„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc – Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”.

O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă…! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!”

Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”.

Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”.

Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa…, el ascultă, dar înregistrează şi el – poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”.

Mama și tata, apoi profesorul

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”.

Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos – un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem – să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (…) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt – mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (…) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Filosofia creştină în viziunea lui Mircea Vulcănescu

Default thumbnail
Subiectul următor

Carlos Caballero Jurado : Incredibilă imixitiune a Rusiei în legătură cu un articol despre Krasny Bor

Cele mai recente din

DECEMVIRII (9)

Studenţimea condamnă trădarea lui Stelescu În primăvara lui 1935 camarila pune la