Pentru a trăinici legătura cu propria Sa făptură, Dumnezeu a trimis în lume pe fiul Său. Pentru a aprinde peste veacuri lumina celei mai mari pilde, Iisus a fost să se nască în mijlocul celui mai ticălos neam de pe pământ în vremea aceea. În casa cea mai săracă. Dar în familia cea mai curată. Familia lui Iosif tâmplarul.
Vevea Dumnezeu între oameni. Drumul către El deschis sub stea de magi. Puterile răului au început să se zvârcolească. Irodul, întrupare a răului, a început prigoana şi nimicirea. Dar Iisus nu împlinise ce avea de împlinint. A fost salvat cu preţul a mii de vieţi de copii nevinovaţi. Pe urmă, mereu prigonit, mereu umilit, s-a ridicat în contra tuturor, propovăduind îndreptarea, dragostea uriaşă de oameni, recunoscând neamurile, vorbindu-le în limba lor. A crescut ucenici care să-i ducă mai departe în lume dragostea. Ca să întărească tot ce-a predicat şi ca să înfrângă duşmanii, a primit jertfa cea mai mare. Crucificarea. Prin aceasta, a biruit. A biruit Dumnezeul din oameni.
Biruiţii au căzut în genunchi şi, ispăşindu-şi păcatele, recunoscându-şi păcatele, s-au mântuit.
Numai neamul jidovesc n-a vrut să recunoască. Nici după moartea lui Iisus. Nici după învierea Lui. Şi de aceea jidanii au fost împrăştiaţi în cele patru vânturi ale lumii.
După aproape două mii de ani, Iisus se naşte în fiecare din noi. Trăieşte în noi, suferă umiliri şi prigoană, şi moare pentru a învia. Dar au trecut aproape două mii de ani şi oamenii nu vor să învie în bunătate. În tot acest timp Iisus s-a repetat în mii de martiri ai credinţei creştine. Numai prin El şi prin aceştia din urmă, neamurile pământului şi-au păstrat şi-şi mai păstrează legătura cu Dumnezeu, cu Creatorul.
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Lumina către care ne vom îndrepta mereu ca să putem ieşi din întunerixul păcatelor. Vor veni şi anul acesta stele care să ne lumineze geamurile caselor şi ale inimilor. Vor veni copii ca să ne cânte că s-a născut Mesia. Unii se vor mărgini la bucurii lumeşti: pom de Crăciun, masă bogată, petreceri. Alţii se vor scoborî în ei, vor plânge, se vor cutremura, se vor strălumina de tainele de dincolo de noi şi de lutul vremelnic.
Dar tuturor ar trebui să ne rămână măcar ceva din aceste aproape două mii de ani de viaţă creştină, iisusiană.
- Iisus înseamnă coborârea Dumnezeului între noi.
- Iisus înseamnă viaţa veşnică şi dragostea care dezleagă toate care mântuie.
- Iisus înseamnă adevărul că mântuirea se poate obţine numai prin focul suferinţelor.
- Iisus înseamnă biruinţa prin propria cenuşă. Prin jertfă şi moarte.
- Iisus înseamnă dezlegarea mormintelor prin înviere.
- Pentru fiecare din noi Iisus înseamnă naşterea din nou. Înălţarea frunţii şi inimii noastre către cer.
- Pentru neamuri Iisus înseamnă dobândirea unui scop de a trăi în veşnicie.
În tihna, oricât de umilă, a Crăciunului, noi, românii, trebuie să ne întoarcem în noi şi să ne judecăm aspru. Să ne întrebăm cum a rodit şi cum rodeşte Iisus în inimile noastre. Va trebui să ne ducem cu gândul undeva departe, pe câmpiile Spaniei, unde Iisus murea a doua oară pe Cruce şi unde neamul românesc, pentru a se naşte din nou, întru El, a trimis pe doi din cei mai buni fii ai săi să moară: Ionel Moţa şi Vasile Marin. Va trebui să ne supărăm adânc că nici aceste jertfe n-au fost de ajuns pentru a ne mântui, pentru a ne apropia de Iisus. A trebuit să îndurăm şi jertfa însăşi a Conducătorului, a Căpitanului, care ne-a deschis drumul mântuirii şi al învierii.
Da, în pacea căminului, departe de lupta amară a vieţii, în zilele de Crăciun, va trebui să ne umilim şi să încercăm dezlegarea cea mare. Noi, neamul românesc, am repetat, prin lupta, înfrângerea şi învierea Căpitanului, povestea lui Iisus. Ne-am pus pe linia de ucigaşi ai lui Dumnezeu. La fel cu jidanii. Şi ispăşirea n-a întârziat să vină. Acum ispăşim amar. Chiar când cântăm, inimile şi ochii noştri plâng. Bucuriile, de acum încolo, ne vor fi în ispăşiri crunte.
A venit Crăciunul.
Undeva într-un staul, cu două mii de ani în urmă, se naşte Iisus.
Va mai trece oare multă vreme până ce lumea Îl va înţelege din chiar clipa aceasta? Fără să mai fie nevoie de Golgotă şi de răstignire?
Vasile Posteucă
Libertatea, 25 decembrie 1940