În România anului 2020 funcţionează încă principiul neostalinist al gândirii aliniate. A pătruns până şi în cercurile selecte ale literaţilor, unde libertatea de creaţie şi de opinie ar trebui să fie ridicată la rang de cinste. Din păcate, conformismul ideologic a făcut recent şi o victimă proeminentă: scriitorul şi filosoful Sorin Lavric. Implicarea sa politică în partidul AUR, cu o orientare antisistem, a fost sancţionată prompt de conducerea Uniunii Scriitorilor cu un zel demn de o cauză mai bună. Aceasta s-a delimitat într-un mod dezgustător de opţiunea fostului lor coleg şi angajat, anunţând „încetarea relaţiilor contractuale” cu Sorin Lavric.
Opiniile sale erau, bineînţeles, cunoscute. Pentru linia corectitudinii politice Sorin Lavric era de ani buni un „eretic”. Şi totuşi, până acum acest fapt n-a constituit o problemă. O bună parte a cronicilor sale literare s-a aplecat asupra literaturii memorialistice privind detenţia comunistă. Condeiul său rafinat s-a lăsat condus de fascinaţia unor modele umane unice prin verticalitatea şi spiritul lor de jertfă, conturând astfel o serie de portrete şi evocări remarcabile.
Acolo, în infernul temniţelor bolşevice sau în munţii împăduriţi care i-au adăpostit pe luptătorii anticomunişti, identifică Sorin Lavric adevăratele valori româneşti. Spiritul acestor oameni l-a contaminat şi l-a modelat în cele din urmă şi pe el. I-a plămădit viziunea şi i-a întărit coloana vertebrală. Nu putem uita atitudinea sa demnă şi curajoasă prin care s-a opus legii 217/2015, cunoscută şi drept „legea anti-legionară”, prin care istoria adevărată a românilor a devenit supusă unei cenzuri ideologice care legitimează practic viziunea bolşevică de după 1945 şi reconfirmă în mod nediferenţiat toate condamnările pronunţate în spiritul ei între 6 martie 1945 şi 30 decembrie 1947.
Toate acestea n-au constituit până acum motive pentru ca colegii săi de la Uniunea Scriitorilor să se lepede de el. Cu siguranţă că nu a fost vorba neapărat de o solidaritate întru idei, dar au fost cel puţin relaţii umane normale, de respect reciproc.
Faptul în sine că de un an de zile încoace Sorin Lavric s-a hotărât să intre în arena politică, nu a contat nici el până deunăzi. A trecut mai degrabă neobservat. Noua grupare căreia i s-a alăturat, deşi orientată în răspărul clasei politice actuale, era practic necunoscută publicului larg.
Totul părea a merge înainte ca şi până acum, în spiritul toleranţei şi al înţelegerii faţă un coleg de breaslă apreciat în lumea literară.
Numai că, odată cu şocul alegerilor din 6 decembrie, lumea încremenită în corsetul corectitudinii politice a intrat în fibrilaţie. Partidul AUR a obţinut un scor de peste 9%, care i-a lăsat pe toţi analiştii politici cu gurile căscate. Presa sistemului a început să aplice etichete ideologice şi să scormonească tot ce poate găsi mai „compromiţător” în biografiile şi în atitudinile noilor veniţi în politică.
De această canonadă nu a scăpat nici Sorin Lavric. S-au adus nişte citate decontextualizate din scrierile sau afirmaţiile sale din ultimii ani, insinuându-se că ar proveni dintr-o atitudine misogină sau rasistă. Ceea ce în lumea literelor este legitimat de legile estetice ale stilului, sau în retorică de principiile care permit anumite ascuţimi, dincoace de limita barbariei sau a grobianismului, însuşiri de care Sorin Lavric e foarte, foarte departe, iată că în lumea politicii, mai precis pentru cerberii corectitudinii politice, devine un delict de neiertat.
Ceea ce probabil a pus capac la toate a fost un text mobilizator al lui Sorin Lavric, impecabil sub aspect stilistic, scris sub febra unui nesperat rezultat electoral, care i s-a părut ca un surâs al destinului. Din rândurile lui emană o fervoare patriotică şi un spirit de luptă pentru cauza naţională cum a putut fi văzut de pildă şi la batalioanele româneşti din războaiele mondiale la trecerea Carpaţilor sau a Prutului:
„Pentru noi începe un război ideologic al cărui deznodământ va sta în înlăturarea actualei clase politice. În patru ani vom disloca partidele din Parlament. Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară. Vom recăpăta căldura pe care ne-o dă gândul de a fi una în virtutea apartenenței la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România. Vom întreţine cu veneraţie memoria deţinuţilor politici. (…) De murit, murim cu toţii. Nu e păcat să nu ne dăruim României? Veniți să înlocuim casta politică. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Toată lumea de bună credinţă ştie că Sorin Lavric nu e Corneliu Vadim Tudor. Extremismul nu l-a caracterizat niciodată. Textul său nu are un caracter politic, programatic. Ca orice scriitor autentic, Sorin Lavric îşi transpune sentimentele de moment în cuvinte, în metafore. E o reacţie de descătuşare a cuiva care a avut senzaţia că poate din nou respira într-o atmosferă care până deunăzi era una sufocantă prin stringenţa ei ideologică. E suficient să citim următorul paragraf al textului, pentru a ne da seama că aşa stau lucrurile:
„Măștile, lobby-rile, matrapazlîcurile vor înceta. Jocurile de culise vor intra in faliment. Am obosit să ne prefacem că luăm în serios minciuna socialismului venit de la Bruxelles. Ne-am săturat să ne uităm la ruși ca la îndrăgiții noștri violatori care nu doar ne-au făcut praf țara după război, dar care acum privesc cu jind la rupta noastră Basarabie. Ni s-a aplecat să-i suportăm pe agasanții masoreți marxiști, descinși din mantaua Anei Pauker, acum travestiți în democrați fariseici, care ne țin lecții despre binefacerile corectitudinii politice.”
Cei care acum fac pe moderaţii şi se arată oripilaţi, au tăcut în faţa abuzurilor unei politici extremiste care ne bagă pe gât rigorile corectitudinii politice cu dimensiunile ei dizolvante la adresa a tot ce înseamnă valoare tradiţională: familie, neam, credinţă. Numai nişte imbecili, răuvoitori interesaţi sau nişte laşi ar putea vedea în acest text entuziast, scris sub exaltarea momentului, un îndemn la epurări sau la acţiuni dincolo de limitele regulilor democraţiei. E adevărat că însuşi Sorin Lavric le-a oferit, cu multă candoare, prilejul să o facă. Primul pas pe care l-a făcut pe scena politică, în clipa în care rezultatul alegerilor se contura cu certitudine, l-a făcut tot în hainele şi cu armele scriitorului. Dar criteriile care funcţionează în lumea politicii sunt altele decât cele ale artei literare. Aici figurile de stil riscă să fie luate ad-litteram, iar adversarii şi conformiştii nu au cum să piardă prilejul pentru a taxa dur lipsa de experienţă a unui nou venit, care cu siguranţă va învăţa foarte repede care sunt regulile jocului.
Au fost totuşi destui care au făcut-o. Printre ei, şi reprezentanţii breslei literare din România. Cu o grabă servilă şi dezgustătoare, aceştia s-au grăbit să se delimiteze de Sorin Lavric şi de opţiunile sale politice, neavând nici măcar demnitatea de a preciza exact care sunt amănuntele pe care le resping. Probabil faptul că el a intrat în gura presei, care a dezgropat nişte amănunte cu totul secundare, de fapt demult cunoscute, le-a fost suficient. Împrejurările care revendicau tărie de caracter au revelat lipsa acestuia. Sorin Lavric a fost aruncat ca un cartof prea fierbinte pentru reprezentanţii căldicei ai scriitorilor români. Un episod jenant pentru aceştia, a căror obedienţă faţă de comandamentele ideologice ale momentului îi va ruşina pentru posteritate.
Nu ştiu care va fi destinul politic al lui Sorin Lavric: dacă va izbândi, reuşind să contribuie la renaşterea României aşa cum o visează mulţi compatrioţi, sau dacă va eşua într-un mod sublim, fără să facă vreo concesie de la valorile în care crede.
De-acum, probabil că nu mai are altă alternativă decât să meargă înainte, până la capăt. Indiferent care ar fi acela.