Vestea trădării lui Stelescu
Vestea trădării lui Stelescu confirmată de juriu şi întărită de Căpitan prin transmiterea Circularei „Trădarea”, loveşte sufletul legionar de pretutindeni. Desigur, unii erau deja încredinţaţi de ticăloşia lui Stelescu, alţii bănuiau că ceva s-a schimbat în el, dar cu siguranţă cei mai mulţi au luat act despre trădare abia după răspândirea circularei.
În dată de 22 septembrie 1934 – ziua în care a început judecata, gălăţeanul Ion Ştefănescu a predat Căpitanului două scrisori. Ele veneau din partea legionarilor Vasile Măcrineanu şi Gheorghe Ionescu Remonto, convocaţi alături de Ştefănescu pentru a se prezenta la Bucureşti şi a face parte din juriu. Din textul lor putem înţelege revolta simţită de legionari făţă de Stelescu, cât şi dorinţa de răzbunare care începe să prindă glas. Acest glas va creşte de-a lungul timpului proporţional cu ticăloşiile pe care Stelescu va continua să le facă, aşa cum vom vedea pe parcursul acestui serial, până va deveni uragan şi va spulbera trădătorul prin actul Decemvirilor.
Iată scrisoarea lui Măcrineanu redată de Constantin Dumitrescu-Zăpadă în broşura sa „Trădătorul”. Să reţinem faptul că ambele scrisori au fost redactate înainte de judecata lui Stelescu: Căpitane, sunt cel din urmă dintre legionari, în clipa asta mă văd umilit iar eu nu pot să îmi fac datoria. Ce va zice, ce va gândi despre mine Căpitanul meu care mi-a dat până acum atâta încredere? Nu insist asupra motivelor care, cu toată plauzibilitatea lor, sunt nedemne de un legionar, în vocabularul căruia, precum aţi spus odată, nu există cuvântul „nu pot”. În privinţa judecării acestei fapte mişeleşti ţin să vă informez că nu aş putea da nicio nouă indicaţie, întrucât pe Stelescu nu l-am mai văzut din 1930. Frăţia de Cruce din Galaţi e nevinovată. Nu ştiu pe nimeni de aici care ar putea fi socotit copărtaş. Fiindcă legionarul Ştefănescu trebuie să plece numaidecât [spre Bucureşti, la judecata lui Stelescu] cerând doar să i se reamintească lui Stelescu că noi am cântat în cor un cântesc scris de el: „Răsplata luptei laurii vor fi, iar trădătorului, moarte”. Şi tot el ne-a spus: „Să nu fii Iudă, căci putem fi ştreang.” Acestea trebuie să şi le aducă aminte.
Scrisoarea lui Remonto pe acelaşi subiect şi din aceeaşi broşură a lui Dumitrescu-Zăpadă, conţine atât concluziile personale făţă de cazul Stelescu, cât şi o mărturisire de credinţă faţă de Căpitan: Căpitane, Mâhnire adâncă a cuprins sufletul nostru la zvonul unei mari trădări de către oculta forţă diavolească şi care şi-ar fi ales ca unealtă pe unul din cei mai apropiaţi ostaşi ai tăi. Îndurerate au fost inimile noastre că tocmai colţul acesta de ţară care a ştiut să dea Legiunii suflet de adevăraţi eroi, a fost sortit să crească şi pe cel mai păgân legionar, în mintea căruia s-a putut cuibări viermele ispitei. Nu ştiu încă nimic din ceea ce este adevăr. Conştiinţa mea îmi cere să mărturisesc gândurile ca unul care trăiesc veşnic în mijlocul fraţilor de cruce. Găsesc că îmi îndeplinesc o datorie de creştin, de legionar şi de român făcând aprecierile ce urmează şi care privesc pe fostul şef al Frăţiei din Galaţi. Şcolar, era un tânăr ambiţios şi inteligent. În ultimii trei ani am recunoscut în oarecare măsură pe tânărul orgolios flatat de personalitatea sa pe care i-o dădea dubla autoritate de şef al Frăţiei şi comandant legionar. Orgoliul şi vanitatea lui m-au îndreptăţit totuşi ca să-l judec cu oarecare indulgenţă, găsind că în epoca adolescenţei era şi fatal ca un tânăr să fie mai mult decât încrezător în persoana lui şi să confunde chiar şueratul şarpelui cu al privighetorii. Timpurile au rostit întotdeauna adevăruri pe care mintea omenească nu le-a putut dezvălui mai înainte. Trădarea rămâne aceeaşi în orice vreme şi oricând ar fi fost concepută, fie că mobilul ei a fost patima unui suflet rătăcit, fie că au fost arginţii lui Iuda. Fraţii de cruce din Covurlui privesc astăzi către singurul lor Căpitan cu aceeaşi credinţă neştirbită şi stau gata să înfrunte tot potopul, de va fi nevoie, fără a se clinti, fără a şovăi în faţa oricărui duşman. Istoria ne arată că neamul românesc a fost bogat în trădări. Însă astăzi sângele celor nevinovaţi, vânduţii de odinioară, fierbe şi răscoleşte sufletele noastre care au înţeles de la început că nici de data asta diavolul nu va zăbovi să se arate. Numai Dumnezeu e drept prin mila Lui! Cu ajutorul Arhanghelului Mihail dreptatea nu va întârzia să vină, dreptate şi victoria lui şi a ta, Căpitane. Trăiască Legiunea, să trăieşţi Căpitane.
Vulturii Albi
Deşi Căpitanul îi lăsase posibilitatea de a reveni în Legiune după răscumpărarea prin jertfă a onoarei pierdute şi a păcatului făptuit, Stelescu se înstrăinase atât de mult de tot ce însemna adevăr, morală sau camaraderie, încât a hotărât să continuie pe drumul trădării. Nici nu se uscase bine cerneala de pe hotărârile Consiliului şi de pe Circulara Căpitanului şi Stelescu lucra de zor la înfiinţarea unui noi organizaţii politice.
Trebuie să menţionăm faptul că la 7 aprilie 1934 se publica în Monitorul Oficial „Legea pentru apărarea ordinei în stat”, lege dată exclusiv împotriva Mişcării Legionare care fusese dizolvată prin hotărârea Consiliului de Miniştri în 9 decembrie 1933. Printre altele, această lege specifică: „Se consideră infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare corecţională de la 1-5 ani şi interdicţiunea corecţională pe acelaşi interval: […] b) Ţinerea oricăror adunări, formarea de cortegii, precum şi orice acţiune politică, publică sau clandestină de către membrii grupărilor dizolvate. […] Art. 7 Sunt prezumati până la proba contrarie că au făcut parte din gruparea politică dizolvată toţi cei care au figurat pe listele cu candidaturi ale fostei grupări în alegeri legislative, judeţene sau comunale, care au avut loc cu cel mult trei ani înaintea dizolvării grupării. […]” Conform acestei legi, Stelescu nu putea să activeze politic şi totuşi asta nu l-a împiedicat să o facă.
Ştim că în acelaşi timp şi Legiunea continua să activeze pe plan social şi spiritual. Dar Căpitanul a sistat orice acţiune politică în Mişcare până la finele anului 1935 când, la expirarea termenului de 2 ani impus de autorităţi pentru reluarea activităţii politice tuturor membrilor grupărilor dizolvate, se înfiinţează partidul „Totul pentru Ţară”. Mai mult, în aproape tot acest timp ziarele legionare au fost suspendate de autorităţi. Chiar şi multe ziarele vechi care îi sprijineau pe legionari, cum ar fi „Libertatea” de la Orăştie, au fost suspendate în această perioadă.
Iniţial, gruparea Stelescu a purtat numele de „Vulturii albi”. Nu ştim când anume a fost înfiinţată, dar ştim că în noiembrie 1934 această grupare îşi schimbă numele în „Cruciada Românismului”. Asta înseamnă că „Vulturii albi” a existat undeva în perioada septembrie-noiembrie 1934 şi probabil nu a activat efectiv. În afară de Stelescu, singurul nume care apare în conexiune cu această grupare este Sergiu Lecca pe care l-am pomenit la momentul prigoanei din 1933. Lecca a fost şi el arestat în procesul Gărzii de Fier şi cu această ocazie a depus mărturie împotriva Mişcării. Adus în Legiune de Stelescu, undeva în anul 1933, Lecca nu apare menţionat în nicio sursă legionară pe care am întâlnit-o până acum, în afara prezenţei la procesul din 1934 şi a figurii urâte pe care a făcut-o cu această ocazie.
Nu ştim nici de ce a fost aleasă această denumire, dar ea nu este complet străină de Mişcarea Legionară. În timpul campaniei electorale din iarna lui 1933 denumirea de „Vulturii Albi” a fost întrebuinţată de echipele de propagandă legionară. Din mărturiile Părintelui Arsenie Papacioc (volumul „Am înţeles rostul meu… Părintele Arsenie Papacioc în dosarele Securităţii,” de Arhim. Andrei Tudor, Mariana şi Iuliana Conovici) aflăm că el a făcut parte în toamna lui 1933 din echipa de propagandă electorală din Făgăraş, numită „Vulturii albi”, care era condusă de Nicolae Constantinescu, viitorul Nicador. Cred că modificarea numelui noii grupări a fost făcută tocmai pentru a se delimita de Nicadori, al căror gest va fi incriminat de Stelescu în 1935, când va susţine cu tărie că moartea lui I. Gh. Duca a fost comandată direct de Corneliu Codreanu.
Testamentul lui Mihai Stelescu
Pe vremea „Vulturilor Albi” Mihai Stelescu îşi redactează un testament, să zicem, politic, în fapt mai mult un anunţ ante mortem despre ce trebuie să se ştie post mortem despre el. Acesta, datat 12 octombrie 1934, va deveni public patru ani mai târziu în timpul procesului Căpitanului din 1938. Testamentul este un nou act de acuzare la adresa Căpitanului pe care îl declara vinovat în eventualitatea asasinării sale. Nu am înţeles de ce nu apare acest document în 1936, la moartea lui Stelescu şi nici în 1937, la procesul Decemvirilor, ci abia în 1938 când cazul Stelescu nu mai prezenta nici pe departe interes. În 1938 testamentul său a fost o ştire senzaţională pentru o zi în câteva ziare şi a fost o piesă fără importanţă în cadrul procesului.
Să vedem textul aşa cum apare el publicat în „Gazeta Transilvaniei” din 19 mai 1938: Testament. 12 octombrie 1934. Dacă voi fi asasinat să ştiţi că din ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu am fost. Cu tot eroismul băieţilor de la Jilava, totuşi el a dat ordin de omorârea lui Duca; l-am citit şi eu. Legionarii să-şi aleagă alt şef, acesta este numai un încrezut şi farsor. Publicaţi cele ce ce am scris aci şi cartea mea despre Gardă. Mor cu conştiinţa împăcată că am fost cinstit. Mihail Stelescu
Se temea Stelescu de moarte atunci când a scris acest testament? Cred că se temea, ştia ce înseamnă trădarea petru sufletul legionar, acea trădare împotriva căreia el însuşi predicase de nenumărate ori fraţilor de cruce. Şi tot el le spusese ce soartă ar trebui să aibă trădătorul… Nu cred că el se temea de un ordin pentru asasinarea sa dat de Căpitan. Mai mult, ştia că acesta nu o va face niciodată, dar la gândul că unii camarazi vor trece la fapte fără acordul acestuia, ca în cazul Duca, şi-a pregătit o pledoarie finală împotriva celui pe care îl ura de moarte (la propriu). Cât priveşte acel ordin pentru uciderea lui Duca nu a fost prezentat niciodată nici măcar de Siguranţă – care ar fi trebuit să facă rost de el dacă ar fi existat, şi nici de Stelescu. Un alt aspect mi s-a părut interesant şi anume Stelescu îşi imagina că el ar putea muri înaintea Căpitanului, adică încercările de asasinat împotriva acestuia s-ar opri cumva la anul 1934. Aici a avut o intuiţie corectă (sau poate avea informaţii concrete?), autorităţile, „pierzând momentul” decembrie 1933-martie 1934 (când Căpitanul a stat ascuns, ştiind că este urmărit pentru a fi asasinat ca Ciumetti) şi apoi momentul august 1934, au amânat cu câţiva ani tragicul moment până în noiembrie 1938.
Apare „Cruciada Românismului”
Aşa cum spuneam, noua organizaţie condusă de Mihai Stelescu va căpăta în noiembrie 1934 numele de „Cruciada Românismului”. Noua cruciadă în care s-a lansat Stelescu se voia, pe de o parte, o mişcare politico-moralo-socială cu care să ridice masele împotriva nedreptăţilor şi, în acelaşi timp, un reper al presei de dreapta. Gruparea şi revista „Cruciada românismului” funcţionau înregistrate legal, având sediul într-un imobil din centrul capitalei care servea şi drept cămin pentru membrii grupării lui Stelescu. O să vă întrebaţi de unde bani pentru toate astea? Vom răspunde în cadrul serialului nostru, dar mai întâi să vedem cum anume s-a constituit „Cruciada”.
Primul număr al ziarului „Cruciadei” apare în data de 22 noiembrie 1934. Pe prima pagină ziarul îşi anunţă orientarea: „săptămânal de luptă politică şi spirituală”. Preţul unui exemplar era de 2 lei, iar apariţia sa era evident săptămânală (în fiecare zi de joi). Directorul publicaţiei era Mihai Stelescu, iar redactorul şef un anume Alexandru Talex. Acest Talex a trăit până în anul 1997 şi a lăsat şi câteva mărturii scrise despre Mihai Stelescu şi apariţia „Cruciadei”. Dintr-un interviu luat lui Alexandru Talex de Mugur Popovici în anul 1990 şi publicat în „România Literară” nr. 48 din 2009 aflăm lucruri extrem de interesante pentru subiectul nostru.
Talex mărturiseşte că l-a cunoscut pe Mihai Stelescu în timpul studenţiei, amândoi urmând cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşţi (noi ştiam că Stelescu era student la Drept) şi că îl cunoştea pe Doru Belimace (Nicadorul) din timpul liceului. Apoi avea să povestească că în toamna lui 1934: Într-o zi, când ieşeam de la bibliotecă, l-am reîntâlnit pe Stelescu. Întâlnirea a fost foarte scurtă. M-a întrebat surprins: „Cum, dai mâna cu un trădător?”. Făcea aluzie că părăsise Garda de Fier. I-am spus: „De-abia acum ţi-ai recăpătat calitatea de om”. Ulterior ne-am revăzut şi el a spus: „Tu eşti un revoltat, eşti împotriva circului politic de afară. Hai să facem o revistă! […] Tu să fii redactor-şef şi eu, director”. El răspundea de partea politică şi trebuia să demaşte Garda de Fier cu documente, eu mă ocupam de activitatea spirituală.
Iată cât de simplu şi de firesc povesteşte Talex nişte lucruri care mie cel puţin mi se par neverosimile. De ce i-a propus acest lucru Stelescu tocmai lui Talex (un necunoscut, atât la nivel personal, cât şi la nivel public) de care nu îl lega nimic în afară de faptul că studiau la aceeaşi facultate? Cum de a acceptat Talex aşa dintr-o dată să fie îndrumător spiritual al mişcării lui Stelescu cu care abia se saluta înainte de a hotărî să facă o revistă revoluţionară împreună? A face o revistă însemna să ai bani, oameni dispuşi să scrie pentru tine, abonaţi, oameni care să facă distribuţia, sediu, bani pentru utilităţi şi câte şi mai câte. Alt aspect straniu al acestei simbioze apărute într-o secundă pe un coridor de facultate este furnizat tot de Talex care declara că nu îl plăcea pe Mihai Stelescu: Era un om cazon cum ar spune francezii. Pe linia sa politică voia să racoleze pe toţi cei care se desolidarizaseră de Garda de Fier. Voia probabil să facă un grup politic. Avea anumite veleităţi. Îţi mărturisesc că îl priveam cu dispreţ. Au fost mulţi cei care au venit atunci alături de el, foşti membri ai organizaţiei. Aşadar, Talex, deşi îl dispreţuia, a plecat la luptă împreună cu el… Cât priveşte multitudinea celor din Mişcare care l-ar fi urmat pe Stelescu, în lipsa enumerării câtorva nume sau măcar a menţionării unuia singur, eu nu o pot lua drept veridică.
Din păcate, nu ştim versiunea lui Stelescu asupra începuturilor „Cruciadei” şi nici a altui participant direct la naşterea acesteia, astfel încât trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ne oferă Talex. Din relatarea lui Talex mai reiese un aspect ciudat, practic scopul politic declarat al „Cruciadei” a fost gândit de la început acela de a lovi în Mişcare. Asta ştiam şi noi, desigur, dar mă aşteptam ca măcar iniţiatorii ei să pretindă că vor şi pot mai mult de atât…
„Cruciada” împotriva Căpitanului
De început revista lui Stelescu atacă pe Căpitan, fără ca iniţial să îl numească explicit. Cu fiecare număr atacurile devin mult mai mizere şi mai personale. Stelescu se specializează în minciună şi aceasta se va îmbrăca treptat în abjecţie şi aberaţie. Dar să vedem cum punea problema în primele numere ale noului ziar de luptă politică şi spirituală: Mulţi au crezut să poată găsi la o răscruce de drum pe marele revoltat, acela care să strige cu ecou de tunet suferinţa acestui neam, dar în acelaşi timp să fie omul care să mişte prin curajul său energii creatoare. Nu l-au găsit. Revolta era piţigăiată şi manifestată la adăpostul legiunilor de tineri care cădeau seceraţi. Ei, da, într-adevăr, mânaţi de marea şi sfânta revoltă. Revolta lui era poză şi atât. Ecoul unui glonte de revolver, slobozit într-un vătăşel obscur de provincie, nu e un gest care să caracterizeze pe un salvator de neam. Chiar dacă o propagandă bine montată te poate duce, pe braţe de mii de oameni, la achitare. Atâta timp cât acest lucru se face precugetat şi scontând „gloria”, e un târg sângeros, murdar şi josnic. Revoltă! Ţipătul comprimat ce poartă în el geamătul de agonie al unui neam nu poate sălăşlui în sufletul unui om nevolnic şi fricos în faţa unei izbucniri de mişcare ilegală, dar nu teroristă. „Cruciada Românismului” nr. 4, 13 decembrie 1934 (apud Panait Istrati „Cruciada mea sau a noastră”, editura Delta Press, 1992).
Panait Istrati se ataşează „Cruciadei”
Din 20 decembrie 1934 „Cruciadei” i se alătură scriitorul de orientare comunistă Panait Istrati care va rămâne alături de gruparea Stelescu până la finele vieţii (aprilie 1935). De departe cea mai sonoră personalitate din paginile ziarului, Istrati se autoinvită oarecum în tandemul nou creat Talex-Stelescu. Tot după mărturia lui Talex: Panait mi-a telefonat la tipografia unde lucram şi m-a întrebat „Hai măi, nu vrei să mă cunoşti?” „Ba da”. „Atunci vino joi”. L-am întrebat pe Panait: „Pot să-l aduc şi pe Stelescu?” Şi el a spus „Da”. În timpul discuţiei noastre s-au abordat tot felul de probleme politice. Eu în astfel de chestii sunt chinez. Şi la un moment dat i-am spus lui Panait: „Am vrea să ne daţi un articol pentru revistă”. „De ce să vă dau numai un articol?” a spus el. „Să fac o colaborare la voi în condiţii de deplină libertate de exprimare”. „De acord”. Aşa mi-a dat primul articol. Aici aceeaşi succesiune stranie a întâmplărilor. Deşi nu îi cunoştea pe niciunul dintre cei doi, Istrati îi caută şi se ataşează cauzei lor de la prima întâlnire. Istrati era într-adevăr un chinuit al sorţii şi un excentric, fiind totodată pe moarte, cine ştie ce l-a animat mai mult în acele momente: zâzania sau dorinţa de a şoca pe cei care încă nu rămăseseră impresionaţi de exhibiţiile sale comunisto-anarhiste?
Alexandru Talex i-a rămas fidel lui Panait Istrati până la moarte. El i-a protejat, valorificat şi publicat opera în ţară şi în străinătate. Practic, întreaga sa viaţă literară este dedicată lui Panait Istrati. Cu toate astea la momentul 1934 Panait Istrati părea interesat de Mihai Stelescu şi nu de el. Iată un fragment din „Scrisoare deschisă … către Dreapta”, primul text semnat de Panait Istrati pentru „Cruciada Românismului” nr. 5, 20 decembrie 1934 (apud Panait Istrati „Cruciada mea sau a noastră”, editura Delta Press, 1992): Mai întâi m-a intrigat ruptura produsă în blocul acela care se credea aproape de „triumf” în ajunul zadarnicului asasinat de la Sinaia. Nu cunoşteam pe Mihail Stelescu – aşa cum nu cunosc aproape pe nimeni în ţara asta, dar mi se spusese de el că e „un suflet sincer, curat”. Şi iată-l tocmai pe el că se rupe din bloc şi pleacă trântind uşile! Până aici, nimic extraordinar, decât doar că, după mine, pleacă cel mai neîntinat dintre corifei, dar ce avea să facă şi să fie el de acum încolo? Iată ce mă interesa […]. Da, – ce avea să facă şi să fie Mihail Stelescu? Avea el să fondeze […] alt partid, o altă grupare împănată cu neisprăviţi şi avidă de putere? Sau avea să privească speriat la cangrena de pe corpul pe care-l abandona? În cazul întâi, ruptura nu e decât o chestie de şefie. Ea n-are nicio valoare psihologică şi nici un viitor înalt uman. E goana după plăcintă. Istoria o spulberă. În cazul al doilea – buclucul e mare şi perspectiva impresionantă! Şi tocmai asta s-a întâmplat. […] În Rusia sovietică rupturile nu se fac niciodată pe o chestie de plăcintă, nu numai fiindcă acolo plăcintă nu există – ci fiindcă acolo nasc zilnic oameni uriaşi, adică: dornici de puritate. Acolo, un Mihail Stelescu, rupându-se din corpul care fatal putrezeşte, nu duce cu el duhoarea putregaiului, ci se spală imediat, ia o baie de purificare, rămânând singur sau aproape singur cu Ideea. Ideea-cristal.
Cuvintele lui Panait Istrati cred că nu mai au nevoie de niciun comentariu. De precizat că atât Talex, cât şi Istrati se încăpăţânează să transmită faptul că Stelescu a părăsit Garda de Fier indignat de purtarea imorală şi asasină a lui Codreanu, evitând să înfăţişeze adevărul şi anume faptul că Stelescu nu a plecat de bună voie, ci a fost dat afară din Mişcare, sub evidenţa trădării.
Încercări de racolare a legionarilor vechi
Deşi cunoştea foarte bine interdicţia dată de Căpitan legionarilor de a nu avea niciun contact cu el, Stelescu încerca cu mult tupeu să racoleze o parte dintre vechii săi camarazi. În cadrul Procesului Decemvirilor (ziarul „Cuvântul”, 22 aprilie 1937) Ion Iliescu-Brăila avea să declare: După ce s-a descoperit actul de trădare a reuşit să facă la Brăila un cuib de cruciaţi format din patru greci prin care Stelescu încerca să mă cumpere. Odată, venind la Brăila, mi-a făcut aceeaşi propunere. Eu l-am întrebat: „Cum se face că se zvoneşte că dumneata ai trădat Mişcarea şi Căpitanul?” El mi-a răspuns: „Nu eu, ci Căpitanul a trădat!”
Aşa cum aţi citi mai sus, Stelescu a continuat să îl calomnieze pe Căpitan în faţa legionarilor cu care s-a intersectat după excluderea sa şi, mai mult, a trimis scrisori prin care a încercat să-şi argumenteze trădările în speranţa că unii legionari vechi şi cu vizibilitate în Mişcare i se vor alătura. Ataşăm acestui text o astfel de corespondenţă din decembrie 1934 între Mihai Stelescu şi Vasile Iasinschi din care veţi putea înţelege cât tupeu şi câtă obrăznicie avea Stelescu, deşi trădarea lui fusese dovedită, judecată şi adusă la cunoştinţa tututor membrilor Mişcării. Acest schimb de scrisori a fost discutat şi în cadrul Procesului Decemvirilor (ziarul „Cuvântul”, 22 aprilie 1937), Vasile Iasinschi aducându-le ca probe în proces şi citindu-le pe amândouă în faţa completului de judecată.
Am încercat să urmărim ultimele luni ale anului 1934 şi acţiunile lui Mihai Stelescu. 1934 va rămâne pentru Mişcarea Legionară anul în care trădarea din interior era să curme viaţa Căpitanului. În legătură cu această realitate cu care legionarii au dat piept după ce abia ieşiseră din sângeroasa prigoană Duca, anul 1934 aduce şi apariţia şi răspândirea salutului atât de drag nouă tuturor, „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”. Nicu Păun nota în cartea sa de memorii „Un soldat pe baricada idealului legionar”: Iată că după furtună am cunoscut şi necazuri care ne-au afectat foarte mult în timpurile acelea. De atunci cuvântul de salut al nostru s-a definitivat cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”. Salutul acesta ne-a rămas pentru totdeauna, chiar după moartea Căpitanului, pe care l-am considerat prezent în rândurile noastre prin ideile pe care el ni le-a lăsat.
Ca o concluzie a întregului an legionar 1934, voi reda un fragment din broşura „Căpitanul” de Ion Banea: Atunci au pus la cale duşmanii suprimarea Căpitanului. Vom lovi în păstor şi se va risipi turma, îşi ziceau ei. Dar trădarea a fost descoperită. Planul distrus, cianura de potasiu şi pistolul nu şi-au putut atinge scopul, iar „interesele superioare ale statului” pentru dispariţia Căpitanului au fost demascate ca interesele unor ticăloşi. Figura Căpitanului încadrată de miile de soldaţi ai lui, gata să moară legionari şi să trăiască legionari, se înalţă pe orizontul României asemeni unui titan. El este omul zilei de mâine. Pe această zi unii o aşteaptă în post şi rugăciune ca pe ziua învierii, iar alţii o văd venind cu groază ca pe ziua judecăţii…
Mihai Stelescu nu se va cuminţi în anul 1935, aşa cum vom vedea în continuarea serialului nostru. Va încerca să revină în arena politică fără prea mare succes, va continua calomniile în paginile revistei sale (despre ale cărei surse de finanţare vom vorbi), va îndrăzni să apară în public în faţa lui Moţa şi va face un drum alături de Căpitan la Galaţi. Ionel Moţa va deveni oficial liderul Generaţiei de la 1922 şi va veghea permanent la viaţa şi siguranţa Căpitanului. Vom încerca în numărul viitor să atingem cât mai multe din evenimentele anului 1935.
*
Scrisoare a trădătorului către legionarul farmacist Vasile Iasinschi
Bucureşti, 13 decembrie 1934
Domnule Iasinschi,
N-am răspuns niciodată la nicio insultă şi la nicio acuză, dar D-tale, om care ai fost şi eşti încă stimat de mine, îţi răspund.
Mă acuzi că scot o gazetă liberală? Pe cine acuzi? Pe acela pe care l-ai văzut luptând ca un nebun în judeţ la D-ta? Ai cântărit cuvintele spuse? Ce dovadă ai?
Ai măsurat vreodată adâncimea tragică din sufletul unui fanatic ce şi-a văzut idolii minţindu-l?
Nu, Domnule Iasisnschi, nu sunt nici liberal, nici nimic. Sunt un om care a fost scârbit de lucrurile mărunte pe care le-a aflat. D-ta de acolo nu le ştii sau dacă le ştii, le taci, de ce? Ca să salvezi aparenţele? Ştiind multe, trebuiam compromise, aceasta-I culpa mea. Domnule Iasisnschi, nu zvârli cu piatra „din ordin” în acel ce a primit pietre adevărate în obraz la Siret.
Iartă-mă că-ţi scriu pe această foaie de hârtie, e tot ce am avut la îndemână.
Domnule Iasisnschi, te ştiu ca om drept. Nu cer să mă crezi pe mine, dar îţi cer obiectivitatea necesară descoperirii adevărului.
Mihail Stelescu
Răspunsul lui Iasisnschi
Domnule,
Am primit scrisoarea D-tale. Dacă nu ţi-aş răspunde, ar îmsemna că înclin să te aprob, că aş avea o mustrare de conştiinţă, fie şi într-o măsură foarte mică; pentru faptul că ţi-am respins gazeta, apoi pentru adaosul făcut de un legionar, că nu citim gazete liberale.
Deci îţi răspund nu aşa cum se cuvine, fiindcă nu stau pe acelaşi plan de cultură şi soliditate sufletească cu D-ta. Mă consider ceva mai jos şi mă simt bine. Află că-mi dau seama de vorbele spuse, iar dovezile le vei putea afla mai jos.
Faptul că ai luptat în judeţul meu la 1932 nu-ţi dă dreptul să mă otrăveşti cu proza demnă de apostaţi. Dar câţi dintre luptătorii cu care ai venit la Rădăuţi te-au urmat pe D-ta?
Te-au minţit „idolii”? aveai drumul larg de retragere cinstită şi de continuare a studiilor începute. Te-au scârbit cele „aflate”? Cum de le-ai „aflat” numai D-ta? Oare câţi fruntaşi din Garda de Fier voiesc să salveze aparenţele?
Zici că trebuia să fii compromise pentru că „ştiai” şi-mi comunici cu atâta nevinovăţie mie, care am putut să aflu în urmă – nu din cercuri legionare – acţiunea D-tale împotriva Căpitanului – deci şi a Gărzii de Fier – încă înainte de venirea Guvernului Duca la putere?
Te-ai compromise singur, nu prin ceea ce „ştiai”, ci prin orgoliul fără măsură, care nu mai ajungea să fie satisfăcut.
Îmi spui să nu arunc cu piatra „din ordin”. Dacă „din ordin” o fac, atunci acordă-mi atâta spirit de obiectivitate, ca să-ţi răspund că minţi şi în concluzie tot scrisul D-tale minte.
Ai îmbrăcat haine de luptător prin timp de zece ani alături de Căpitanul nostrum, care a fost înainte de toate al D-tale, în slujba unei credinţe, pentru ca săa jungi la trădare tocmai la vârsta care-ţi deschidea perspective mai mult decât aşteptai, mai frumoase decât le bănuiai.
Scrutează-ţi momentele prin care ai trecut, refă-ţi atitudinile, adună-ţi amintirile toate – bune şi rele – şi priveşte ce ai rămas: o cârpă; îţi spun eu cu tgoată obiectivitatea.
Ca unul care am atâta scrupul de conştiinţă ca să mă consider nu pe nedrept un muncitor, în serviciul Gărzii de Fier mai de curând, în serviciul neamului românesc românesc de mult de tot (dacă am pornit-o măcar la 17 ani, am astăzi 42) – îţi dau un sfat, eu: du-te! Du-te undeva departe! Du-te în fund de ţară iertătoare şi-ţi plânge păcatele grele, căci eşti nimic!
Te iert că mi-ai scris pe o foaie de hârtie la întâmplare şi te felicit că ai hârtie suficientă şi bună pentru gazetă, atunci când noi niciunul nu avem.
Fericeşte-te cu avutul acesta, căci plata D-tale mare este în Ceruri.
Şi acum, la sfârşit, te rog să num ă stimezi, căci eu am aruncat dracului orice sentiment de stimă – şi poate chair de iubire – ce am avut faţă de D-ta.
Mi-i scârbă din fanatism, nu „din ordin” până ce nu-ţi vei ispăşi păcatele sau te vei îngropa sub greutatea lor.
Rădăuţi, 18 decembrie 1934.
Vasile Iasinschi
