Evenimentele petrecute în ziua de 27 noiembrie 1940 au marcat o zi însângerată din istoria României. Atunci şi-au pierdut viaţa atât 64 de deţinuţi de la Jilava, majoritatea demnitari de rang înalt din structurile de poliţie, jandarmerie, armată sau servicii de informaţii ale regimului carlist, toţi acuzaţi de crime împotriva legionarilor, cât şi, într-un cu totul alt context şi datorită altor autori, personalităţi politice precum Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga, ultimul fiind totodată un monument al culturii române.
Faptele de acum 80 de ani au fost prezentate, analizate şi interpretate în felurite moduri. Şi, bineînţeles, nu a putut lipsi nici exploatarea lor propagandistică şi politică. Într-o terminologie adaptată perspectivei pe care se situează cel care le invocă, ele au fost privite, după caz, drept răzbunări, pedepsiri, crime, masacre sau asasinate.
Sarcina celor porniţi să le instrumentalizeze împotriva legionarilor e una simplă: etichetarea lor cu un termen cât mai odios şi mai ales prezentarea lor izolată, omiţând sau făcând doar referiri superficiale la contextul lor mai larg, la lanţul cauzal în care ele se integrează în mod firesc.
Pe de altă parte, atitudinea legionară faţă de aceste evenimente a fost una invariabil mai nuanţată. Ele nu au putut fi privite într-un mod unitar şi nici acceptate în aceeaşi măsură.
Uciderea lui Iorga şi Madgearu a fost opera unui grup anarhic de legionari, în împrejurări neclare, cu insinuări (deocamdată) nedovedite privind un posibil amestec străin. Aceste crime au fost ulterior condamnate fără echivoc de către majoritatea covârşitoare a legionarilor.
În schimb, cele petrecute la închisoarea Jilava au fost privite drept un deznodământ just al unui şir de fapte care, în esenţă, începe cu doi ani mai înainte. Numai că acest deznodământ era aşteptat de fapt în împrejurări fireşti, ca o consecinţă a unei sentinţe a justiţiei. Însă, la un moment dat, aceasta dădea semne că i-ar putea lăsa să scape printre degete pe cei indubitabil răspunzători de crime împotriva legionarilor în ultimii doi ani. În împrejurări de o încordare extremă, situaţia s-a deteriorat într-un mod necontrolat şi a condus în cele din urmă – pe o cale nedorită – la evenimentele cunoscute. Acestea pot fi apreciate corect doar cunoscându-le antecedentele precum şi întreg contextul tensionat al acelor zile din noiembrie 1940.
Etape ale unei spirale a violenţei
În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, regimul carlist îi asasina mişeleşte pe Corneliu Codreanu şi pe alţi treisprezece camarazi ai săi, Nicadorii şi Decemvirii. Toţi îşi ispăşeau pedeapsa la care fuseseră condamnaţi de justiţie, chiar dacă în cazul Căpitanului aceasta nu era decât consecinţa unei înscenări judiciare. Legionarii au fost ridicaţi din celulele în care erau întemniţaţi şi apoi strangulaţi în toiul nopţii în dubele cu care erau transportaţi chipurile spre altă închisoare. După uciderea lor, trupurile fără viaţă au fost duse la Jilava şi aruncate într-o groapă comună. Pentru a îngreuna posibila lor identificare, peste ele s-a turnat acid sulfuric, iar pentru a le împiedica dezgroparea, deasupra gropii s-a turnat o imensă placă de beton care cântărea nu mai puţin de 30 de tone. Versiunea oficială anunţată public a fost aceea a împuşcării deţinuţilor la încercarea lor de a fugi de sub escortă, în timpul transportului de la o închisoare la alta.
Ca urmare a acestui gest al regimului carlist, care nu poate fi caracterizat drept „răzbunare” sau „pedepsire” (rămân aşadar celelalte etichete posibile, la alegere), tensiunile dintre acesta şi legionari s-au acutizat. Sub regimul de dictatură regală legionarii nu se mai puteau manifesta decât subversiv. Unul din scopurile lor principale era justiţia de pe poziţia şi cu mijloacele celui azvârlit cu forţa în afara cadrului legii şi care nu mai poate face recurs la aceasta. Aparatul de represiune carlist a funcţionat însă cu o cruzime profesionistă. Sute de legionari au fost arestaţi şi închişi în lagăre, iar destui au fost torturaţi sau ucişi.
Replica Mişcării a venit, aproape inevitabil: pe 21 septembrie 1939, echipa „Răzbunătorilor” organizează o ambuscadă în care îl împuşcă pe primul ministru Armand Călinescu, unul din principalii responsabili, alături de regele Carol al II-lea, de asasinarea Căpitanului şi a camarazilor săi. Răspunsul autorităţilor a fost de o brutalitate inimaginabilă: nu doar că cei care l-au ucis pe Călinescu, ulterior predându-se, au fost executaţi pe loc fără nicio judecată, dar în zilele care au urmat au fost masacraţi peste trei sute de legionari, fie din cei închişi în lagăre, fie câte trei în fiecare judeţ.
Odată cu răsturnarea regimului carlist şi venirea legionarilor la putere alături de generalul Antonescu în septembrie 1940, principalii responsabili pentru aceste crime din anii 1938-1939 au fost arestaţi şi închişi la Jilava. S-a înfiinţat şi o comisie oficială de anchetă menită să le documenteze faptele în vederea pregătirii unui proces ulterior. Complicitatea dintre cei arestaţi – consideraţi a fi doar marii vinovaţi de teroarea anilor anteriori – şi unele persoane din anturajul lui Antonescu, toţi aceştia fiind în esenţă oameni ai fostului regim, a început la un moment dat să-şi spună cuvântul. S-au tras sfori pentru tergiversarea anchetei şi amânarea cu câteva luni a procesului, pe care legionarii ar fi dorit să-l înceapă cel târziu în ianuarie. Argumentul lor era că procesul ar fi putut fi deschis cât mai curând, actul de acuzare putând fi redactat odată ce fuseseră adunate dovezile principale şi mărturii suficiente ale acestora. Prezentarea unor amănunte mai mult colaterale şi audierea unor martori de o importanţă secundară ar fi urmat să se facă chiar în timpul procesului.
Spre deosebire de această poziţie, anumiţi oameni din aparatul juridic aplicau o evidentă tactică a temporizării, prin insistenţa adunării unei cantităţi cât mai mari de dovezi de ordin secundar, practic redundante în raport cu ceea ce se ştia deja. Acest demers ar fi dus la amânarea procesului cu peste 6 luni, fapt care în mod evident i-a nemulţumit pe legionari.
Mai mult, comisia de anchetă începuse să ia unele hotărâri care i-au scandalizat pe legionari, precum scoaterea de sub acuzaţie a unor inculpaţi sau transferarea altora din închisoare într-un sanatoriu, gesturi la care Prefectul poliţiei Capitalei, colonelul Ştefan Zăvoianu, s-a opus cu vehemenţă.
„Un om veghea şi se opunea cu îndârjire la toate încercările de salvare ale asasinilor, concertate între General şi Comisie: Colonelul Zăvoianu. Lucid şi conştient de ceea ce urmăreşte, el n-a dat curs dispoziţiilor primite de la Comisia de Anchetă. Nu era legal, dar de altă parte, era mai mult decât legal, căci Comisia de Anchetă ignora crimele săvârşite de cei pe care vroia să-i pună în libertate, pentru că nu binevoise să asculte mărturia legionarilor, care trecuseră prin această catacombă şi puteau să-i indice cu precizie pe vinovaţi. Colonelul Zăvoianu şi-a jucat viaţa pentru a destrăma planurile tenebroase ţesute în anturajul Generalului, cu scopul de a-i salva pe asasinii Căpitanului şi a sutelor de legionari.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
Lucrurile au rămas în acest stadiu nedefinit. Deşi tergiversarea şi manvrele de culise erau evidente, totul nu a constituit decât o picătură în paharul revoltei legionarilor, dar nu cea care l-a făcut să se reverse. Există totuşi un element de care trebuie să se ţină seama, anume că legionarii începeau să bănuiască existenţa unui puternic „lobby” pentru scoaterea celor inculpaţi de sub incidenţa pedepsei legale care li se cuvenea.
Ziua de 30 noiembrie 1940 a marcat doi ani de la asasinarea Căpitanului şi a camarazilor săi. Tocmai de aceea, legionarii au plănuit ca pe data de 26 noiembrie să înceapă lucrările de deshumare din curtea închisorii Jilava, pentru ca trupurile celor ucişi să beneficieze de o reînhumare cu onoruri oficiale chiar pe data de 30 noiembrie. Din cauza imensei plăci de beton cu care acestea au fost acoperite, lucrările s-au dovedit a fi extrem de laborioase. În cursul zilei de 26 noiembrie s-a săpat pentru îndepărtarea stratului de pământ care acoperea placa. Lucrările au durat toată ziua, iar tensiunea creştea de la o oră la alta.
Violenţele de la Jilava
Săpăturile avansau cu greutate, iar trupurile aveau să fie descoperite abia a doua zi dimineaţa. Dar teama deţinuţilor de un deznodământ ce părea implacabil şi încercarea autorităţilor antonesciene de a-l evita, a condus la o hotărâre care în cele din urmă s-a dovedit a fi dezastruoasă. Efectul ei poate fi comparat cu cel al încercării de a stinge tăciuni mocniţi turnând peste ei gaz sau cu al unei zbateri panicate atunci când simţi că pământul ţi se scufundă sub picioare: în cele din urmă nu faci decât să provoci şi să accelerezi ceea ce vrei de fapt să împiedici.
„La deznodământul din noaptea de 26/27 noiembrie au contribuit, fără să-şi dea seama, înşişi deţinuţii. Aceştia aflaseră de lucrările de la mormânt şi din acel moment au intrat în panică. Se gândeau, desigur, că descoperindu-se fărădelegea lor sub aspectul ei materializat, al sângelui vărsat, al victimelor cu ştreangul de gât, legionarii, sfâşiaţi de durere, nu vor mai ţine seamă de nimic şi îi vor ucide. Una este să ştii că a fost ucis Căpitanul şi alta este să vezi cu ochii tăi ce-au fost în stare să facă bestiile de jandarmi din el. Cuprinşi de spaimă, deţinuţii au făcut o mişcare greşită. Voind să scape de moarte, şi-au grăbit ei înşişi sfârşitul. Au alarmat pe General. I-au trimis mesagii desperate prin oamenii lor de legătură că se simt ameninţaţi în viaţa lor şi cer măsuri speciale de ocrotire. După cum ştiţi, Jilava este o închisoare militară. Garda din interiorul fortului, care păzea pe deţinuţi, era formată din legionari. Generalul Antonescu, asaltat de intervenţii, decide înlocuirea gărzii legionare cu o gardă militară. Această măsură a fost luată chiar în după masa zilei de 26 noiembrie şi urma să fie executată fie în noapte aceea, fie cel mai târziu a doua zi dimineaţa, tocmai pentru a preveni o eventuală răzbunare a legionarilor, în timpul lucrărilor de deshumare.” (Horia Sima – „Cazul Iorga-Madgearu”)
„Enciclopedia României” citează după „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 – 27 noiembrie 1940”, o broşură scoasă în 1941 sub regimul Antonescu şi republicată în 1992: „La sfârşitul lunii noiembrie trebuia să aibă loc şi reînhumarea cu funeralii naţionale a lui Corneliu Zelea Codreanu, iar cei arestaţi erau consideraţi vinovaţi de moartea căpitanului. Sub pretextul colectării de mărturii pentru pregătirea proceselor, Tribunalul Bucureşti a dispus transferarea unora dintre arestaţi la alte închisori, de teama represaliilor. Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar al Poliţiei Capitalei, a refuzat să execute directivele. Pe 26 noiembrie 1940 s-a hotărât ca armata să intervină pentru transferarea deţinuţilor. În acel moment, Zăvoianu a decis că este momentul să se acţioneze de urgenţă.”
Versiunea de aici (preluată din actele proceselor antonesciene şi vehiculată de majoritatea analizelor istorice) se suprapune până la un punct cu cea a legionarilor: unii din arestaţi ar fi urmat să fie transferaţi sub pază militară la o altă închisoare. Pretextul invocat e irelevant, căci e evident că era vorba doar de o acoperire formală.
Dar de ce doar unii? Cine erau cei în cauză? De ce numele lor nu sunt documentate, căci ar fi extrem de interesant de ştiut pe ce criterii s-a făcut această selecţie? Dacă a existat o dispoziţie formală în acest sens din partea tribunalului, cum afirmă versiunea antonesciană, atunci documentul original ar fi cât se poate de relevant pentru a face lumină în acest caz. Iar dacă nu a existat nici măcar acest alibi legalist, iar legionarilor nu le-a fost comunicat decât ordinul ca aceşti deţinuţi să fie trecuţi sub pază militară, fără alte explicaţii, atunci totul sugerează o reacţie panicată a autorităţilor antonesciene, care a provocat la rândul ei o reacţie precipitată din partea legionarilor, ambele dincolo de cadrele legalităţii.
Documentele procesului sub regimul Antonescu îl incriminează şi pe colonelul Zăvoianu, care s-ar fi opus măsurii de schimbare a gărzii, aşa cum am văzut mai devreme că s-a împotrivit şi în alte rânduri unor încercări similare de a-i scoate pe unii din cei arestaţi de sub anchetă. Horia Sima însă îi ia partea lui Zăvoianu, spunând că acesta a plătit cu viaţa pentru acele gesturi anterioare de opoziţie. În cele din urmă, tocmai datorită fermităţii lui s-a putut menţine statutul de încarceraţi al criminalilor carlişti, permiţând astfel pedepsirea lor, chiar dacă în condiţii excepţionale. Dar, susţine Comandantul, în contextul Jilava colonelul Zăvoianu nu poartă o răspundere directă:
„Colonelul Zăvoianu a fost condamnat la moarte de către Tribunalul Militar al Corpului II Armată Bucureşti şi sentinţa a fost executată în 28 Iulie 1941, în Fortul Jilava. Pe urmele Căpitanului, asasinat în Tâncăbeşti şi apoi îngropat în acest fort, păşea acum şi mântuitorul său din prigoana anilor 1933-1934 [atunci Căpitanul s-a ascuns în casa colonelului Zăvoianu, n.n.], plătind cu viaţa ataşamentul său faţă de idealurile Mişcării.
Executarea Colonelului Zăvoianu a fost calculată în aşa fel încât să cadă după începerea războiului contra Uniunii Sovietice. Generalul Antonescu plecase pe front. Fata lui Zăvoianu a alergat disperată pe la toate autorităţile ca să obţină graţierea tatălui său.
Dar cel care putea decide să prezinte cererea de graţiere Regelui, lipsea din capitală, ocupat cu treburi mult mai importante. Colonelul Zăvoianu a fost un loial susţinător al Generalului Antonescu, dar a fost în acelaşi timp şi un funcţionar conştiincios care a aplicat cu rigoare dispoziţiile de încarcerare ale asasinilor Căpitanului, cerând transferul lor la Jilava, ceea ce Generalul a consimţit. El n-a avut nici un amestec direct în răzbunarea din noaptea de 26-27 Noiembrie 1940. O serie de elemente care lucrau la Prefectura de Poliţie au participat la execuţiile de la Jilava şi fapta acestora a fost atribuită Colonelului Zăvoianu la proces. Aşa s-a ajuns la condamnarea lui la moarte. În realitate i s-a aplicat pedeapsa capitală pentru energia cu care a procedat împotriva călăilor perioadei carliste. Aceasta nu i s-a putut ierta de către cercurile oculte care operau în spatele lui Antonescu.” (Horia Sima – „Prizonieri ai Puterilor Axei”)
„Profitând de faptul că unii legionari, comisari la Prefectură, au participat la acţiunea de pedepsire de la Jilava, a dat dispoziţii să fie implicat şi Colonelul Zăvoianu şi condamnat la moarte. Sentinţele, după cum se ştie, se dictau în cabinetul Preşedinţiei Consiliului. Zăvoianu se simţea atât de ocrotit de propriile lui fapte încât nici n-a încercat să dispară după ce Hitler l-a înscăunat pe Antonescu la putere. Nu şi-a putut imagina că Generalul Antonescu să meargă atât de departe cu ura încât să-l condamne la moarte nevinovat.” (Horia Sima – „Cazul Iorga-Madgearu”)
Cert este că în contextul creat atunci, scurt timp după miezul nopţii, la prima oră a zilei de 27 noiembrie 1940, la Jilava s-a produs o „descărcare”, după cum o numeşte Horia Sima:
„Ordinul a fost transmis de Roşianu direct autorităţilor militare de la Jilava. Dar cu toată grija lor de a nu se afla nimic, vestea a transpirat, deoarece în incinta Jilavei începuseră pregătirile pentru punerea în aplicare a ordinului de a se înlocui garda legionară cu soldaţi. După dispoziţiile primite, chiar în cursul acelei nopţi, când trebuia să aibă loc obişnuita schimbare a gărzii legionare cu un alt grup din afară, adus de la Prefectura de Poliţie, trebuia să se prezinte garda militară şi, arătând ordinul primit, să-şi ia în primire serviciul. Ştirea s-a răspândit ca fulgerul între toţi legionarii care aveau în acel moment vreo legătură cu Jilava: cei ce făceau de pază la celule deţinuţilor, cei ce lucrau la mormânt şi autorităţile de la Prefectura de Poliţie, care pregăteau echipele de schimb. Toţi au constatat că mai e o diferenţă de câteva ore până ce soldaţii vor înlocui pe legionari de la celulele deţinuţilor. Ce s-a petrecut atunci în sufletul lor, nu are nevoie de prea multe comentarii.
(…)
Decizia Generalului Antonescu de a înlocui garda legionară de pază cu o gardă militară a fost detonatorul care a aprins atmosfera de durere şi revoltă ce domnea în jurul mormântului de la Jilava, determinându-i pe legionari să treacă la acţiune şi să-l răzbune pe Căpitan. La actul de la Jilava au participat elemente din toate corpurile legionare din capitală, care se aflau pe atunci la mormânt, fie săpând, fie observând mersul lucrărilor, pentru a nu pierde acel moment transcendental, când vor fi scoase din groapă osemintele Căpitanului. Aceştia pătrunzând în Fort, au antrenat şi garda legionară de pază în acţiunea de răzbunare. Au tras în deţinuţi şi oameni maturi, care, în împrejurări normale, n-ar fi fost în stare să verse o picătură de sânge. Măreţia răzbunării Căpitanului constă tocmai în spontaneitatea ei. Ordinul inoportun al Generalului a pătruns ca un cuţit în inimile tuturor, tăindu-le respiraţia şi unindu-i în acelaşi gând: răzbunarea.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
„Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnacoapele din mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu vinovaţii. Antonescu vroia să-i salveze. Datoria lor era alta. Nu puteau să-l îngroape pentru a doua oară pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai sunt în viaţă şi guvernul nu se dovedeşte capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns în Fort, au anunţat garda de pază de hotărârea lor şi apoi au intrat în celule împuşcând pe deţinuţi. Apoi cu feţele senine, ca după împlinirea unei mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele: „Căpitane te-am răzbunat”.” (Horia Sima – „Cazul Iorga-Madgearu”)
Vasile Posteucă descrie la rândul său evenimentele dezgropării Căpitanului şi pedepsirii asasinilor săi într-un text plin de emoţie şi de fior mistic:
„Acum stau aici şi sap pentru a-l dezgropa pe Căpitan.
Săpăm mereu. Sudoarea de pe frunţi pică fierbinte în ţărână. Intrăm în adânc şi nu dăm de nimic. Suntem aproape la doi metri. Deznădejdea că nu vom găsi nimic ne anchilozează braţele. Şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fără sfârşit… Caut să mă dezbar de vis. Să mă agăţ de realitate. Iau ţărâna-n palme şi o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. Între lumânari, cu faţa la icoane, cu genunchii-n ţărâna rece şi udă, se roagă doamna Lilica, soţia Căpitanului. În vălul de doliu, pare o umbră a mormântului pe care-l scormonim…
Trăiesc şi acum clipele acelea şi mă înfior. Şi vorbesc de unul singur cum vorbeam şi atunci. De ce l-aţi omorât, măi? De ce? De ce aţi însângerat întreaga istorie a neamului românesc? Ce v-a făcut acest om? N-aţi ştiut că prin el vorbeşte însăşi istoria românească? Cu ce veţi putea plăti crima aceasta, care întunecă lumea, care-L întunecă la faţă pe însuşi Dumnezeu?
Da… În noaptea aceea, la Jilava, s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau de vrerea pamântească, rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptăţii în lume.
Ma gândesc astăzi, după patru ani, la toate acestea şi vad cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele Jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: „Doresc să fiu răzbunat… deoarece sunt convins că în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc”.
Şi în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte braţe mânate de destin ridicau pietrele de pe sufletul Căpitanului. Îi izbeau cu moarte pe călăi. Şi dimineaţa a venit greu. Dar a venit. Albă şi liniştită, cum sunt dimineţile Sfintelor Paşti, când pe tot pamântul se strigă: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda să nu mai existe. Şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea şi mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi iuda trebuia să ispăşească multiplicat. Şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.
Au fost şi mai sunt încă oameni (şi vor mai fi) care să ne acuze ca i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribilă sentinţă, care va rămâne în toată istoria românească? Biruinţa legionarismului în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabilă sentinţă? Mai era nevoie de formalităţi? Şi totuşi, noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava să fie judecaţi. Dar dacă judecata formală a putut fi evitată, cea mai implacabilă, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii.” (Vasile Posteucă – „Dezgroparea Căpitanului”)
Dacă în unele pagini ale scrierilor sale Horia Sima pare a adopta un stil oarecum mai evaziv, sugerând că responsabilii de executarea deţinuţilor de la Jilava ar fi fost doar cei care lucrau la deshumarea Căpitanului, totuşi într-unul din fragmentele pe care le-am prezentat mai sus el spune cât se poate de explicit că lucurile nu au stat aşa. La Jilava erau prezenţi în acea noapte legionari din toate corpurile din Capitală. Nu pentru a lucra efectiv, ci pentru a asista la momentul culminant al dezgropării Căpitanului lor. Apoi era garda legionară aparţinând de Prefectura Poliţiei Capitalei, adică în subordinea colonelului Zăvoianu, care îi păzea pe deţinuţi, precum şi noul schimb al gărzii, care urma să-l înlocuiască pe cel anterior. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că la împuşcarea celor închişi la Jilava au participat atât legionarii din ambele schimburi ale gărzii, cât şi membri ai Corpului Muncitoresc Legionar, posibil şi alţii din cei care se aflau atunci de faţă la mormântul Căpitanului.
Horia Sima îl scoate însă din culpă pe colonelul Zăvoianu, deşi ştia că acesta a fost condamnat în procesul instrumentat de regimul antonescian, sugerând că el a fost mai degrabă o victimă a răzbunării Conducătorului Statului. E drept, nu ştim cu câtă acurateţe şi corectitudine s-au judecat acele procese, mai ales că autorităţile s-au grăbit cu executarea sentinţei capitale. Cert este însă un lucru: indiferent de rolul jucat de Zăvoianu în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, Horia Sima susţine fără echivoc că posibilitatea pedepsirii celor vinovaţi de uciderea Căpitanului şi a celorlalţi legionari se datorează exclusiv intransigenţei colonelului Zăvoianu, care s-a opus din răsputeri tentativelor de a-i face scăpaţi, în situaţii anterioare celei de la Jilava. Fără atitudinea lui fermă, nici nu s-ar mai fi ajuns la episodul Jilava, căci mulţi din cei acuzaţi ar fi fost deja eliberaţi la ora aceea.
Rămâne ca istoricii să stabilească pe baza arhivelor complete, nu doar a broşurii antonesciene despre „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul”, dacă într-adevăr atitudinea lui Zăvoianu din acea noapte s-a înscris în şirul atitudinilor sale anterioare, el fiind în acest caz gata să-şi asume o răspundere mult mai mare, dând el însuşi ordinul de executare, sau dacă într-adevăr a fost vorba de o iniţiativă spontană a unor subordonaţi de-ai săi.
Poate că Horia Sima încearcă să îl absolve pe Zăvoianu mai ales pe plan moral şi pe linie legionară, căci, fără o reacţie rapidă în acea noapte, călăii legionarilor ar fi scăpat nepedepsiţi – mai ales dacă ne gândim că peste nici două luni Antonescu avea să elimine Mişcarea Legionară de la conducerea statului.
Dimineaţa zilei de 27 noiembrie
Conform datelor oficiale ale anchetei, execuţiile celor întemniţaţi la Jilava ar fi avut loc în jurul orei 0:30. În memoriile sale, Horia Sima relatează că a primit „după miezul nopţii” un telefon de la colonelul Zăvoianu, în care acesta îl punea la curent cu cele întâmplate. Conform versiunii Comandantului, în consonanţă cu cele expuse mai sus, Zăvoianu i-ar fi spus că nu cunoaşte detalii amănunţite şi că Antonescu încă nu fusese informat.
„Primul lucru ce l-am făcut a fost să trimit pe Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, la Prefectură ca să vină cu informaţii suplimentare. Paralel, Generalul Antonescu a făcut la fel. L-a trimis la Prefectură pe Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu, pentru o misiune analogă. Pe la trei noaptea Victor Biriş şi Mihai Antonescu se aflau amândoi întruniţi în cabinetul Prefectului de Poliţie, unde au avut o lungă convorbire cu Colonelul Zăvoianu.
La întoarcere, Victor Biriş mă informează că vestea suprimării deţinutilor de la Jilava s-a raspândit ca fulgerul în toate organizaţiile din capitală şi că spiritele sunt foarte agitate. Exista temerea ca actele de violenţă contra elementelor carliste să se repete în capitală şi chiar să se extindă în provincie. Colonelul Zăvoianu pare să fi pierdut controlul oamenilor. Legionarii care deţineau funcţii la Prefectura de Poliţie şi care se aflau în noaptea aceea la locul deshumării, s-au amestecat cu ceilalţi trăgând în deţinuţi. Mai mult chiar. Din interiorul Prefecturii au fost ridicaţi câţiva arestaţi şi nu se ştia nimic de soarta lor.
L-am chemat îndată la telefon pe Colonelul Zăvoianu, cerându-i în termeni aspri, să vegheze cu cea mai mare străşnicie asupra personalului ce-l conducea ca să nu iasă din marginile legalităţii şi să nu se mai repete actele de violenţă.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
În jurnalul său, Ion Antonescu avea să consemneze următoarele:
„1:45 – Ministerul de Interne comunică Domnului Conducător al Statului că grupul de legionari ce făceau paza deţinuţilor politici de la Închisoarea Militară Jilava au asasinat cu focuri de armă şi corpuri contondente pe toţi cei 64 de deţinuţi, după care au dispărut.
2:00 – S-a dat alarma la toate ministerele şi instituţiile de Stat din Bucureşti, iar Subsecretarul de Stat al Armatei a ordonat imediat consemn general al trupelor din garnizoană (Divizia a 3-a Infanterie), precum şi măsurile urgente de siguranţă a instituţiilor de stat şi folos obştesc.” („Jurnalul Mareşalului Antonescu I.” (Gh. Buzatu, S. Cheptea, M. Cîrstea, ed., Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2008)
După cum confirmă Horia Sima în memoriile sale, în primele ore ale zilei de 27 noiembrie spiritele deveniseră foarte agitate în urma veştii incidentului de la Jilava. Unii legionari aparţinând de Prefectura de Poliţie, adică aflaţi în subordinea colonelului Zăvoianu, au purces pe cont propriu la arestări. O parte din cei ridicaţi erau la rândul lor acuzaţi de implicare în crimele carliste, dar nu au fost incluşi pe lista marilor vinovaţi cărora urma să li se facă procesul, dar alţii erau pur şi simplu nevinovaţi.
Cert este că atunci când a aflat de aceste arestări, Horia Sima împreună cu locotenent-colonelul Alexandru Rioşianu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, aparţinând cercului antonescian, s-au deplasat de urgenţă la Prefectura Poliţiei Capitalei. Era în jurul orei 7 dimineaţa. Acolo au găsit, arestaţi de chestorul Stângă, fără înştiinţarea prealabilă a superiorului său, colonelul Zăvoianu, cinci oameni politici: Tătărescu, Ghelmegeanu, Argetoianu, Gigurtu şi Ilasievici. Comandantul se arată complet nedumerit privind scopul acestor reţineri şi dă dispoziţie ca, pentru propria lor siguranţă, aceştia să fie duşi sub pază la Ministerul de Interne, însoţiţi de Rioşianu.
„Când au intrat în cabinetul lui Zăvoianu, nu erau trei, ci cinci deţinuţi! M-am speriat; în afară de cei trei pomeniţi mai sus [Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu, n.n.], se mai aflau, fostul prim-ministru Gigurtu şi Generalul Ilasievici, fost Mareşal al Palatului. Dacă arestarea primilor trei mai avea vreun sens, fiind amestecaţi, în formă şi grade diferite în prigonirea legionarilor, nu înţelegeam ce rost avea sechestrarea lui Gigurtu şi Ilasievici, persoane care n-au avut nimic comun cu crimele dictaturii carliste.
Tătărescu era disperat. Îşi frângea mâinile, zicând că e gata să dea orice declaraţie. Ghelmegeanu era agitat, dar nu-şi trăda emoţia. Argetoianu era perfect stăpân pe sine. Privea la noi impasibil, ca şi cum era străin de locul în care se găsea şi de ameninţarea ce se cernea asupra lui. Gigurtu şi Ilasievici întrebau nedumeriţi de ce se găseau acolo.
Dar dintre toţi, eu eram cel mai zăpăcit. Nu dădeam de firul afacerii. De ce îndată după Jilava, când trebuia să suportăm furia Generalului, se creează un nou conflict? Cine are interesul să mărească spărtura, când, dimpotrivă, cu toţii ar trebui să potolim apele răzvrătite, de o parte şi de alta, pentru a relua colaborarea în cadrul Statului naţional-legionar? Mă frământam, explicând celor arestaţi ca s-a făcut o eroare şi că vor fi puşi imediat în libertate.
Trebuia acţionat repede. Nu numai că le-am dat drumul, ci m-am îngrijit şi de protecţia lor ulterioară. Vorbind cu Rioşeanu, i-am încredinţat acestuia, indicându-i că, pentru un timp oarecare, e bine să-i ţină la Ministerul de Interne, sub paza jandarmilor, până ce se vor linişti spiritele. Mai mult decât atât. Le-am sugerat lui Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu ca pentru câteva luni să plece în străinătate, pentru a nu cădea victimă vreunui element necontrolat.
Însoţiţi de Rioşeanu şi Biriş, au ieşit de la Prefectură, s-au urcat în maşină şi au fost conduşi la Ministerul de Interne.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
Versiunea antonesciană avea să fie aceea că salvarea acestor oameni politici sechestraţi abuziv s-a datorat exclusiv lui Rioşianu, care i-a însoţit la Ministerul de Interne. Dar e imposibil de crezut că aceasta s-ar fi petrecut fără consimţământul şi chiar ordinul lui Horia Sima, care pe drept cuvânt era nedumerit de cele întâmplate.
„Ştim de asemenea că dl. Horia Sima a luat personal contact cu personalităţile politice mai sus amintite. Este cunoscut dialogul său cu Argetoianu C. Mai târziu, după 1945, G. Tătărescu, pe atunci ministru de externe al României [1945-1947, n.n.] , a făcut într-un cerc restrâns, în străinătate, declaraţia că, dacă se mai găseşte în viaţă, i-o datoreşte lui Horia Sima.” (G. Gudi, A. Pană, G. Tase – „O precizare necesară”, 1963)
„Dar cu acest epilog, nu s-a terminat povestea de la Prefectura de Poliţie. Mai era o chestiune spinoasă de rezolvat. După întâmplările de la Jilava, Generalul Antonescu dăduse ordin de înlocuire a Colonelului Zăvoianu cu Generalul Pălăngeanu. Când am aflat de această substituire, m-am opus, arătând că nu se poate proceda la destituirea Colonelului Zăvoianu, fără o anchetă prealabilă. Fiind eliminat în aceste condiţii, vinovăţia execuţiilor de la Jilava ar cădea asupra Colonelului, ceea ce nu pare să fie adevărat. Dar după săvârşirea noilor arestări, nu mai puteam întreprinde nimic pentru salvarea lui Zăvoianu. Situaţia lui era pecetluită. Îşi dovedise incapacitatea de a menţine ordinea în personalul angajat de el însuşi la Prefectură. Stângă, dupa propria lui mărturie, a operat arestări fără să-l întrebe.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
În cele din urmă, în urma negocierilor duse de Vasile Iasinschi din partea Legiunii a doua zi, 28 noiembrie, drept înlocuitor al lui Zăvoianu la Prefectura Poliţiei avea să fie numit Radu Mironovici. Postul respectiv rămânea astfel în mâini legionare. În afara celor cinci oameni politici menţionaţi mai sus, în răspunderea oamenilor lui Zăvoianu cade şi reţinerea unor personaje de rang inferior, acuzate de a fi implicate în crimele împotriva legionarilor.
„Colonelul Zăvoianu pierduse controlul Prefecturii de Poliţie. Comisarii de la diferitele departamente întreprindeau acţiuni fără a-i cere aprobarea. Aşa Stângă, în noaptea aceea. Aşa propriul său secretar, Stelian Stănicel, care dăduse ordin să fie ridicaţi în aceeaşi noapte din celularul Prefecturii fostul comisar Jean Dumitrescu, împreună cu câţiva agenţi. Transportaţi în pădurea Băneasa, au fost împuşcaţi. Comisarul Jean Dumitrescu deşi primise o rafală de gloanţe, a fost numai grav rănit şi a scăpat cu viaţă. Colonelul Zăvoianu nu participase în execuţiile de la Jilava, dar fusese compromis prin actele subalternilor lui. Osândirea lui la moarte, sub Antonescu, se datorează altor motive, pe care le vom explica la momentul potrivit.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
Ce s-a întâmplat în orele care au urmat? Relatarea lui Horia Sima este următoarea:
„N-am putut să vorbesc cu el [Antonescu, n.n.] nici în cursul dimineţii de 27 noiembrie, deşi, după întoarcerea mea de la Prefectură, am stat tot timpul la Preşedinţie. Aşteptam dintr-un moment în altul să mă cheme. Mai târziu mi-am dat seama de ce evită o discuţie între patru ochi. Generalul pregătea o lovitură contra Mişcării şi voia să se folosească din plin de avantajul surprizei. Nu l-am văzut decât la deschiderea Consiliului de Miniştri pe la orele 11.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
În jurnalul lui Antonescu este consemnat: „10:00 – Dl. Horia Sima, Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, este chemat de Domnul General spre a da relaţii asupra evenimentelor de la Jilava. La această oră se găseau – încă de la ora 4:30 – la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, următorii miniştri şi generali […]”. După care, într-adevăr, şi Antonescu menţionează începutul Consiliului de Miniştri la ora 11.
Cele două mărturii sunt contradictorii. Horia Sima susţine că nu s-a întâlnit cu Antonescu decât la şedinţă, în vreme acesta menţionează că l-a chemat la el la ora 10. Dacă scopul întrevederii a fost prezentarea de amănunte despre cele petrecute noaptea trecută la Jilava, pare evident că Horia Sima nu avea cum să nu încerce să se informeze la rândul său cât mai corect. Şi anume, în mod logic, de la cei prezenţi la faţa locului! Dacă această ipoteză se va dovedi adevărată, atunci dilema se risipeşte.
Numai că, din motive care ţin de discreţie sau poate de altă natură, Comandantul omite să spună unde a fost în dimineaţa de 27 noiembrie 1940, înainte de întâlnirea de la ora 10 cu Antonescu (dacă aceasta a avut într-adevăr loc, căci Antonescu nu menţionează decât că l-a chemat pe Horia Sima, dar din jurnal nu reiese dacă acesta a sosit înainte de ora începerii Consiliului, caz în care ambii ar putea avea dreptate).
O fotografie recent descoperită şi publicată pe internet ar putea să dezlege misterul. În această fotografie poate fi văzută din profil o persoană care ar putea fi chiar Comandantul, asistând la deshumarea a două trupuri din groapa de la Jilava. Acestea au fost găsite cu faţa în jos, iar unul din ele are mâinile desfăcute, aşa cum s-a relatat în presa vremii. Acest detaliu ar putea indica faptul că e vorba de primele două trupuri descoperite, în jurul orei 10, anume ale lui Ion Caratănase şi Ştefan Georgescu. Aşadar nu e vorba de Căpitan, cum se afirmă în materialul citat.
Dacă prezenţa lui Horia Sima la momentul deshumării primelor trupuri e plauzibilă, cel mai probabil el nu a putut rămâne până la capăt. Abia în jurul orei 11:30, după cum scria presa, cele 14 trupuri au fost scoase din groapă şi depuse pe cearşafuri albe. Prin urmare, nu ştim dacă Horia Sima a putut asista efectiv la momentul deshumării Căpitanului, dar prezenţa sa discretă, la marginea gropii, ţine de domeniul posibilului.
Rămâne ca cercetările ulterioare să demonstreze sau să infirme această ipoteză.
Pe lângă memoriile lui Horia Sima, care prezintă episodul foarte detaliat, cu citate din presă, o altă relatare din presa epocii despre deshumarea din dimineaţa de 27 noiembrie, alături de fotografii cu sicriile celor ucişi din timpul slujbei religioase, care datează probabil din seara aceleiaşi zile, poate fi citită aici.
La ora 11 are loc Consiliul de Miniştri, a cărui stenogramă, după cum ne informează Wikipedia, nu s-a păstrat. Iată un alt semn de întrebare în acest caz: cine ar fi avut interes să facă dispărută această stenogramă? Antonescu? Sau poate comuniştii, după ce au preluat ei puterea? Cea mai plauzibilă pare totuşi prima variantă.
„Consiliul de Miniştri, ţinut a doua zi dimineaţa, 27 Noiembrie, s-a ocupat exclusiv de chestiunea de la Jilava. Toate celelalte probleme ale naţiunii au fost lăsate deoparte. Fapt anormal, pentru că nu se pot opri toate funcţiile Statului din cauza pedepsirii unor asasini notorii, chiar dacă s-a săvârşit în marginea legii. Caracteristica acestui Consiliu a fost presiunea crescândă exercitată de Conducătorul Statului, direct sau prin oamenii lui de încredere, asupra miniştrilor şi conducătorilor legionari, ca să se rezolve conflictul provocat de execuţiile de la Jilava în sensul dorit de el. Iar dorinţa Generalului Antonescu era ca ţara să vada clar că el n-a avut nici un amestec în această „crimă” şi că va lua toate măsurile necesare pentru pedepsirea vinovaţilor.
(…)
Dupa plecarea Generalului, dezbaterile Consiliului de Miniştri au continuat, concentrându-se asupra comunicatului ce trebuia dat publicităţii referitor la moartea violentă a asasinilor de la Jilava.
Comunicatul final a fost redactat de Colonelul Dragomir şi a fost revizuit de mine şi de Mihai Antonescu, având următorul conţinut:
Comunicatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri
Presedinţia Consiliului de Miniştri comunică:
”În noaptea de 26-27 Noiembrie, cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, legionarii care lucrau la această deshumare, au pătruns în închisoare şi i-au împuşcat pe unii deţinuti politici aflaţi acolo, consideraţi ca autorii principali ai crimelor săvârşite împotriva Căpitanului şi a legionarilor sub fostul regim.
Generalul Antonescu, Guvernul şi Mişcarea Legionară reprobă acest act.
Dintru început Generalul Antonescu a pus la baza noului regim ideea de legalitate şi justiţie, iar Mişcarea Legionară s-a înscris în acelaşi cadru de ordine şi legalitate.
Se vor aplica sancţiuni severe.
Mişcarea Legionară a hotărât încadrarea strictă şi riguroasă în ordinea de Stat a tuturor membrilor ei şi sancţionarea exemplară a acelora care se vor abate de la ordinea legală”.
Mihai Antonescu s-a dus la General, l-a informat de rezultatul dezbaterilor, i-a arătat comunicatul şi acesta l-a aprobat.
Trebuie să adaug că din comunicat, la publicarea lui, a fost eliminată o frază prin care se menţiona starea de spirit a legionarilor care lucrau la mormânt. Nu ştiu din intervenţia cui au dispărut aceste rânduri când comunicatul s-a dat în ziare.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
După ce prezintă doar prima frază a comunicatului, Wikipedia ne spune însă: „La ancheta din 1941, acest comunicat se va dovedi fals – fiind evident că nu legionarii care participau la deshumare i-au asasinat pe deținuți. Horia Sima ulterior va susține totuși această idee.” Referinţele la Horia Sima sunt tocmai la „Era libertăţii”, din care provin citatele aduse mai sus şi care dovedesc că lucrurile nu statu aşa cum susţin autorii de pe Wikipedia. Da, comunicatul era destinat opiniei publice şi nu putea cuprinde toate dedesubturile şi prezentarea factorilor subterani care au declanşat acele evenimente. Dar faptul că textul a fost asumat şi de Antonescu nu poate fi pus în discuţie.
„Din dezbaterile Consiliului de Miniştri şi din comunicatul dat se desprind următoarele concluzii aprobate de toţi:
- Nici Generalul Antonescu şi nici unul dintre membrii nelegionari ai guvernului n-au încercat să arunce răspunderea actelor de la Jilava asupra conducerii legionare sau asupra vreunui ministru legionar.
- Toţi au recunoscut că suprimarea deţinutilor de la Jilava a fost provocată de drama sufletească a celor ce lucrau la mormântul Căpitanului.
- Mişcarea Legionară, ca organ de guvernământ, reprobă actul şi este de acord cu Generalul că trebuie să se aplice sancţiuni celor vinovaţi.
- Guvernul şi Mişcarea Legionară vor lua toate măsurile necesare ca actele de răzbunare sau dezordine să nu se mai repete.
Deşi era vorba de proprii noştri camarazi, ca elemente cu răspundere în Stat, nu puteam lua altă atitudine. Exigenţele Statului nu tolerau o altă interpretare a poziţiei noastre. Nu puteam cruţa nici pe acei care au suferit în lagăre şi închisori şi care au participat la luptele de la 3 Septembrie, fără ca să dăm un vot de blam propriei noastre concepţii despre justiţie şi legalitate.
Cum spuneam, Generalul s-a retras din Consiliu şi n-a mai apărut. După redactarea comunicatului, speram că partea grea a dezbaterilor trecuse şi nu mai rămânea decât să ne strângem mâna şi să ne despărţim, cu atât mai mult cu cât Generalul citise comunicatul şi îl aprobase.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
După cum aflăm din această relatare, după o vreme Antonescu a părăsit Consiliul. La dezbaterile sale a participat doar timp de o oră. Programul său ulterior îl aflăm din Jurnal: „12:00 – Audienţă de lucru cu Dl. Neubacher. 12:30 – Dl. Ministru Fabricius. 13:00 – Dl. Horia Sima, Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, cere un răgaz de timp pentru a lua contact cu Statul Major al Legiunii pentru a descoperi pe asasini şi a putea comunica numele lor.”
Ultima informaţie nu trebuie interpretată în sensul că Şeful Statului ar fi revenit în Consiliu sau că Horia Sima s-ar fi dus între timp la el. Mai mult ca sigur e vorba de un mesaj transmis prin Mihai Antonescu. După cum putem citi mai sus, acesta s-a dus la General spre a-l informa asupra rezultatului dezbaterilor şi pentru a-i prezenta comunicatul spre aprobare. Era în jurul orei 13. Când a revenit în Consiliu, se pare că Mihai Antonescu a făcut-o însărcinat cu o nouă misiune.
„În acel moment, când lucrurile păreau că merg spre limpezire, să fi fost pe la orele unu, se ridică Mihai Antonescu şi comunică guvernului că condiţia pusă de General pentru a continua colaborarea cu Mişcarea este să fie proclamat Şef al Legiunii. Pentru a se curma anarhia din ţară şi pentru a nu se mai repeta actele de violenţă, trebuie să existe o singură comandă în Stat. A evocat situaţia existentă în Spania. De-abia acum mi-am dat seama de tactica Generalului. Atât faptul că nu mă primise în cursul nopţii, cât şi iesirea lui bruscă din Consiliu, prin nimic justificată, erau mijloace de presiune şi intimidare ca să mă determine să-i trec comanda Legiunii.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
E de remarcat cine au fost personajele pentru care Generalul Antonescu a părăsit discuţiile Consiliului: Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei în România şi Hermann Neubacher, delegat pe probleme economice. Nu ştim care a fost conţinutul discuţiilor cu aceştia.
Solicitarea lui Antonescu a dus la discuţii tensionate între reprezentanţii Legiunii şi tabăra generalului, care au ţinut toată după-amiaza. Antonescu a fost însă absent. Oficial, nu ştim care a fost programul său în acea după-amiază de 27 noiembrie. Jurnalul său consemnează următoarele: „15:30 – Se comunică răpirea D-lui Madgearu şi asasinarea lui prin focuri de revolver într-o maşină, în pădurea Snagov. În cursul după-amiezii se comunică răpirea D-lui Prof. Iorga, iar în cursul nopţii se primeşte ştirea că a fost găsit asasinat în satul Strejnic, judeţul Prahova.” Antonescu nu menţionează că ar fi dat vreo dispoziţie pentru a se încerca salvarea in extremis a acestora. Jurnalul său consemnează doar că la ora 16, cel pe care el îl numise ca înlocuitor al colonelului Zăvoianu la Prefectura de Poliţie a întâmpinat opoziţie la încercarea de a-şi lua în primire postul, iar la ora 22 menţionează mobilizarea de efective ale armatei pentru asigurarea ordinii, o parte din acestea fiind deplasate la Prefectura de Poliţie.
În rezumat, după ce a părăsit după numai o oră un Consiliu de Miniştri extrem de important pentru a se întâlni cu reprezentanţii Germaniei, conţinutul discuţiilor cu aceştia fiind necunoscut, generalul Antonescu nu pare a fi avut o activitate semnificativă în acea după-amiază de 27 noiembrie. Sau cel puţin nu una care să poată fi făcută cunoscută, fie şi în paginile jurnalului său personal. Acesta consemnează doar într-un mod sec soarta lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga, care s-a pecetluit începând cu ora 14, când a fost răpit de acasă economistul ţărănist şi terminând cu noaptea spre 28 noiembrie, când a fost ucis marele istoric. Ce a ştiut cu adevărat Antonescu în acea după-amiază, rămâne până azi un mister.
Răpirea şi asasinarea lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Ce a ştiut Antonescu?
Începând cu ora 13 a zilei de 27 noiembrie 1940, întreaga conducere legionară, Comandantul Horia Sima şi Forul Legiunii, era blocată în discuţiile cu reprezentanţii lui Antonescu, care solicitase şefia Mişcării. Nu ştim dacă e doar o întâmplare sau dacă a fost vorba de o diversiune deliberată, care i-a pus pe liderii legionari în situaţia de a fi cu mâinile legate în caz că s-ar fi cerut intervenţia lor într-o situaţie de urgenţă. Iată încă un semn de întrebare, încă o piesă, pe lângă programul straniu din acea după-amiază al lui Antonescu, dintr-un puzzle a cărui imagine de ansamblu este încă necunoscută.
Din sursele care ne stau la dispoziţie, atât memorialistica legionară cât şi alte pagini de internet [aici şi aici] care conţin extrase din actele procesului din 1941 (preluate din broşura antonesciană „Asasinatele dela Jilava, Snagov și Strejnicul: 26-27 Noemvrie 1940”), putem stabili următoarea cronologie a evenimentelor care se desfăşurau în paralel cu şedinţa de la guvern.
La ora 14 Virgil Madgearu era ridicat de acasă de o echipă de legionari de la Institutul Naţional al Cooperaţiei condusă de Traian Boeru şi dus la un sediu legionar de un rang secundar. Pretextul era acela de a da o declaraţie, după care ar fi urmat să fie eliberat. Numai că, în loc să se întâmple aşa, a fost urcat din nou în maşină, dar de data aceasta se pare că Traian Boeru nu a mai continuat alături de oamenii săi (afirmaţie făcută de el în scrierile sale din exil pentru a se disculpa, şi confirmată de legionarii fideli Comandantului, care continuă totuşi să-i impute principala responsabilitate morală pentru cele întâmplate). Madgearu a fost dus în pădurea Snagov unde a fost împuşcat în jurul orei 15. Maşina a fost observată de un pădurar, care a găsit cadavrul şi în jurul orei 15:30 a alertat telefonic postul de jandarmi din Snagov.
Acestea sunt datele stabilite de anchetă. De reţinut: Antonescu notează în jurnalul său că la ora 15:30 „s-a comunicat” uciderea lui Madgearu. Din însemnarea lapidară nu reiese dacă ora respectivă era cea la care el însuşi a primit informaţia, sau dacă atunci s-a semnalat pentru prima dată fapta. E de presupus că nu se referă la a doua posibilitate, căci nu avea de unde să ştie ora la care a fost alertat postul de jandarmi. În plus, la acea oră nu se putea şti încă cine era victima. După alarmarea autorităţilor, un echipaj de poliţie s-a deplasat la faţa locului, găsind în portmoneul acesteia un act cu numele lui Madgearu, dar identificarea cadavrului a fost făcută ulterior, de către fratele acestuia. Pe pagina Wikipedia, care citează din jurnalul lui Corneliu Coposu, se menţionează că anunţul oficial, după identificarea certă a victimei, s-a făcut în jurul orei 18.
Şi totuşi, Antonescu notează că ar fi aflat despre uciderea lui Madgearu la ora 15:30, aşadar practic imediat după producerea ei, şi a ştiut cu exactitate cine a fost victima. Desigur, e foarte probabil ca însemnările din jurnal să fi fost făcute retroactiv, la sfârşitul zilei, când bineînţeles că amănuntele erau deja cunoscute. Dar chiar şi aşa, în mod normal notele din jurnal fixează impresiile personale, momentele zilei în care autorul s-a confruntat cu o anumită situaţie sau a primit o anumită informaţie. Dacă Antonescu ar fi aflat despre uciderea lui Madgearu doar la ora 18, după identificarea fără dubii a cadavrului, ar fi fost normal să consemneze acea oră în jurnal, iar nu momentul imediat următor producerii crimei. Iată încă un semn de întrebare, alături de cele anterioare: oare Antonescu a ştiut încă de la ora 15:30 cine era victima asasinatului din pădurea Snagov? Dacă da, atunci a primit cu certitudine informaţia din alte surse decât cele oficiale, posibil pe linie de servicii secrete. Ceea ce înseamnă că acestea ar fi fost în cunoştinţă de cauză.
Bineînţeles, în lipsa unor dovezi suplimentare, toate aceste supoziţii nu sunt decât simple speculaţii, chiar dacă nu sunt fără temei. Numai că ele nu pot fi infirmate cu date extrase tocmai din broşurile scoase de regimul Antonescu, care prezintă o versiune convenabilă acestuia, ci ar trebui cercetate arhivele serviciilor de informaţii. Doar aşa s-ar putea face lumină în acest caz.
După asasinarea lui Madgearu, documentele de la proces pretind că aceeaşi echipă şi-a continuat drumul până la Sinaia, de unde între orele 17-17:30 l-a ridicat pe istoricul şi politicianul Nicolae Iorga de la vila sa. Nu se ştie cu precizie care a fost traseul ulterior. La procesul din 1941 au fost acuzaţi şi condamnaţi la moarte (unii în contumacie): Traian Boeru, Ion Tucan, Ştefan I. Cojocaru, Tudor Dacu si Ştefan Iacobuţă.
Spre deosebire de această versiune, Horia Sima menţionează că ar fi fost vorba de două grupuri distincte, în total opt persoane, toţi sub conducerea lui Traian Boeru la Institutul Naţional al Cooperaţiei. Pe lângă cei de mai sus, el îi menţionează şi pe Ion Jurcan (care pare a fi unul şi acelaşi cu Ion Tucan, fiind probabil o confuzie), Traian Iorga, Otto Schweninger şi Ion Atanasiu. Despre acesta din urmă Horia Sima menţionează că l-a întâlnit în noaptea de 27/28 noiembrie înainte de a porni pe Valea Prahovei, el confirmându-i doar moartea lui Iorga precum şi faptul că cele două echipe au fost distincte. Atanasiu nu ar fi ştiut nimic despre soarta lui Madgearu. O zi mai târziu, în seara de 28 noiembrie, Horia Sima consemnează că s-a întâlnit cu toţi opt, care au fost aduşi în faţa sa de Ilie Niculescu. Prin liderul lor Traian Boeru ei şi-ar fi asumat fapta, considerând că l-au răzbunat pe Căpitan (după cum se ştie, Iorga a jucat un rol important în condamnarea acestuia din 1938).
Conform informaţiilor oficiale, cadavrul lui Iorga a fost descoperit a doua zi dimineaţa, la ora 7:15, în apropierea comunei Strejnicu de lângă Ploieşti. Şi totuşi, Antonescu scrie în jurnalul său că „în timpul nopţii se primeşte ştirea” că Nicolae Iorga a fost găsit mort în locul respectiv. Vom vedea că şi Horia Sima menţionează ca a primit această ştire tot în timpul nopţii, iar el dă şi detalii: a primit personal un telefon de la şeful postului de jandarmi din comună, chiar înainte de a porni cu maşina pe Valea Prahovei, pentru a încerca să-i găsească şi să-i salveze pe Iorga şi pe Madgearu, despre a cărui ucidere afirmă că nu aflase încă. Prin urmare, despre moartea lui Iorga s-a ştiut cu certitudine mai devreme decât e menţionat în actele oficiale ale procesului. E posibil însă şi ca ora trecută acolo să se refere la momentul identificării oficiale a cadavrului.
Raportarea lui Horia Sima la răpirea şi asasinarea lui Madgearu şi Iorga
În memoriile sale, a căror relatare am întrerupt-o la momentul discuţiilor privind pretenţia lui Antonescu de a primi şefia Legiunii, Horia Sima menţionează că acestea s-au aplanat ca urmare a medierii lui Neubacher, care spre seară i-a întâlnit pe rând pe cei doi. După care a avut loc o discuţie directă şi calmă între personalităţile nr.1 şi nr.2 ale guvernului, în care Horia Sima şi-ar fi exprimat printre altele şi îngrijorarea în privinţa sorţii lui Madgearu şi Iorga, despre a căror răpire se ştia deja.
Relatarea lui Horia Sima privind percepţia sa asupra tragediei lui Madgearu şi Iorga este următoarea:
„Abia pe la orele 8:30-9 seara, am putut să mă fac liber şi să plec în căutarea lui Madgearu şi Iorga. După misiunea de conciliere a lui Neubacher şi după conversaţia amabilă ce-am avut-o cu Generalul, nimic nu mă mai reţinea la Preşedinţie şi am pornit pe Valea Prahovei, cu speranţa să-i pot salva pe cei doi dispăruţi.
Am plecat cu inima strânsă la drum, căci după ce ieşisem de la General, bucuros că relaţiile cu Conducătorul Statului s-au normalizat, o altă cărămidă mi-a căzut în cap. Se anunţă la telefon şeful de post dintr-o comună de pe Valea Prahovei, care vrea să vorbească neapărat cu Vice-Preşedintele Consiliului de Miniştri. „Am onoarea a vă raporta că pe teritoriul comunei… s-a descoperit cadavrul Profesorului Nicolae Iorga”. Atât şi nimic mai mult. Am rămas năucit. Mai încercam să înnod o firavă speranţă. Dar dacă totuşi nu-i adevărat? De ce-mi telefonează şeful de post direct mie şi nu îi anunţă pe superiorii lui, cum ar fi normal, Legiunea de Jandarmi din Prahova şi Inspectoratul General al Jandarmeriei? La Ministerul de Interne şi la Preşedinţie nu se ştia încă nimic, ceea ce indică clar că organele subalterne nu erau informate de moartea lui Iorga. Cobor treptele şi mă urc în maşină, însoţit de Octavian Roşu, Dr. Biriş şi Constantin Stoicănescu. Traian Borobaru plecase undeva şi n-am putut să-l iau cu mine. În acel moment, apare jos, în curtea Preşedinţiei, Ilie Niculescu, şeful Răzleţilor; cu o ştire şi mai proastă. Are informaţii sigure că Iorga nu mai este în viaţă. A aflat vestea de la un legionar care luase parte la expediţie şi se întorsese de pe Valea Prahovei. În goană pornim cu maşina spre sediul familiei de răzleţi căreia aparţinea legionarul întors în capitală. L-am chemat afară din sediu şi am stat cu el de vorbă. Se numea Atanasiu. Mi-a confirmat că făcuse parte din echipa care l-a ridicat de acasă pe Iorga şi l-a pedepsit răzbunându-l pe Căpitan. De Madgearu nu ştia nimic. Acesta fusese sechestrat de o altă echipă. Ce să fac, Doamne? Poate că Madgearu mai este în viaţă şi poate fi salvat. L-am lăsat pe Atanasiu în stradă cu llie Niculescu şi noi am pornit pe Valea Prahovei. Nici nu m-am gândit să-l chestionez mai amănunţit pe Atanasiu cine este şeful echipei şi cine a mai făcut parte din ea?
Starea mea sufletească era indescriptibilă. Abia se potolise mânia Generalului şi acuma se deschidea o altă prăpastie înaintea mea. Ăştia sunt legionari sau nişte imbecili care nu fac decât să ne facă nouă rău, pregătind cu „eroismul” lor propria noastră cădere? Ce splendidă confirmare a teoriilor celor doi Antonescu, că Legiunea este o mişcare anarhică şi trebuia pusă şeaua Generalului pe ea? Nici nu ştiam cine sunt autorii acestor isprăvi demente. De unde vin? Cine le-a dat ordin sau sub sugestia cui au lucrat? Dacă aparţin corpului Răzleţi, atunci trebuia să-l întrebe pe Şeful acestui corp, Ilie Niculescu, un om ponderat şi de o mare cultură, care, fără îndoială, i-ar fi oprit de la această faptă.
Eram atât de mâhnit de cele aflate încât am început să lăcrimez în maşină, de oboseală şi dezgust. Le-am spus însoţitorilor mei că sunt întristat până la disperare de comportarea legionarilor, încât îmi vine să las totul şi să plec. Eram cu nervii la capăt. Atâtea zguduiri în 24 de ore; era prea mult. Stoicănescu mi-a susţinut moralul, spunându-mi că dacă eu plec de la conducerea Legiunii, mişcarea se sfarâmă în zeci de bucăţi. Atât ar aştepta duşmanii. Trebuie să rămânem uniţi şi să înfruntam cu curaj şi această nouă lovitură, ce ne-au dat-o din nefericire proprii noştri camarazi.
(…)
Abia ne aşezasem la masă, pentru a gusta ceva, şi sună telefonul. Era Legiunea de Jandarmi, care-l anunţa pe Prefect [Marin Stănescu, prefectul jud. Prahova, la care Horia Sima se găsea în acel moment, n.n.] că s-a găsit cadavrul Profesorului Iorga pe teritoriul comunei… Probabil că de abia acum se comunicase ştirea şi la Bucureşti, la Preşedinţie. Despre Virgil Madgearu lipsea încă orice urmă.
Deşi nu mai aveam nici o speranţă să fie Iorga în viaţă, totuşi oficializarea morţii lui, ştire ce se va afla mâine în toată ţara, mi-a dat un nou şoc.
Am petrecut restul nopţii pe scaune, în aşteptarea confirmării celeilalte veşti cutremurătoare. N-am închis ochii, aşteptând să sune din nou telefonul. Când s-a făcut bine ziuă, Prefectul mi-a confirmat că s-a găsit şi cadavrul lui Madgearu.
Nu mai aveam nimic de făcut pe Valea Prahovei. Misiunea mea de salvare a lui Iorga şi Madgearu nu reuşise din cauza unor circumstanţe adverse. Acuma nu mai rămânea altceva de făcut decât să mă întorc în Bucureşti, pentru a înfrunta un nou uragan de mânie al Generalului Antonescu.” (Horia Sima – „Era libertăţii – Statul Naţional-Legionar”)
Implicare germană?
Un fragment din „Jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu, publicat abia în 2014, a dat naştere unor speculaţii conform cărora Madgearu ar fi fost ucis de agenţi ai Gestapo-ului. Cităm după articolul pe această temă de pe NapocaNews:
„Istoricii români au fost induşi în eroare la analiza cauzelor asasinatului, de conflictele lui Virgil Madgearu cu AC Cuza, care l-a ameninţat în 1930 cu delaţiunea la Hitler pentru acuzele sale virulente anti-naziste, dar şi de conflictul cu Mişcarea Legionară, care la pus pe o listă neagră la congresul studenţesc de la Târgu Mureş din 1936. Nu aceste conflicte aproape „fireşti” pentru politica balcanică de la Bucureşti i-au adus moartea lui Virgil Madgearu, ci politica rece şi calculată a Biroului de Siguranţă German, care a pus Gestapo-ul în mişcare. În jurnalul său inedit, Corneliu Coposu descrie cu lux de amănunte întâlnirile semi-clandestine ale lui Iuliu Maniu cu Virgil Madgaru şi membrii ai ambasadei Marii Britanii la Bucureşti: Reginald Hoare şi Chastelain, viitorul agent SOE implicat în operaţiunea Autonomous din 1943. Iuliu Maniu dorea să-l trimită afară din ţară pe Virgil Madgearu, cu pretextul unei conferinţe ştiinţifice în Bulgaria, după care să treacă în Turcia neutră pentru a conduce viitorul guvern român în exil împotriva generalului Antonescu. Acest plan al lui Iuliu Maniu a umplut paharul nemulţumirii Legaţiei Germane la Bucureşti care a intrat pe fir prin Reichssicherheitshauptamt şi a pus la cale planul de asasinat folosind şase agenţi înfiltraţi în Mişcarea Legionară, fără ştiinţa conducerii şi a lui Horia Sima. Detaliile asasinatului lui Virgil Madgearu sunt arhicunoscute. Maniu şi Coposu au fost înştiinţaţi primii de soţia lui Madgearu de ridicarea de către aşa-zisa poliţie legionară, cu un autoturism alb, a profesorului Madgearu. Liderii ţărănişti Maniu şi Coposu se implică direct în urmărirea echipei de asasini. Vizitează casa profesorului imediat după ridicarea de către răpitori. Maniu îl sună pe celebrul colonel Zăvoianu, şeful prefecturii de poliţie, cunoscut legionar prin filmele lui Sergiu Nicolaescu. Acesta nu-i răspunde la telefon, dar un adjunct spune că nu ştie nimic de „arestarea” economistului. Maniu îl trimite pe Coposu la secretarul de stat al Ministerului de Interne, col. Rioşianu, care alertează Siguranţa, Poliţia şi Jandarmeria pentru prinderea răpitorilor. Rioşanu îi oferă lui Maniu şi Coposu două revolvere şi îi îndeamnă să le folosească pe răspunderea lui dacă sunt atacaţi de „derbedei” şi să tragă în ei ca-n „câinii turbaţi”. Maniu îl trimite pe Coposu la preşedinţia Consiliului de Miniştri să se întâlnească cu Horia Sima. Acesta îl primeşte îngrijorat pe Coposu şi „surprins de cele ce-i comunică”. Coposu care avea experienţă politică şi se pricepea la oameni îi acordă credit lui Horia Sima privind sinceritatea lui, că nu este implicat în comandarea asasinatului şi, mai mult, nu ştia nimic despre acesta. Mai mult, Horia Sima îşi pune oamenii să-i prindă pe răpitori, vădit îngrijorat şi chiar speriat de o situaţie pe care nu o poate controla. În memoriile sale, de după 1990, mai ales în cartea „Era Libertăţii”, Horia Sima neagă că a ştiut de punerea la cale a asasinatelor din noiembrie 1940. Sigur că mărturia lui a fost considerată subiectivă de istorici, dar Corneliu Coposu nu poate fi acuzat de simpatii legionare. În jurnalul său îl absolvă pe Sima de orice cunoştinţă privind asasinatele din 27-29 noiembrie 1940.
(…)
În cazul lui Virgil Madgearu organizatorii asasinatului a fost Reichssicherheitshauptamt, la instigarea Legaţiei Germane şi a ministrului economiei germane Neubacher, care vedea în Madgearu o piedică în calea expansiunii economice a Reichului în România, lucru susţinut ferm de Iuliu Maniu în lungile discuţii cu secretarul Corneliu Coposu aşa cum reiese clar şi fără dubii din „jurnalul” Seniorului. Picătura care a umplut paharul nemulţumirii germane a fost încercarea de fugă în Turcia a lui Virgil Madgearu pentru a deveni şeful guvernului român în exil. Încă de la ridicarea lui Virgil Madgearu din casa sa de pe str. Vasile Conta nr. 5 de către agenţii germani, în uniforma poliţiei legionare, Iuliu Maniu nu a avut nicio clipă îndoiala că e „mâna lungă” a Gestapoului german.”
Anumite lucruri par să se lege, altele nu. Informaţia că Madgearu ar fi urmat să fugă în exil pentru a înfiinţa acolo un anti-guvern, e veridică, ea provenind pe filiera Maniu-Coposu. Dar, dacă a fost într-adevăr aşa, e foarte probabil ca serviciile secrete să fi aflat despre această intenţie. Fie cele antonesciene, fie cele germane. E greu de crezut că în acest caz nu a existat o comunicare şi o coordonare pe această temă între Antonescu şi germani, indiferent care serviciu ar fi transmis în premieră informaţia. Dacă ea e adevărată, atunci primul care ar fi trebuit să fie deranjat de acest fapt era însuşi generalul, şi abia în al doilea rând germanii. Cert e faptul că Antonescu s-a întâlnit într-adevăr cu Neubacher şi cu Fabricius la orele 12 şi 12:30, după cum a notat în jurnalul său, iar Madgearu a fost ridicat la ora 14. Eliminarea sa ar fi putut fi prin urmare consecinţa unui interes comun al lui Antonescu şi al germanilor.
Mai mult, comportamentul indiferent al lui Antonescu din acea zi ridică alte semne de întrebare:
„Până astăzi, atitudinea lui Antonescu în cazul Iorga-Madgearu mi se pare stranie. În timp ce când a fost vorba de salvarea lui Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu, mi s-a cerut stăruitor să-i salvez – ceea ce se făcea şi fără stăruinţa lor – de astă dată nu s-au mişcat nici Generalul nici Mihai Antonescu şi nici Rioşeanu. Nu vreau să azvârl o bănuială nedreaptă, dar n-am observat la ei emoţia de dimineaţă. În loc de a întrerupe Consiliul de Miniştri, pentru a putea pleca în căutarea lor, salvarea lor fiind o chestiune de minute, Antonescu s-a folosit de această ştire pentru a face o nouă presiune asupra mea pentru a-i preda şefia Legiunii. N-am putut să fac altceva, decât să telefonez în toate părţile semnalând dispariţia lui Madgearu şi Iorga şi ordonând tuturor să-i pună în siguranţă dacă îi găsesc.” (Horia Sima – „Cazul Iorga-Madgearu”)
Wikipedia, bazându-se pe documente ale regimului Antonescu, afirmă (nota 7): „Nu s-a păstrat stenograma acestei ședințe [din 27.nov]. Din consemnările publicate ulterior în lucrarea „Pe marginea prăpastiei”, vol1, p.145-149, rezultă dezinteresul lui Ion Antonescu față de acest eveniment grav [Jilava], fără a mai vorbi despre asasinarea profesorilor Iorga și Madgearu, față de care acesta nu reacționează în nici un fel, mulțumindu-se doar să afirme : „totul trebuie făcut cu tact”.”
Totuşi, versiunea lui Horia Sima infirmă aceste speculaţii, deşi nici el nu reuşeşte să explice într-un mod satisfăcător comportamentul straniu al lui Antonescu. El ridică doar nişte semne de întrebare, dar nu aderă la teoria unei implicări străine în asasinarea lui Iorga şi Madgearu.
„Dacă vrem cu tot dinadinsul să urmărim această pistă, atunci trebuie să ne orientăm şi după „cui i-a folosit” suprimarea lui Iorga şi Madgearu. Antonescu a profitat din plin de această nenorocire. Atunci trebuie să concludem că echipa a acţionat manevrată de serviciul de spionaj al lui Rioşeanu, cu aprobarea Generalului, ceea ce frizează absurdul. Viclenia lui Antonescu nu se împiedica de niciun scrupul, dar este totuşi excesiv să-i atribuim un asasinat de acest gen. El s-a bucurat de cărămida ce ne-a căzut în cap, a exploatat cât a putut această nenorocire, dar din tot ce ştiu este în afară de bănuială ca el să fi avut vreun amestec în acest atentat. (…) Există în genere la oameni o tendinţă de a complica lucrurile, de a căuta sensuri ascunse ale realităţilor. Explicaţiile simple şi naturale nu-i satisfac.” (Horia Sima – „Cazul Iorga-Madgearu”)
E adevărat că Horia Sima nu avea cunoştinţă de preconizata fugă în exil a lui Madgearu, ca atare nu găseşte niciun motiv substanţial pentru a-i incrimina pe Antonescu sau chiar pe germani, a căror implicare o neagă dealtfel hotărât, neputându-le găsi niciun motiv semnificativ pentru a-i elimina pe Madgearu şi pe Iorga. El pare convins de faptul că autorii acestor crime au fost cei opt legionari pe care i-a numit, şi care ar fi acţionat din proprie iniţiativă, fapta lor producând însă un rău imens Mişcării Legionare, care nu a iniţiat-o şi care a condamnat-o cu fermitate.
Liderul acelui grup de opt şi considerat a fi iniţiatorul operaţiunilor din ziua de 27 noiembrie era Traian Boeru. Acesta îşi neagă însă vinovăţia, afirmând ulterior în exil că nu a participat direct decât la ridicarea lui Madgearu de acasă şi ducerea lui la un sediu legionar de importanţă mai mică, după care susţine că ar fi străin de cele întâmplate.
Totuşi, faptul de a nu fi participat direct nu-l absolvă de responsabilitate. La întâlnirea cu grupul celor opt din seara de 28 noiembrie, Horia Sima menţionează că aceştia, inclusiv Boeru, şi-au asumat faptele.
În scrierile sale Comandantul se apleacă şi asupra posibilităţii ca Boeru sau oamenii săi să fi fost în slujba serviciilor germane, dar o respinge. Faptul că unii dintre ei s-au putut refugia în Germania şi nu au fost extrădaţi, deşi fuseseră condamnaţi de către Antonescu, nu trebuie interpretat ca o favorizare, ci o urmare a tratamentului general aplicat de regimul naţional-socialist tuturor legionarilor aflaţi în custodia sa. Nu a fost extrădat nici un legionar, neputându-se face excepţie de la această atitudine de principiu. Boeru a împărtăşit aceeaşi soartă cu ceilalţi legionari în lagărele germane, nu a avut parte de un tratament preferenţial. Aceste elemente, precum şi imposibilitatea de a decela vreun interes german în suprimarea celor două personalităţi, îl fac pe Horia Sima să excludă orice implicare germană în acest caz.
Conform datelor pe care le cunoaştem în acest moment, în afara celor opt nimeni altcineva nu a fost implicat în suprimarea lui Madgearu şi Iorga. Dacă ar fi vorba de o influenţă străină, atunci aceasta s-ar fi putut produce doar prin manipulare şi instigare. E aproape o certitudine că grupul a fost condus de către Boeru, iar membrii acestuia erau oameni din subordinea sa. El trebuie privit aşadar drept „creierul” întregii operaţiuni. Rămâne de văzut dacă a acţionat din proprie iniţiativă, sau dacă s-a aflat în slujba altor interese.
Faptul că Boeru ar fi putut fi racolat de serviciile antonesciene e destul de improbabil, cu atât mai mult cu cât a şi fost condamnat la moarte în contumacie în procesul din 1941. Dar şi înainte de aceasta, în decembrie 1940, Horia Sima menţionează cererile repetate ale lui Mihai Antonescu de a-l preda pe Boeru pentru a fi pedepsit. Horia Sima nu a refuzat în principiu acest lucru, dar a pledat pentru judecarea tuturor cu aceeaşi măsură. Fie pentru o pedepsire generală, atât a legionarilor responsabili de Jilava şi de Iorga-Madgearu, dar totodată şi a celorlalţi membri ai aparatului de represiune carlist care nu fuseseră pe lista celor 64 de arestaţi, fie pentru o amnisitie generală. Din perspectivă legionară i s-a părut incorectă sancţionarea doar a legionarilor care au răzbunat crimele carliste, dar nu şi a autorilor acestora care rămăseseră nepedepsiţi. L-a pus pe Antonescu în faţa alternativei între amnistia generală şi condamnarea tuturor, la care generalul a ales prima variantă.
Horia Sima neagă şi faptul că Traian Boeru ar fi putut fi un agent al Gestapo-ului, motivând cu tratamentul similar cu al celorlalţi legionari de care acesta a avut parte în Germania. Dar rămân şi alte explicaţii posibile. Poate că e exagerat faptul de a-l considera pe Boeru un „agent”, dar poate fi exclus oare ca el să fi fost contactat de serviciile germane oferindu-i-se o răsplată materială dacă ar duce la îndeplinire „misiunea” care i s-a încredinţat? Adică să fi fost pur şi simplu un mercernar? Cert este că el a devenit un prosper om de afaceri în Germania postbelică. Ipoteza aceasta ar putea prin urmare să stea în picioare.
E improbabil ca ipoteticii sponsori ai lui Boeru să vină dinspre tabăra antonesciană, căci în acest caz el ar fi avut ceva la mână împotriva acesteia în cazul unui eventual proces. În schimb, faptul că el ar fi declarat că a fost plătit de germani nu i-ar fi servit la nimic. Probabil nu ar fi fost crezut, iar interesul regimului antonescian de a se descotorosi de el nu putea fi decât unul sporit. Cu atât mai mult cu cât el nu se afla de fapt sub „protecţia” germanilor, fiind doar o simplă coadă de topor plătită.
Până în acest moment s-a putut aşadar stabili un posibil interes german şi al lui Antonescu în suprimarea lui Madgearu. Dar Iorga? Probabil că a fost doar o victimă „colaterală”, pentru a acoperi prima faptă sub umbrela unei aşa-zise răzbunări legionare. Trebuia găsită o personalitate considerată vinovată, fie şi moral, de crimele împotriva legionarilor. Iar faptul că lui Antonescu soarta lui Iorga i-a fost indiferentă poate avea şi explicaţii concrete.
Gh. Buzatu, în cartea sa „Antonescu, Hitler, Stalin III.” (Grupul editorial „Demiurg”, Iaşi, 2008) scrie la p.84ff următoarele:
„Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-1939.”
Prin urmare, Antonescu avea motive de ranchiună la adresa marelui istoric, dar după moartea sa a sprijinit difuzarea scrierilor sale. Adică i-a urât persoana, dar i-a apreciat opera. Resentimentele personale se datorau şi unui articol scris de Iorga în 7 septembrie 1940, în care acesta critica asumarea de către Antonescu a şefiei statului în colaborare cu legionarii. În articolul „Un Minister Antonescu” Iorga scria: „A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice, în momentul când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.”
În ciuda acestor elemente, Buzatu, care e un partizan al lui Antonescu, încearcă evident să risipească orice umbră de bănuială care ar putea plana asupra acestuia:
„Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.).”
Câteva observaţii. Nu e menţionat pe ce surse e bazată informaţia despre avertismentul pe care Antonescu i l-ar fi dat lui Horia Sima în seara de 27 noiembrie. Versiunea acestuia e că şeful statului ar fi afişat o indiferenţă suspectă. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, ar fi trebuit ca el însuşi să încerce să intreprindă ceva pentru salvarea lui Iorga, nu doar să se rezume la a-i avertiza pe legionari. În plus, Antonescu notează în jurnalul său că vestea despre uciderea lui Iorga a primit-o în cursul nopţii, mai devreme decât anunţul oficial din dimineaţa de 28 noiembrie. La ora aceea el era deja informat asupra celor întâmplate (la fel Horia Sima), prin urmare emoţia afişată cu acel prilej nu putea fi decât una jucată.
Concluzii
Asupra evenimentelor tragice din 27 noiembrie 1940 planează încă destule necunoscute. Ziua a debutat cu execuţiile de la Jilava ale celor anchetaţi pentru crime împotriva legionarilor. Complexul de împrejurări care a dus la acestea e destul de bine lămurit, la fel şi chestiunea autorilor efectivi. Doar în privinţa implicării colonelului Ştefan Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei, opiniile sunt contradictorii. Deşi el a fost condamnat la moarte în 1941 de către justiţia antonesciană, în scrierile sale Horia Sima susţine că el nu ar avea nicio răspundere pentru faptele care i s-au imputat, autorii fiind doar oameni din subordinea sa care ar fi acţionat spontan. Am dat şi o posibilă explicaţie pentru această atitudine a Comandantului, chiar dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel decât susţine el.
Cel mai mare mister planează însă asupra asasinării lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga. Justiţia antonesciană a stabilit că a fost vorba de cinci legionari de la Institutul Naţional al Cooperaţiei sub conducerea lui Traian Boeru. Numai că în memoriile sale, Horia Sima dă opt nume şi susţine că a fost vorba de două echipe distincte. El pune fapta acestora pe seama unei iniţiative personale haotice a lor, fără înştiinţarea conducerii legionare, excluzând o influenţă străină. În orice caz, atitudinea de indiferenţă afişată de generalul Antonescu i s-a părut inexplicabilă.
Totuşi, din memoriile lui Corneliu Coposu aflăm un amănunt pe care Horia Sima nu avea cum să-l cunoască. Anume, Virgil Madgearu ar fi urmat să plece clandestin din ţară pentru a prezida un guvern în exil. Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu pun uciderea lui Madgearu pe seama Germaniei, care ar fi fost deranjată de acest fapt.
Dacă planurile ţărăniştilor care-l aveau drept protagonist pe Madgearu par veridice, iar anumite servicii (germane? antonesciene?) ar fi aflat de ele, atunci e evident că interesul major pentru împiedicarea acestora era al lui Antonescu. Deşi la ora 11 începuse o importantă şedinţă de guvern pentru discutarea celor petrecute la Jilava, totuşi Şeful Statului părăseşte şedinţa după numai o oră, pentru a se întâlni succesiv cu reprezentanţii Germaniei, Neubacher şi Fabricius. Răpirea lui Madgearu a avut loc la ora 14, adică la scurt timp după aceste întâlniri.
Dacă excludem posibilitatea implicării şi a altor persoane în afara celor opt care se cunosc, se pune întrebarea în ce măsură ar fi putut fi aceşti legionari manipulaţi pentru a intreprinde acţiunile cunoscute. Toate bănuielile se îndreaptă asupra lui Traian Boeru, care ar fi coordonat cele două echipe şi care i-au ascultat ordinele. Horia Sima exclude faptul că el ar fi fost un „agent” al Gestapo-ului, după cum atitudinea taberei antonesciene, care i-a cerut capul şi l-a condamnat ulterior la moarte în lipsă, exclude faptul că el ar fi fost un agent al acesteia „infiltrat” în Mişcarea Legionară.
Totuşi, dacă ar fi existat într-adevăr un interes major germano-antonescian ca Madgearu să dispară, luându-se în calcul şi statutul de „victimă colaterală” a lui Iorga drept alibi, se putea găsi şi altă soluţie. Anume coruperea materială a lui Traian Boeru de către germani, care şi-a direcţionat apoi oamenii în vederea îndeplinirii „misiunii” care i s-a cerut în schimb. Tocmai pentru că era mai uşor ca legionarii din subordinea sa să fie convinşi că gestul lor e unul de „răzbunare” a Căpitanului, trebuia să cadă şi Iorga, deşi ţinta principală ar fi fost de fapt Madgearu.
Dacă ipoteza asumată de Maniu şi Coposu e adevărată, atunci acesta e cel mai plauzibil scenariu. În acest caz ar fi extrem de improbabil ca Antonescu să nu fie implicat în el. Nu ştim însă cu exactitate dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa. Rândurile de mai sus încearcă să ridice o ipoteză. Dacă ea se va dovedi nefundamentată, atunci singura variantă plauzibilă rămâne cea a lui Horia Sima din memoriile sale: aceea că grupul lui Traian Boeru a acţionat într-un mod anarhic, uciderea lui Iorga şi Madgearu nefiind altceva decât un incident tragic, care a dăunat la maximum Mişcării Legionare.
