Acum 80 de ani, pe finalul anului 1940, România cunoștea o scurtă perioadă de regăsire de sine, în care speranțele de dreptate înfloreau și uriașa mobilizare a energiilor naționale a dat încredere că tragedia sfâșierii țării și declinul moral din deceniul precedent pot fi depășite. Ceea ce juridic s-a numit Statul Național – Legionar (sept.1940 – ian. 1941), pe plan moral și istoric a constituit singurul moment din ultimul secol în care statul român a fost expresia profundă a neamului românesc. Din păcate, alte vitregii apar la orizont…
Arheologul Vladimir Dumitrescu, martor atent și bine poziționat al evenimentelor, ne oferă pagini de mare valoare documentară, care evocă cu acuratețe atmosfera acestei perioade, în lucrarea sa „Mărturisirile unui criminal politic”. Cum momentele controversate nu au lipsit în această perioadă, autorul ne propune o cheie de lectură a acestora prin corecta evaluare a factorilor implicați.
Manifestația excepțională din toate punctele de vedere de la 6 octombrie 1940 a arătat tuturor ce forță uriașă este Mișcarea Legionară… A fost o năvalnică izbucnire de avânt a zecilor de mii de legionari veniți din toate unghiurile țării îmbucătățite de politica dementă a lui Carol și de miopia celorlalți, cu răsunet adânc în rândurile sutelor de mii de privitori înghesuiți pe toate străzile pe unde treceau coloanele legionare… Generalul Antonescu îmbrăcase cămașa verde… (pag.191)
Reînhumarea la Predeal a câtorva sute de legionari uciși prin lagăre… a fost un alt prilej de înălțătoare comunitate sufletească legionară. Numele camarazilor eroi au răsunat încă o dată în aerul tare al munților: Gh.Clime, Vasile Christescu, Alecu Cantacuzino, Niculăiță Totu, Mihail Polihroniade, Ionel Belgea, Nicoleta Nicolescu, Bănică Dobre, Traian Cotigă… și atâtea altele, nume sfinte nu numai pentru toți acei ce i-am cunoscut, dar pentru întregul neam românesc. (pag.192)
Cutremurul de la 9 spre 10 noiembrie părea ca o prevestire de spaimă pentru cele ce aveau să urmeze… Teatrul Național și Opera rămăseseră fără localuri… multe muzee și biserici grav avariate… (pag.192)
Cam în acest răstimp se judecase procesul reabilitării Căpitanului. Probele juridice erau așa de categorice încât chiar fără admirabilul talent al lui Horia Cosmovici (demisionat din postul de de Subsecretar de Stat la Președinție pentru a putea pleda), hotărârea nu putea fi îndoielnică pentru nimeni. (pag.194)
Firește, procedeul suprimării unor acuzați (cei 64 de criminali carliști deținuți la Jilava, n.n.) înainte de judecare este condamnabil din toate punctele de vedere și, dacă această represiune ar fi fost ordonată de conducerea Mișcării Legionare sau de către un singur factor responsabil al acesteia, s-ar fi putut îndrepta acuzații relativ temeinice împotriva Mișcării. Dar spre deosebire de sutele (dacă nu miile) de asasinate din timpul lui Carol și Călinescu -Argeșeanu, plănuite și ordonate de la Palat și executate cu sânge rece de diferitele unelte politice, militare și polițienești fără ca cei uciși să fi avut absolut nicio vină, asasinarea deținuților de la Jilava în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 a fost făcută de câțiva legionari exaltați nu numai fără ordinul dar chiar fără știrea conducerii Mișcării. Horia Sima și ceilalți fruntași legionari n-au știut nimic.
Aceste considerații nu pot însemna însă că aș aproba în vreun fel asasinatele de la Jilava dar, cu sau fără aprobarea mea și a celorlalți, ea a apărut atunci unor legionari târâți ani de zile prin temnițe și lagăre, schingiuiți și persecutați, dați afară din slujbe și urmăriți de copoii poliției însetate de sânge, având frați, rude și prieteni scumpi asasinați, ca singura posibilitate dreaptă și rapidă de pedepsire a unor criminali a căror vinovăție nu poate fi nici măcar pusă în discuție, fiind mai limpede ca lumina zilei. (pag.196)
Am spus de câteva ori că nu aprob niciun asasinat politic, mai ales a unor oameni fără apărare… Nicolae Iorga era însă pentru toți legionarii (și niciunul nu și-a schimbat în vreun fel această părere) instigatorul și deci vinovatul moral incontestabil de asasinarea Căpitanului… firește că ecoul acestei crime politice a fost cu totul defavorabil Legiunii, atât în țară cât și în străinătate, căci cei mai mulți nu cunoșteau sau uitaseră repede rolul sinistru al lui Iorga, creându-i astfel acestuia o aureolă de martir. (pag.197)
Antonescu și clica lui au fost dinainte hotărâți să înlăture Legiunea neputând-o capta pentru propriile interese. Orice ar fi făcut sau n-ar fi făcut Mișcarea Legionară, câtă vreme dovedise că nu acceptă să se dea legată în brațele generalului Antonescu, ea stătea implicit în calea ambiției acestui om… Evenimentele din ianuarie ca și multe alte constatări zilnice, în Consiliile de Miniștri, la diferite solemnități publice, dovedesc pe deplin această intenție prestabilită a generalului Antonescu. (pag.198)