Virtutea naţionalismului (7)

Note după „Virtutea naţionalismului” de Yoram Hazony. Poate fi ura un argument împotriva naţionalismului?

Cea mai frecventă acuzaţie la adresa naţionalismului este aceea că este generator de ură la adresa altora. Naţionaliştii ar fi limitaţi la un egoism care pune pe primul plan binele şi interesul propriei naţiuni, pe care o privesc în competiţie cu altele. Această atitudine este considerată a da naştere la ură şi chiar la violenţe împotriva altora. În schimb, imperialiştii pretind că sunt preocupaţi de întreaga umanitate într-un mod nediferenţiat, ei susţinând că au depăşit astfel ura care caracterizează în mod inerent naţionalismul.

Pe de-o parte este adevărat faptul că unii naţionalişti îşi urăsc adversarii, în special datorită acumulării unor nedreptăţi istorice, reale sau imaginare, care alimentează resentimentele, prejudecăţile şi violenţa. Dar poate fi acest fapt care îi caracterizează pe unii naţionalişti un argument împotriva naţionalismului în sine? Adică împotriva unei orânduiri politice bazate pe state naţionale?

Pentru a fi aşa, ar trebui arătat că aspiraţia către o ordine politică de tip universalist nu ar incita la ură într-un mod similar. Căci, dacă politica imperialistă e la rândul ei la fel de susceptibilă ca cea naţionalistă de a genera ură, atunci pretenţia că naţionalismul trebuie respins tocmai din acest motiv nu este altceva decât pură propagandă. Această retorică nu face decât să stârnească resentimente la adresa adepţilor statului naţional, dar nu posedă virtutea de a fi adevărată.

Confuzia în jurul acestor chestiuni sporeşte atunci când mulţi liberali contemporani consideră că ura şi violenţa nu sunt doar atribute ale naţionalismului, ci şi ale religiilor, invocate în principal fiind aici Creştinismul şi Islamul.

Hazony consideră însă că aceste religii sunt expresii ale universalismului, care au încercat sau încearcă instituirea dominaţiei mondiale sub forma unui singur imperiu. În această privinţă ele ar fi asemănătoare comunismului sau nazismului, care au urmărit ţeluri similare. În cele din urmă, susţine el, toate ideile universaliste generează la rândul lor ură în momentul în care întâmpină o opoziţie fermă. Iar cel mai mult deranjează aici evidenţele nedorite după care idealul cu pricina ar putea să nu fie chiar atat de universal pe cât este considerat iniţial.

Atunci când în prezentarea de faţă am făcut referire la idei pe care le împărtăşim, după cum s-a putut vedea în marea majoritate a cazurilor, ne-am limitat la redarea acestora. Dar aceste afirmaţii făcute mai sus de Hazony necesită o serie de amendări.

În primul rând, din punct de vedere logic şi moral, el nu rezolvă problema dihotomiei dintre particularism şi universalism. Hazony nu face decât să constate o anumită simetrie în privinţa unor deficienţe, cea mai importantă fiind generarea de resentimente la adresa adversarilor. Dar aceasta e o constantă a firii umane, iar doar invocarea ei nu poate tranşa problema de-o parte sau de alta. Acelaşi tip de raţionament poate fi aplicat şi de un adept al unui principiu universalist, indiferent de substratul său. Fiecare parte este aşadar îndreptăţită să arate cu degetul către ura şi violenţele care caracterizează partea cealaltă, susţinând în acelaşi timp că aceste elemente, atunci când apar în propria tabără ideologică, nu sunt decât simple accidente.

Din capitolele anterioare ale cărţii lui Hazony, el însuşi aparţinând iudaismului, reiese afinitatea sa cu protestantismul şi cu rolul jucat de acesta în apariţia în Occident a statelor naţionale şi a ordinii politice westfaliene bazată pe echilibrul acestora. Iar în perioada renascentistă se ştie că principalul adversar al celor două religii a fost universalismul catolic şi tendinţele sale imperialiste. Totuşi, aruncarea în aceeaşi oală, în mod neglijent sau deliberat, a creştinismului cu islamul, comunismul şi nazismul, adică a unor concepţii care în esenţa lor se deosebesc radical între ele, doar pe considerentul că au în comun un principiu de tip universalist, fie el interpretat diferit, nu poate face parte din analizele pline de acurateţe cu care Hazony ne-a obişnuit în alte locuri, ci trebuie privită drept o expresie a subiectivităţii şi a afinităţilor sale personale.

Dacă universalismul Islamului nu are doar un caracter religios, ci în special unul de dominaţie politică mondială sub dogma unor principii, fie ele şi considerate drept transcendente, iar cel al comunismului e foarte asemănător dacă îl privim drept o religie seculară, în cazul nazismului lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Acesta nu a fost doar un imperialism, aşa cum îl prezintă Hazony, ci totodată şi un naţionalism care s-a bucurat chiar de sprijinul Bisericii Protestante, cel puţin la nivelul ierarhiei oficiale din Germania. Desigur că au existat şi excepţii, precum teologul evanghelic Dietrich Bonhoeffer, care a făcut parte din mişcarea de rezistenţă antinazistă, fiind arestat şi închis într-un lagăr de concentrare, unde a fost executat în aprilie 1945. Dar concepţiile sale aveau mai degrabă un caracter universalist, spre deosebire de accentuarea particularismului germanic din partea Bisericii Protestante a acelei epoci.

Faptul că lucrurile nu sunt atât de facile precum le prezintă Hazony e demonstrat şi de faptul că în Occident, deşi actualmente linia oficială a bisericilor catolică sau evanghelică este mai degrabă una universalistă, există şi teologi care o contrazic şi care susţin compatibilitatea universalismului creştin cu naţionalismul. În această privinţă ar fi de menţionat cărţile editate de teologul catolic german Felix Dirsch, care pe lângă contribuţiile sale ca autor principal conţin şi texte ale altor teologi catolici sau protestanţi menite să justifice această teză: „Rechtes Christentum? Der Glaube im Spannungsfeld von nationaler Identität, Populismus und Humanitätsgedanken” („Creştinism de dreapta? Credinţa în câmpul de tensiune dintre identitate naţională, populism şi ideea umanităţii”) respectiv „Nation, Europa, Christenheit. Der Glaube zwischen Tradition, Sekularismus und Populismus” („Naţiune, Europa, creştinism. Credinţa între tradiţie, secularism şi populism”).

Inutil să mai menţionăm evoluţiile din spaţiul ortodox, unde compatibilitatea dintre Ortodoxie şi naţionalism e cât se poate de firească. Confesiunea este considerată aici drept un element constitutiv al identităţii naţionale, la formarea căreia a contribuit de-a lungul veacurilor. În România interbelică, prin scrierile lui Dumitru Stăniloae sau prin succesul de care s-a bucurat legionarismul în rândul maselor de români, avem alte exemple remarcabile nu doar de compatibilitate, ci chiar de simbioză între naţionalism şi creştinism.

Prin urmare există numeroase exemple, teoretice şi practice, care conţin elemente menite să depăşească dihotomia între particularismul naţional şi universalismul de tip creştin, năzuind către o sinteză a acestor principii care, după cum am văzut, nu pot fi considerate în mod autonom şi conferindu-i unuia o superioritate absolută asupra celuilalt. Numai că o asemenea concepţie nu poate fi imaginată în afara creştinismului, cu precădere cel ortodox, dar am văzut că există şi un curent în teologia occidentală care, chiar dacă nu e dominant, merge în aceeaşi direcţie.

Derapajele naţionalismelor nu pot fi salvate decât prin recursul la o infuzie de universalism, dar nu de orice fel, ci a celui de tip creştin, adept al unei Biserici universale cu structură văzută şi în acelaşi timp mistică, dar care nu se amestecă în mod direct în problemele cetăţii, lăsând aceasta pe seama forţelor politice care respectă naţiunea şi religia şi le apără fiinţa şi principiile în faţa forţelor dizolvante.

Infuzia de universalism, mai degrabă de imperialism, de care a dat dovadă naţional-socialismul german, nu a avut însă un caracter creştin, iar rezultatele au fost dezastruoase. În epoca postbelică ele s-au răsfrânt în md negativ asupra ideii de naţionalism în sine, care a fost demonizată în bloc. Aici Hazony are dreptate şi ne prezintă cu acurateţe mecanismul acestei schimbări de direcţie în politica mondială. Dar chiar din acest exemplu al nazismului şi a elementelor sale de universalism, se vede că problema nu o constituie de fapt creştinismul, ci tocmai absenţa sa.

Revenind la cartea lui Hazony, acesta constată existenţa a două tipuri de ură. Primul ar fi ura unor mişcări naţionaliste împotriva altora rivale, sau a altor naţiuni care sunt privite în concurenţă cu cea proprie. Al doilea tip de ură se manifestă în mişcările de tip imperialist la adresa acelor naţiuni sau grupări care pun în discuţie pretenţiile sale universaliste. Se pune atfel întrebarea dacă liberalii de azi, care se consideră emancipaţi de ura prezentă în mişcările naţionaliste, sunt în acelaşi timp liberi de ura constantă, adesea cu un caracter genocidal, pe care ideologiile universaliste anterioare au manifestat-o atunci când s-au confruntat cu o opoziţie autentică şi profundă la adresa doctrinei lor.

Experienţa ne sugerează că ura de care dă dovadă un naţionalist, particularist sau disident poate fi găsită şi în imperialismul de toate culorile. Supoziţia că imperialiştii ar avea o capacitate superioară de iubire sau de toleranţă nu este altceva decât un mit promovat de aceştia.

În capitolele următoare ale cărţii sale, Hazony analizează pe cazuri concrete tocmai această ură la adresa naţionalismului de care dau dovadă avocaţii liberali ai unei noi ordini politice cu un caracter universal.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Paralele: ateul şi rugăciunea

Default thumbnail
Subiectul următor

1940 - un an dramatic pentru istoria României (VI)

Cele mai recente din

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din