Crăciunul

Încercăm în acest text să discutăm pe marginea unui articol al lui Nae Ionescu, Crăciunul, publicat în “Cuvântul” (an VIII, nr.2401/25 decembrie 1931, p.1), articol centrat pe o problematică extrem de incitantă, dar mereu trecută cu vederea, aceea a sărbătorii singurătății metafizice a omului. Pentru că ne referim la sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, apelul la dogmă, la articol de credință din simbolul niceo-constantinopolitan, este preeminent: „Carele pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri și din Fecioara Maria s-a făcut om”. Iar această dogmă a nașterii, vorba lui Nae Ionescu, „nu numai că așează piatra de hotar între două lumi, dar le precizează integral”. Pentru a se împlini mântuirea omului, a fost nevoie ca Dumnezeu să coboare între noi, ca OM, pentru a lua asupra lui, Miel al Domnului, păcatele lumii, adică păcatele noastre. Actul Întrupării a fost unul indispensabil pentru ca omul să aibă acces la mântuire.

În fond aici constă esența, fundamentul învătățurii creștine, așa cum bine subliniază Nae Ionescu: „un om nu poate mântui pe altul; mai puțin un om nu poate sta pentru altul. Mântuirea este de două ori un act de îndurare de sus: o dată că se face prin voia lui Dumnezeu; a doua oară, pentru că se face prin intervenția activă a lui Dumnezeu (jertfa Mielului)”.

Și aici ajungem la problema cardinală a actului de iubire, interpretat eronat de multe ori. În procesul de mântuire, ajutorul aproapelui tău este nul. Mai mult, urmând aceeași logică a lui Nae Ionescu, pentru că chiar actul de iubire pe care ți-l impune Hristos este un act metafizic, eficace pentru tine, care iubești, nu pentru aproapele pe care îl iubești. O asemenea poziție este în contrapunct cu interpretarea occidentală care percepe iubirea creștină ca un act de filantropie, de altruism, de caritate, o atitudine, evident, antimetafizică, aproape materialistă, care deformează semnificația iubirii. În virtutea acestei poziții potrivit căreia iubirea ar fi eficientă pentru aproapele tău, de ce a mai fost oare nevoie de întruparea Logosului și de jertfa Lui? Apoi, „dacă iubirea este un act de finalități tranziente, de ce măsura iubirii către aproapele îți este dată prin iubirea către tine însuți – atunci când știut este că, pentru a te mântui, e nevoie să te desprinzi de tine însuți?”. Perspectiva răsăriteană origenistă a lui Nae Ionescu asupra actului de iubire este una specifică opunându-se celei apusene de factură augustiniană.

Pe scurt, iubirea către aproapele este un fel de terapeutică specială, privindu-te pe tine însuți. Iubește-te pe tine însuți semnifică a te rupe, a te desprinde de tine însuți, o practică similară postului sau oricărei privațiuni care are drept scop același lucru: a ajunge să te lipsești de tine însuți, să nu mai trăiești în tine și prin tine, pentru a te putea regăsi, trăi în Altul, în Celălalt.

Un alt aspect important ridicat de Nae Ionescu vizează iubirea ca rezultat al comunității creștine. Este vorba de funcția epistemologică, gnoseologică a iubirii – cu o asemenea prelegere Nae Ionescu debuta în 1919, în Universitatea din București –, ci nu de o funcție metafizică. Comunitatea de iubire văzută ca un instrument de cunoaștere a scandalizat și încă mai scandalizează filosofia științifică. Dacă pentru cunoașterea realității sensibile este nevoie de o conștiință individuală, cunoașterea lui Dumnezeu nu se poate împlini decât printr-o unitate umană colectivă (soborul), unitate realizată prin iubire, pentru simplul motiv că adevărul teologic este de natură sobornicească. În consecință, iubirea creștină ne conduce la adevărul creștin, la ADEVĂR, la cunoașterea lui Dumnezeu, dar nu la mântuire. Mântuirea nu reprezintă numai cunoaștere; cunoașterea nu este decât Calea, mai bine spus, o cale.

Prin urmare, iată cum singura cale, aceea a ajutorului aproapelui tău în actul de mântuire – IUBIREA – este ineficientă. Pe bună dreptate, Nae Ionescu consideră că: „actul mânturii este un act de grație, de îndurare din partea lui Dumnezeu, de o parte; iar pe de alta, un act de inițiativă individuală. Mântuire SUB cer nu există, nu există decât mântuire prin legătura dintre cer și pământ. Iar între cer și pământ, în drama răscumpărării primului păcat, omul stă singur în fața lui Dumnezeu. Tot ce facem noi pentru alții, pentru noi facem; iar tot ce fac alții pentru noi, nu o fac pentru noi. Fiecare începem de la capăt o experiență a noastră și o luptă a noastră pentru escaladarea cerului. De la mine la aproapele meu, nici o legătură, nici un ajutor, nici o tovărășie de luptă. Suntem fiecare un microcosm? Se poate. Dar un microcosms închis ermetic înspre înlături, cu o singură putință de evaziune: ÎN SUS! De aceea mă gândesc că, dacă Leibniz ar fi trăit în Orient, ar fi trebuit totuși să deschidă monadelor sale o fereastră: înspre cer”.

Astfel, mântuirea are în vedere experiența noastră, modul propriu de viețuire, lupta noastră permanentă întru escaladarea cerului, prin raportarea neîncetată la verticala divină. De aceea Crăciunul, sărbătoare a întrupării Logosului, ca condiție a mântuirii, constituie sărbătoarea singurătății metafizice a omului, care deschide invariabil porțile cerului, aspect precizat în Sf. Evanghelie: în această noapte s-a deschis cerul pentru ca oamenii să se împărtășească la spectacolul îngerilor, cântând slavă lui Dumnezeu (gloria in excelsis).

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Părintele Serafim Rose: „Orice lucru bun din lume Îl arată pe Dumnezeu”

Default thumbnail
Subiectul următor

1940 - un an dramatic pentru istoria României (VIII)

Cele mai recente din

Decemvirii (12)

Gustloff cade în Elveția, iar George Beza trădează în România   Prima