Nu se putea ca Hazony să nu-şi concentreze o parte a pledoariei sale şi pe aspectele care îl interesază în mod direct. Anume e vorba de campaniile anti-Israel duse de către cercurile liberale, care acuză politica statului evreu că îşi apără integritatea şi interesele directe prin acţiuni care încalcă drepturile omului. Dar, dincolo de o serie de reproşuri la anumite acţiuni concrete ale Israelului, Hazony identifică o cauză mai profundă a acestei animozităţi. Aceasta, susţine el, nu e o consecinţă directă a unor evenimente, ci a unui întreg cadru conceptual, a unei paradigme. Ea poate fi asemănată cu un filtru care lasă să treacă doar faptele care corespund unor idei preconcepute, ignorând tot ce nu se încadrează în acestea. Privind prin asemenea ochelari, realitatea apare distorsionată, căci sunt percepute drept esenţiale şi sunt selectate doar acele evenimente care corespund opticii adoptate. Chiar dacă ar exista un munte de fapte care să contrazică ideea preconcepută, ele vor fi ignorate, ca tot ce nu se încadrează în aceasta. Ca atare, spre deosebire de alţi conaţionali, Hazony e de părere că opinia criticilor Israelului nu s-ar putea schimba nici dacă acestora li s-ar oferi o prezentare corectă a faptelor.
În spaţiul destul de restrâns alocat acestei idei, deşi Hazony combate punerea în discuţie a legitimităţii naţionalismului evreu, nu mai e loc şi pentru o analiză a paradigmei proprii, a eventualelor idei preconcepute prin prisma cărora evreii înşişi privesc şi judecă naţionalismele altor popoare – aceasta deşi în principiu Hazony concede oricărui naţionalism legitimitatea cuvenită şi pledează pentru impunerea pe scară largă a principiului statului naţional.
El constată în schimb, aşa cum a mai făcut-o şi anterior în paginile cărţii sale, că schimbarea de paradigmă la nivel mondial, prin care s-a trecut de la principiul statului naţional la cel al formelor de organizare de tip supranaţional, a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial, practic concomitent cu înfiinţarea statului evreu.
Noua paradigmă, după cum observă Hazony, nu e de fapt chiar atât de nouă. Ea se găseşte în tradiţia Sfântului Imperiu Romano-German sau a scrierii lui Kant de la 1795, „Pacea perpetuă: o schiţă filosofică”. În aceasta filosoful german critică naţionalismul, pe care îl consideră o „barbarie” şi o „degradare brutală a umanităţii”, spunând că singura soluţie raţională pentru a atinge pacea şi concordia o constituie înfiinţarea unui imperiu universal. Poate cu altă ocazie voi încerca să compar opinia lui Hazony cu cea a filosofului englez Roger Scruton, un expert în filosofia kantiană (spre deosebire de autorul evreu), care prezintă un punct de vedere mult mai nuanţat asupra tezei gânditorului german.
Cert este – şi aici Hazony are dreptate – că multă vreme această paradigmă kantiană nu a avut un ecou major în rândurile opiniei publice europene, ea câştigând teren abia în era postbelică, tocmai pentru că crimele nazismului au fost puse pe seama naţionalismului la modul general.
Astfel, criticii marxiste la adresa principiului statului naţional i s-a adăugat şi cea liberală, paradigma anti-naţionalistă devenind cea dominantă, chiar dacă aderenţa la ea nu a fost unanimă. Rezultatul vizibil îl constituie Uniunea Europeană actuală, în care suveranităţile naţionale sunt subminate tot mai mult şi se îndreaptă treptat spre dispariţie. Viziunea dominantă acum e una care ignoră faptul esenţial că statul naţional constituie temelia libertăţilor noastre. Cert este că această nouă paradigmă a declanşat un val de consecinţe.
Una din cele mai importante o constituie interpretarea fenomenului care poartă numele simbolic de „Auschwitz”. Dacă pentru evrei acest fenomen e o consecinţă directă lipsei unui stat naţional capabil să-i apere de prigoana generalizată venită din partea unor puteri străine, fiind tocmai evenimentul crucial care a pus bazele statului naţional Israel (iar nu sionismul lui Herzl, ne spune Hazony), pentru europeni învăţămintele care se desprind de aici au fost cu totul opuse. Pentru ei Auschwitzul e expresia acelei „barbarii” şi a „degradării brutale a umanităţii” invocate de Kant, aşadar o consecinţă directă a particularismelor naţionale.
Lagărele de concentrare ar fi astfel dovada supremă a răului pe care l-ar constitui asumarea din partea statelor naţionale a dreptului de a dispune în mod suveran de puterea militară pe care o posedă. Pentru a preîntâmpina astfel de consecinţe, soluţia ar fi aşadar destructurarea statelor naţionale şi subjugarea lor de către un imperiu supranaţional. Dacă răspunsul evreilor la Auschwitz a fost crearea statului naţional Israel, răspunsul european a fost crearea Uniunii Europene. O divergenţă mai mare între aceste abordări nu se putea imagina: acelaşi fapt istoric a generat astfel două paradigme cu totul ireconciliabile.
Privite din perspectiva statului Israel, cele două paradigme pot fi descrise după cum urmează. Prima din ele consideră acest stat ca protejându-şi proprii cetăţeni în faţa acţiunilor ostile ale duşmanilor. Din acest unghi de vedere, Israelul e aşadar opusul Auschwitz-ului: urmaşii victimelor de atunci au acum posibilitatea de a riposta în legitimă apărare. Dar, din punctul de vedere al paradigmei internaţionaliste, care vede numai violenţele militarilor israelieni împotriva duşmanilor lor, Israelul este Auschwitz! Doar cu rolurile inversate: urmaşii victimelor de atunci sunt ucigaşii de acum.
Trebuie să recunoaştem, argumentaţia lui Hazony este una ingenioasă şi nu lipsită de temei. Cert este că paradigma universalistă nu a reuşit până acum să aducă pacea în Orientul Mjilociu. Să fie atunci paradigma naţionalistă capabilă să ducă la rezultate mai bune în privinţa eternei „probleme evreieşti”? În cartea sa, Hazony pledează pentru această variantă. Până una-alta, Europa e încă departe de o asemenea schimbare de paradigmă, încât mai avem de aşteptat până când vom putea afla răspunsul.
Legat de subiectul în discuţie, ar mai fi un aspect important, pe care Hazony evită să îl abordeze. Anume susţinerea de către mulţi conaţionali de-ai săi a paradigmei internaţionaliste (mergând de la comunism şi până la liberalism). Să fi fost această atitudine – mai ales înainte de înfiinţarea statului evreu – tocmai o consecinţă a inexistenţei unui reper de tip naţional pentru aceştia? Căci, în loc să pledeze pentru acest universalism fără culoare etnică, acest curent din rândurile poporului evreu ar fi putut milita pentru înfiinţarea propriului stat naţional. Numai că, în loc să o facă, adepţii săi şi-au îndreptat eforturile spre dizolvarea statelor naţionale ale altor popoare. În mod evident, Hazony nu face parte din această categorie, el considerând legitime şi naţionalismele altora. Dar evită să semnaleze faptul că la impunerea paradigmei internaţionaliste nu au contribuit doar europenii neevrei, ci şi mulţi dintre conaţionalii săi, în zilele noastre unul din promotorii influenţi ai acesteia fiind George Soros. Putem spera însă că o va face într-o carte viitoare …
În schimb, Hazony se ocupă în continuare de întrebarea de ce asistăm la o asimetrie în atitudinile cercurilor occidentale liberale, care critică cu predilecţie utilizarea forţei de către Israel, dar trec cu vederea acţiunile de forţă ale statelor islamice. El consideră că răspunsul poate fi găsit tot în paradigma kantiană a anti-naţionalismului. Conform acesteia, statele naţionale sunt doar o etapă intermediară dintr-un proces evolutiv al umanităţii. Pentru Kant un asemenea proces nu este unul necesar, dar e singurul în acord cu morala şi cu raţiunea. Popoarele lumii se află în stadii diferite pe acest traseu care porneşte de la barbarie, trece prin civilizaţie, pentru a ajunge în final la maturitatea morală.
În opinia anti-naţionaliştilor europeni, în lume există un singur loc care a atins acest stadiu al maturităţii morale, iar acesta este Uniunea Europeană. În opinia lor, doar aici s-a putut depăşi idealul independenţei naţionale. În schimb, state gen Iran, Turcia, ţările arabe sau din lumea a treia sunt privite ca fiind pe o treaptă inferioară a dezvoltării lor istorice. „Barbaria” de care dau dovadă în prezent acestea ar corespunde doar unei etape intermediare, care ar urma să se transforme în timp în raţionalitate şi maturitate morală, după modelul „lumii civilizate” de azi.
Israelul în schimb nu poate fi echivalat în ochii acestor europeni cu asemenea state. Din perspectiva paradigmei liberale, statului evreu îi sunt aplicate aceleaşi standarde europene care se consideră a fi atinse la nivelul „maturităţii morale”. Insistenţa Israelului pentru autodeterminare naţională este privită cu dezgust, iar în atitudinile politicii externe europene prevalează dublul standard: statul evreu este judecat prin criterii morale mult mai stricte decât cele islamice. Fireşte, atitudinea condescendentă faţă de acestea ascunde şi o doză substanţială de ipocrizie. Dincolo de politeţea de suprafaţă se ascunde de fapt o aroganţă şi o conştiinţă a propriei superiorităţi, „la limita rasismului” – ne spune Hazony. El remarcă în continuare şi faptul că standardele mai stricte nu vizează doar Israelul, ci s-au aplicat de-a lungul timpului şi unor ţări ca Africa de Sud în anii ’80, Serbiei în anii ’90 sau ţărilor est-europene din Grupul de la Vişegrad după 2015, ca urmare a politicii lor de apărare a intereselor naţionale, în special în contextul fenomenului imigraţionist, în privinţa căruia UE a încercat în permanenţă să-şi impună punctul de vedere.
Internaţionalismul liberal cu care polemizează Hazony în paginile cărţii sale nu are doar o agendă de ştergere a frontierelor şi de dizolvare a statelor naţionale, ci este considerat ca fiind o ideologie imperialistă care incită împotriva naţionalismului, încercând să-l delegitimeze oriunde ar apărea, fie în Europa, în SUA sau în Israel.
Hazony consideră că e potrivit să sublinieze şi ura de care dă dovadă orientarea universalistă, cu atât mai mult cu cât un asemenea resentiment nu se încadrează în paradigma kantiană a nobleţei morale. Dimpotrivă, susţinerea programului liberal nu produce doar raţiune şi pace, ci aduce cu sine de multe ori ură şi violenţă.
Universaliştii pretind că iubesc întreaga omenire, dar numai în măsura în care aceasta –indivizi şi naţiuni – acceptă să se lase determinaţi în concepţiile şi acţiunile lor de acest universalism. Totul se schimbă însă atunci când indivizii sau naţiunile insistă în privinţa autodeterminării lor. În acel moment universalul urăşte particularul, se arată îngrozit şi dezgustat de el. Iar intensitatea acestor resentimente sporeşte pe măsură ce rezistenţa particularului e mai fermă. Până şi ura nazismului faţă de evrei nu este considerată de Hazony ca fiind expresia unei rivalităţi între naţiuni, ci atitudinea unei paradigme imperialiste asumată de Reich-ul german.
Dacă în ochii imperialiştilor liberali toate disidenţele naţionale sunt privite într-un mod nediferenţiat, negativ, Hazony consideră lucrurile mai nuanţat. Opoziţia unor ţări la acest imperialism nu este neapărat una de apreciat sau de admirat. El nu se poate erija în avocatul tuturor mişcărilor particulariste izvorâte din dorinţa de libertate naţională, pentru că naţiunile pot să nu aleagă întotdeauna căile cele mai bune. Progresul lor se bazează adesea pe încercări şi erori în urmărirea propriului interes naţional în conformitate cu tradiţiile şi punctele de vedere ale fiecărei naţiuni.
Totuşi, interesul umanităţii nu poate consta în suprimarea acestor poziţii în numele unei doctrine care ar impune un imperiu mondial. Dimpotrivă, acest interes ar rezida mai degrabă în permiterea fiecărei naţiuni de a-şi urma şi împlini aspiraţiile specifice. Nu trebuie neapărat să ne placă ceea ce face fiecare naţiune cu propria libertate. Dar, tolerând căile altor naţiuni, vom depăşi ura imperialistă la adresa diversităţii şi a particularului.
O lume a experimentului şi a inovaţiei ar fi mai benefică pentru omenire decât orice proiect universal ne-am putea imagina.
(va urma)
