniste cu demnitate, iar pe de altă parte, de misiunea sa harică, asumată integral în promovarea valorilor creştine majusculate şi a Adevărului Revelat. Chipul său serafic, cu trăsăturile pronunţate ale unui nordic se armoniza cu blândeţea şi smerenia specifice patristicii, trăitor la foc maxim al Ortodoxiei, care cultiva intransigenţa perfect îndreptăţită, în anumite contexte, discernământul şi care se ferea tot timpul de retorica ortodoxă izolaţionistă, manifestând o deschidere în duhul creştin spre fraţii catolici şi greco-catolici. Nici nu se putea altfel pentru un beiuşean care provenea din atmosfera conciliantă a acelei părţi de Transilvanie multiconfesională şi a cărui experienţă carcerală de trăire autentică a creştinismului în dăruirea totală cu greco-catolicii şi catolicii se dovedise determinantă pentru întregul său parcurs.

Am descoperit la Părintele Liviu Brânzaş chiar de la prima întâlnire o propensiune spre solidaritate, specifică celor trecuţi prin iadul concentraţionar comunist, o solidaritate de grup de invidiat, regăsibilă şi în relaţia sa cu prietenul Gheorghe Stănescu ce se ghida după un cod unic. Mărturisesc că prin intermediul unor astfel de oameni deosebiţi am intrat în contact cu superbia fenomenului interbelic, atât de hulit astăzi de intelighenţia goşistă, educată la şcoala materialismului dialectic şi a negândirii comuniste. Părintele Liviu Brânzaş întrupa cu asupra de măsură modelul teologului profund angajat în cetate care a înţeles că marile bătălii se poartă în câmp deschis şi nu la focul căldicel al frazeologiei patriotarde.

Încă din perioada comunistă, Părintele Liviu Brânzaş nu a renunţat, cu toate implicaţiile ce decurgeau dintr-o asemenea asumare, la rolul său primordial de a face cateheză1, de a asigura o educaţie creştină fiilor Bisericii în contrapunct cu dogmatismul politic propagat de comunism, lucru pentru care a insistat cu tărie şi după decembrie’89. Este inadmisibil să pretinzi că eşti un promotor al axiologiei Predaniei fără a lua în calcul problema cardinală a catehezei la care majoritatea preoţilor renunţaseră în comunism.

Discursul Părintelui Liviu Brânzaş era lipsit de acele reflexe pietiste, de formulări greoaie, cu nuanţe sămănătoriste care definesc retorica actuală eclezială, o retorică cu multe accente neobolşevice care creează de multe ori un aer irespirabil. Aceasta este din păcate calitatea multor predici în care se simte de la distanţă o lipsă de prospeţime teologică. Posibilităţile imediate de revigorare a discursului teologic, de reîmprospătare curajoasă a expresiei publice a credinţei se regăseau în stilistica eclezială a Părintelui Liviu Brânzaş.

Mărturisirea ferventă a credinţei în spaţiul public nu se poate realiza decât prin încercarea de conectare a celor două lumi: laicatul creştin şi clerul, despărţite tot mai mult de o practică a discursului şi de o atitudine nu tocmai exemplare. Părintele Liviu Brânzaş a încercat interconectarea acestor lumi tocmai prin exemplul său de a coborî în cetate, de a proclama splendoarea Bisericii, de a exersa virtuţile comunităţii şi de a practica permanent o libertate a reflecţiei care nu pune în dificultate credinţa.

Lucrările sale: „Martor într-un proces moral” (Editura Brad, 2000) şi „Raza din catacombe. Jurnal din detenţie” (Bucureşti, Editura Scara, 2001), un document important pentru istoriografie cu privire la fenomenul concentraţionar, dau seama de această coordonată a teologului în cetate, a mărturisitorului angajat în lupta cu răul. Publicistica sa creştină a lezat multe voci ecleziale prin diagnosticul pus de multe ori cu intransigenţa teologului care veghează la buna rânduială a Bisericii şi a respectării îndreptarului său de funcţionare, Predania.

Discursul teologic al Părintelui Liviu Brânzaş se fundamentează pe sublimarea virtuţii iubirii, întrucât „creaţia şi jertfa sunt opera aceleiaşi iubiri”. Iubirea este motorul generator al binelui, în absenţa ei manifestându-se plenar răul. Lipsa iubirii goleşte de sens şi valoare nu numai orice act al omului, ci şi chiar martiriul: „Dacă iubirea s-ar fi stins, atunci apostolii nu ar mai fi vestit Evanghelia, iar martirii ar fi refuzat să-şi mai verse sângele” (Tereza de Lisieux).

Diferenţa specifică dintre „fiii lui Dumnezeu” şi „fiii diavolului” rezidă tocmai „în atitudinea faţă de iubire, exprimată în capacitatea sau incapacitatea de a iubi (I Ioan 3,10)”. Astfel, potrivit interpretării Părintelui Liviu Brânzaş, „credinciosul fierbinte pe care îl doreşte Mântuitorul este creştinul plin de iubire ardentă, iar căldicelul pe care îl va scuipa din gura Sa este creştinul lipsit de flacăra iubirii (Apoc. 3,16)”2. Teologia Părintelui Liviu Brânzaş este pe linia patristicii, iubirea fiind calea „care le întrece pe toate”: „Cel ce iubeşte pe aproapele va dori şi va lucra în aşa fel, ca să se întâmple şi aproapelui aceleaşi lucruri, ca lui însuşi” (Sf. Iustin Martirul).

Iubirea devine o adevărată „stare de conştienţă”, ea trezind în sufletul fiinţei sentimentul datoriei şi al responsabilităţii. Dobândirea unei asemenea conştiinţe restaurative implică asumarea unui destin de jertfă mântuitoare, o luptă pentru credinţa întregului neam. Acest deziderat al creştinului, „lupta pentru mărirea neamului pe linia virtuţilor creştine”, aşa cum este formulat de Părintele Dumitru Stăniloae, nu reprezintă decât „lupta pentru preamărirea lui Dumnezeu în făptură”.

„Lucrarea de restaurare a sufletului românesc prin virtutea iubirii” este singurul „mare program de care ţara are nevoie”3. Iubirea care le rabdă pe toate, devine lucrătoare atunci când se conştientizează rolul ei major în procesul de mântuire a sufletului. În virtutea acestui proces funcţionează şi iubirea părinţilor creştini pentru copiii lor, o iubire manifestată prin preocuparea, în cel mai înalt grad, pentru destinul fiilor în veşnicie.

Părintele Liviu Brânzaş insistă asupra atitudinii părinţilor creştini în modul de educare al copiilor, având mereu în vedere modelul creşterii Pruncului Iisus, un model al dragostei şi al sacrificiului, esenţial „pentru desăvârşirea morală şi pentru o mare misiune în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor”. O dovadă a credinţei şi a sincerităţii preocupării pentru mântuirea sufletului se realizează „prin preocuparea maximă pentru mântuirea copiilor noştri”. O absenţă fundamentală a şcolii gândirii şi a simţirii creştine, care este spiritualitatea filocalică, provoacă un dezechilibru în educaţia copilului, alterându-i grav dezvoltarea sa firească4.

Din această perspectivă a educării religioase a copilului, rolul religiei în şcoală rămâne esenţial, aspect atestat încă din Antichitate: „Nu ştiu dacă, odată cu subminarea fricii de Dumnezeu, nu va dispărea dintre oameni şi fidelitatea şi ordinea socială” (Cicero) şi accentuat la maximum în cadrul creştinismului: „Pedagogia este o bună conducere a omului spre virtute, încă din timpul copilăriei sale; scopul pedagogiei este de a face sufletul mai bun” (Clement din Alexandria). Dacă pornim de la afirmaţia lui Clement potrivit căreia Biserica este o şcoală, se poate spune atunci că „din punct de vedere al educaţiei morale, şcoala trebuie să fie o prelungire a bisericii”5. Părintele Liviu Brânzaş atrage atenţia asupra consecinţelor negative referitoare la „eliminarea factorului religios” din şcoală şi din viaţa popoarelor. Este nevoie de trecerea unui timp pentru a dispărea din conştiinţa românilor „efectele atmosferei ostile – care s-a întreţinut în instituţiile de învăţământ şi cultură – faţă de valorile religioase” şi pentru a se putea înţelege „importanţa educaţiei religioase la copii”.

Implicarea Părintelui Liviu Brânzaş în spaţiul public nu împietează cu nimic asupra calităţii sale de sacerdot, de mărturisitor şi apărător al Bisericii lui Hristos şi al Adevărului Revelat. În acest sens, Părintele Liviu Brânzaş a solicitat în repetate rânduri o poziţie oficială a Bisericii în problema comunismului. Această solicitare punctează atitudinea exemplară a unui teolog care a înţeles să-şi asume integral misiunea sa apostolică şi duhovnicească6.

Datoria Bisericii, încă neîmplinită (au trecut 26 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, o revoluţie îndreptată împotriva comunismului), de a condamna în termeni categorici comunismul „şi tot ce a reprezentat el ca primejdie pentru aşezarea creştină a lumii şi pentru destinul creştin al neamului românesc” constituie singura posibilitate de regăsire a neamului românesc, „pe linia misiunii sale istorice de apărător al creştinismului”. De asemenea, trebuie condamnată în duhul Adevărului lui Hristos „mentalitatea profund imorală că un creştin poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”.

Printr-un asemenea gest se poate încă restaura prestigiul moral al Bisericii, supusă acum unor noi provocări cărora e datoare să le facă faţă. Un asemenea act de curaj apostolic încă aşteptat din partea ierarhiei bisericeşti va fi un act de delimitare faţă de ateismul bolşevizant, criminal şi ilegitim.

Vocea inconfundabilă a Părintelui Liviu Brânzaş reuşeşte să formuleze un diagnostic spiritual complet şi să contribuie la revigorarea spaţiului teologic aflat între asceză şi angajare. Părintele Liviu Brânzaş rămâne conştiinţa vie şi trează a Bisericii Ortodoxe, un apologet al învăţăturii şi tradiţiei creştine, un atlet neînfricat al lui Hristos, care a mărturisit credinţa cu fermitate, prin afirmarea permanentă a spiritualităţii filocalice.

Note:

1 Cf. Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, „Chemare către tineretul ţării. Cuvânt rostit la cel de-al doilea Congres al AFDPR”, Editura Brad, 2000, pp.21-22: „Catehizarea copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită, în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport cu orice altă activitate a clerului. Astăzi poporul român doreşte ca biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să lucreze în favoarea credinţei, să capteze toate forţele neîntinate ale societăţii şi, în primul rând, pe cei ce impun prin statura lor morală, cei care au pătimit prin închisori. În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii, simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală, creştină, a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii. În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa lor, a tuturor martirilor ucişi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume, va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare… Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos! Aşa cum tânărul italian Giorgio Frassati, trăitor în veacul XX, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui, a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, şi alţii”.

2 Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, „Iubirea! Programul de care are nevoie ţara!”, p.25.

3 Ibidem, p.26: „Numai uleiul iubirii va putea vindeca rănile sufletului românesc desfigurat de mercenarii diavolului, care au acţionat timp de mai multe decenii pe calea Ierihonului din acest veac ateu. Pentru această operă de încreştinare în profunzime este nevoie de un cler de elită şi de mişcare spirituală care să dinamizeze sufletul românesc spre acest ideal. Numai iubirea în acţiune va crea o nouă Românie creştină”.

4 Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, „Părinţi şi copii”, pp.30-31: „Să ne întrebăm cu toată seriozitatea şi să nu lăsăm răspunsul neînsoţit de o decizie. De ce atunci când copiii noştri sunt bolnavi sau pierd un examen şcolar intrăm în panică sau devenim disperaţi, iar când ei pierd examenul moral al calităţii de creştin sau riscă prin neglijenţa faţă de suflet mântuirea în veşnicie, nu devenim îngrijoraţi sau îndureraţi? De ce copiii noştri, care deţin informaţii în toate domeniile să fie atât de puţin informaţi referitor la adevărurile fundamentale ale religiei? De ce copiii noştri să cunoască, pasionaţi, viaţa actorilor şi a cântăreţilor, deveniţi idolii lor, şi să fie atât de indiferenţi faţă de viaţa lui Iisus şi a Sfinţilor? De ce copiii noştri, entuziasmaţi de performanţele forţei fizice, să nu fie admiratorii şi ai aderenţei morale şi să nu aibă ca idoli pe sfinţii şi martirii Creştinismului? Cât timp alocăm pentru preocuparea şi activitatea religioasă, în ultimă instanţă pentru mântuire, din programul copiilor noştri?”.

5 Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, „Religia şi şcoala. Rolul religiei în şcoală”, p.33: „În epoca ateistă, Biserica a fost eliminată din şcoală şi de pe scena culturală a societăţii româneşti. Este evident că eliminarea factorului religios din şcoală şi cultură a avut drept consecinţă degradarea progresivă şi sub multiple forme a sufletului omenesc. Nu trebuie să fii apologet creştin, ci doar un observator lucid şi de bună credinţă ca să constaţi această realitate şi să tragi toate consecinţele privind interesul naţional. Formarea tineretului în credinţa unei autorităţi supreme în univers şi a unei misiuni responsabile a omului pe pământ nu poate avea decât efecte cât se poate de benefice pentru starea morală şi echilibrul societăţii”.

6 Pr. Liviu Brânzaş, Martor într-un proces moral, „Prea Fericite Părinte Patriarh”, Editura Brad, 2000, pp.61-62: „Din punct de vedere creştin, comunismul trebuie declarat ceea ce a fost realmente: Anticristul secolului XX. El a fost sistemul totalitar care, de la apariţia lui, a propagat şi a impus ateismul, a închis şi a dărâmat bisericile, a întemniţat şi a asasinat preoţii şi credincioşii Bisericii şi a interzis pronunţarea numelui lui Hristos sau îl permitea numai în scopul de a fi batjocorit… De aceea, un creştin autentic trebuie să fie, prin concepţie şi structură, un anticomunist absolut… În această viziune creştină, orice act de colaborare cu comuniştii de ieri şi de astăzi, deghizaţi în blana democraţiei, reprezintă un act de trădare faţă de Hristos şi constituie un păcat împotriva Duhului Sfânt. Din nefericire pentru viitorul creştin al României, Biserica Ortodoxă Română nu a pronunţat până acum actul de condamnare totală a comunismului ca ideologie şi practică, act ce se justifică din punct de vedere teologic, necesar din punct de vedere naţional şi obligatoriu din punct de vedere moral”.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Prodromița, darul Maicii Domnului pentru închinătorii ei

Subiectul următor

Decemvirii (6)

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din

Default thumbnail

Gherla – 2020

Data de 13 septembrie 2020 a avut pentru noi o triplă însemnătate.