Proclamaţia de la Padeş, 23 ianuarie 1821
Către tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Rumânești, multă sănătate!
De la tot norodul din toate cinci județe, multă sănătate!
Fraților locuitori ai Țării Rumânești, veri de ce neam veți fi!
Nici o pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori nu se primejduiește din mușcarea lui!
Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?
Dacă răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Iar acesta nu se face până nu se strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!
Au vrut Dumnezeu să facă lumină? Aceea s-a făcut, după ce a lipsit întunerecul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voiește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți!
Nu vă leneviți, ci siliți de veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci; să văd faceți degrabă și să veniți unde veți auzi că să află Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ceea ce vă va povățui mai marii Adunării, aceea să urmați, și unde vă vor chema ei, acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!
Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod , în vremea acestei Adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunte, de binele sau de casa vreunui neguțător, orăşan sau țăran, sau de al vreunui locuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească; însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să se ia, pentru folosul de obște!
Vasile Băncilă – Sensul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu
Toate evenimentele istorice mari sunt transformate de urmaşi, în ceea ce priveşte semnificaţia lor, sunt oarecum create încă odată, când nu se întâmplă chiar ca ele să fie continuu create din nou, evoluând odată cu societatea, metamorfozându-se la infinit. Istoria îşi are propria ei istorie – o istorie vie, organică şi dinamică. Cauzele acestei transformări sunt unele de natură pur intelectuală, cum ar fi intrepretarea ce se dă fenomenelor istorice respective şi care variază după cei ce judecă şi după perspectiva vremii; dar, mai ales, sunt de natură afectivă: instinctele etnice şi sociale, şi ambiţiile, scrupulele şi năzuinţele transfigurează trecutul, îl modelează pentru a-l proiecta idealizat în viitor. Astfel, fiecare eveniment istoric de seamă îşi are legenda sa. Şi această legendă devine ea însăşi un fenomen istoric. Devine o forţă, care determină mai departe evoluţia poporului. Societatea – poporul – creată de istorie îşi creează la rându-i, în chip spontan, propria ei istorie, aceea în care se doreşte, prin care ia conştiinţă de ea însăşi şi care-i catehizează sensul evoluţiei ulterioare. În acest fel, istoria aceasta de legendă e conştiinţa societăţii, funcţia ei spirituală creată în chip natural, aşa cum e funcţia conştiinţei în individ. Există prin urmare două istorii, cea reală, care e chestiune de ştiinţă pură, şi cea creată de spontaneitatea socială. Aceasta din urmă se judecă după valori etice, pragmatice şi estetice, nu după adevărul în sine, nu după ştiinţa propriu-zisă. De obicei cei ce fac istorie confundă aceste două feluri de istorie ori exclud unul din ele, pe câtă vreme ideal ar fi să se ţină seama de individualitatea fiecăreia, valorificându-se fiecare în domeniul ei. Ştiinţa nu trebuie să atace practica, când aceasta e morală ori nu e periculoasă, după cum practica nu trebuie să împiedice înflorirea ştiinţei adevărate. Ceea ce, în realitate, nu se respectă. Se întâmplă, de exemplu, că legendele create de curentul practicii sociale împiedică înţelegerea adevăratelor sensuri ale unor fapte din trecut. Iată, pentru cazul nostru, revoluţia de la 1821. Există o părere foarte limpede şi sigură de sine a unuia din revoluţionarii munteni de la 1848, cum că revoluţia românească de la 1821 a avut un caracter naţional, după cum cea de la 1848 a avut un caracter social. Prin urmare, după această părere e lucru sigur că revoluţia lui Tudor Vladimirescu a avut o semnificaţie pur şi manifest etnică şi, în chip firesc, toată discuţia ar trebui să se isprăvească aici. Cel mult dacă ar putea fi vorba de căutarea argumentelor unei asemenea păreri.
Şi cu toate acestea, lucrurile nu sunt aşa de simple şi de comode pe cât par. Fiindcă spiritul nostru îşi prezintă imediat unele îndoieli în faţa părerii menţionate. O îndoială e cu privire la obiceiul scriitorilor şi cugetătorilor romantici, cum erau revoluţionarii munteni, care ştim că se complac în a face afirmaţii simetrice, elegante, dialectice, indiferent dacă se potrivesc ori nu realităţii. Şi ce poate fi mai distins, mai lucid şi mai impresionant, decât această propoziţie că dacă revoluţia de la 1821 a avut caracter naţional, în schimb cea de la 1848 a avut unul social, că ambele, adică, au avut un caracter unilateral, urmând ca viitorul să producă o revoluţie completă, atât socială cât şi naţională, a cărei izbândă va aduce fericirea definitivă a patriei. În sensul viziunii închise în această propoziţie, imaginaţia entuziastă şi generoasă a revoluţionarului romantic îşi dădea liber curs să contemple mersul dialectic, pe baze simetrice, al progresului, cu finalul de o fericită sinteză, ascuns în cutele viitorului. A doua îndoială e cu privire la natura fenomenelor sociale. Ştim bine că, de obicei, aceste fenomene nu încap în categoriile noastre simplificate: realitatea socială e ceva complex, organic, multiplu, care poate prezenta, în acelaşi timp, mai multe caracteristici şi pentru care e greu să găsim o formulă intelectuală simplă. E uşor să spunem că cutare revoluţie a avut numai caracter social ori numai naţional şi putem discuta multă vreme pe care din aceste două caractere l-a avut revoluţia respectivă – dar realitatea poate să respingă fiecare din alternativele noastre. Aşadar felul de a gândi al romanticilor şi complexitatea fenomenelor sociale ne produc îndoială cu privire la afirmaţia menţionată a revoluţionarului nostru şi din aceasta nu rămâne, pentru noi, decât punerea problemei: ce caracter a avut revoluţia de la 1821?
O întrebare la care nu se poate răspunde decât cu multă greutate. Şi aceasta pentru motivul următor: mişcarea lui Tudor nu e propriu-zis o revoluţie şi nici o revoltă. Revoluţie se cheamă atunci când există doi factori: o ideologie, adică o şcoală, – o doctrină politică şi socială – şi intervenţia poporului ca element dinamic. Revoltă e când se mişcă poporul, fără să fie o ideologie. Ce a fost din toate acestea revoluţia lui Tudor Vladimirescu? A avut colaborarea poporului mare? Numai în parte şi într-o formă specială, aceea de panduri organizaţi milităreşte. A avut ideologie? E adevărat că, în preajma anului 1821, începuse în Muntenia un curent de idei mai înaintate la unii boieri, scriitori şi prelaţi, alimentat de publicaţii greceşti ce veneau de peste hotare, de francezii care ajunseseră aici sau chiar de societăţile secrete revoluţionare din Rusia. Tudor nu era însă în mijlocul şi sub influenţa acestui curent. E tot aşa de adevărat că Tudor, deşi era în definitiv un om de cultură populară, a avut ceva elemente de cultură critică şi influenţe ce nu se întâlnesc la un ţăran obişnuit: a trăit în casa unui boier craiovean, a ştiut chiar să apere juridic interesele economice ale acestuia în faţa austriecilor, a venit un timp în atingere nu numai cu ruşii, lucru despre care se vorbeşte, ci şi cu sârbii, de la care a luat ceva foarte preţios pentru rolul său viitor: anume sugestii de democraţie populară, spontană, militară şi arhaică, cum era aceea care însufleţea armata de ţărani a sârbilor ce-şi croiau drum propriu în istorie. Tudor era un om umblat, cu oarecare orientare în noua atmosferă a timpului său. Toate acestea-s adevărate. Însă mai adevărat e că Tudor nu a avut acea cultură socială necesară unui revoluţionar, unei doctrine. Cultura sa, în acest sens, nu era completă şi, mai ales, nu era conştientă. El avea însă foarte mult bun simţ, instincte sigure care, la momentul oportun, puteau să-i arate încotro bate vântul bun al vremii mai bine decât unui intelectual şi tocmai de aceea el a fost o apariţie extraordinară şi fericită, la un moment dat, în evoluţia ţării sale. Dar toate acestea nu ajung pentru a da, în chip suficient, elementele ideologice ale unei revoluţii, deşi sunt unele elemente în acest sens care trebuie reţinute. Pe de altă parte, mişcarea lui Tudor nu a fost nici o revoltă, fiindcă aceasta e un fapt elementar, pur instinctiv, ceea ce, fireşte, n-a fost cazul lui Tudor, deşi el a condus în chip fericit, în ceea ce a avut mai adânc, de sănătatea instinctelor sale populare necontrafăcute.
Aşadar, mişcarea lui Tudor are nuanţe şi de revoluţie şi de revoltă: ea nu e în chip definit nici una nici alta, ci e un fenomen social intermediar, de tranziţie. Şi, de fapt, în aceasta constă valoarea excepţională, istorică, a evenimentului de la 1821: un ideolog nu ar fi putut atunci, în faţa spectacolului dezolant pe care-l dădeau principatele române, degradate sub toate raporturile de stăpânirile sau competiţiile a trei mari împărăţii, care le striveau numai cu umbra lor, să creadă într-o schimbare radicală a situaţiei. De altfel, un ideolog complet nici nu putea să se producă atunci, în mediul acela de boieri interesaţi, ce căutau să exploateze cursul politic al vremii pentru situaţii personale ori de clasă. Pentru ca să creadă într-o mântuire oarecum magică şi fără să ţină seamă de colosalul determinism advers al prezentului, trebuia sufletul proaspăt, naiv, necritic şi condus de impulsii primordiale al poporului. Dar, pe de altă parte, poporul singur ar fi putut da cel mult o revoltă. Însă o revoltă nu ar fi putut să se ridice la ţeluri aşa de înalte, ea ar fi rămas închisă în preocupări opace şi fără mult viitor. Ceea ce trebuia era aşadar sufletul popular, dar cu unele sugestii mai înalte, care să fecundeze şi să dea înălţime virtualităţilor de jos. Adică ceva şi de revoltă şi de revoluţie, un fenomen ambiguu, mixt, dar care se angrena perfect în momentul istoric de atunci. Aceasta a izbutit să fie mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi prin aceasta a însemnat atât de mult în istoria noastră modernă.
Dar aceasta implică multe dificultăţi în ceea ce priveşte înţelegerea sensului ei. Căci sensul unei revoluţii e precis, e precizat de ea însăşi. Ea având o doctrină, prin urmare un fel de filozofie a ei însăşi, în aceasta se vede tot ce vrea ea. Tot aşa cu revolta: aceasta fiind un act elementar, care se produce când asuprirea e prea mare, revoltele au prin definiţie acelaşi sens – toate au un sens social, adică sunt produse de accentuarea unei prea mari nedreptăţi sociale, şi chiar dacă ar avea vreodată un obiectiv etnic, e tot din mobile sociale, adică din nemulţumiri de ordin economic, politic …, aduse de o guvernare străină. Cel mult se poate întâmpla ca o revoltă să aibă caracter religios, când se atacă credinţa poporului. Însă etnicul e ceva prea subtil pentru apercepţia populară ca să dea naştere la revolte propriu-zise. Pentru ca poporul să se revolte din motive şi pentru scopuri etnice, trebuie să adauge şi colaborarea intelectualilor. Există adică revoluţii naţionale şi nu revolte naţionale. Sensul atât al unei revoluţii cât şi al unei revolte pure se vede, aşadar, repede şi sigur. Dar mişcarea lui Tudor? Ea e o revoluţie şi nu e o revoluţie deplină; e o revoltă şi e mai mult decât o revoltă. E ceva necaracterizat, în acest sens, de aceea e greu să-i caracterizăm noi fiinţa, semnificaţia ei. Ca să reuşim, trebuie să punem problema într-un chip special.
Să ne întrebăm care era situaţia societăţii româneşti la începutului secolului 19. Vom putea vedea, în acest chip, care era obiectivul ce-l putea avea atunci o mişcare socială. Artificiul metodic de care uzăm e deci acesta: e greu să ştim ce a fost revoluţia lui Tudor dacă o studiem în ea însăşi; cercetând însă punctele slabe pe care le avea atunci mediul nostru social şi care puteau constitui la un moment dat raţiunea unei revoluţii, va fi mai uşor să ajungem la scopul ce ni l-am propus aici.
Într-adevăr, societatea românească suferea atunci de două mari neajunsuri: unul de ordin social, altul de ordin naţional. Asuprire socială şi asuprire etnică. Ceea ce e mai interesant însă e că aceste două neajunsuri erau, în practică, contopite în aceiaşi factori: asupritorii sociali erau în acelaşi timp şi asupritorii etnici, erau adică boieri şi, anume, boieri greci sau boieri elenizaţi. Astfel, pentru omul de jos, care suferea nedreptate venită de sus, răul nu apărea dublu, ci unic şi el era reprezentat de oligarhul grec. O mişcare contra lui era, astfel, o mişcare ce răspundea tuturor scopurilor: asta a fost de fapt revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Ea e ceva omogen întrucât nu a făcut deosebire între scopul etnic şi cel social, caracterul ei numai pe jumătate doctrinar, sau şi mai puţin, nu-i permitea de altfel acest soi de abstracţii, dar nici nu era nevoie de aşa ceva fiindcă am văzut că duşmanul însuşi era omogen: în acelaşi timp străin şi exploatator social; Tudor nu făcea nicio deosebire între greci şi boierii români daţi de partea lor; şi nu făcea nicio deosebire între aceştia şi exploatatorii ţăranilor – îi cuprindea pe toţi într-o apă şi, în limbajul lui dur şi înflorit de ţăran comandir, a spus-o adesea fără să-şi dea însuşi seama de teoria pe care o implicau vorbele lui scurte şi răspicate. Pentru noi e aşadar lucru lămurit că revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi, practic vorbind, a avut un obiectiv unic, dar, din punctul de vedere al teoriei sociale, a avut un sens dublu: unul etnic şi altul social. Iar aceste două sensuri au fost egal de accentuate pentru simplul motiv că nu au fost gândite ca lucruri deosebite, ci au fost gândite cu aceeaşi intensitate, într-o categorie unică. Cum puteau, de altfel, Tudor şi oamenii săi, să facă altfel? Răul social, împilarea celor de jos, era ceva manifest, vizibil pentru ultimul ţăran cum fusese vizibil pentru toţi haiducii ce apucaseră calea codrului şi a căror psihologie o relua Tudor însă într-o factură mai mare şi dând lupta nu în codru, ci la lumina zilei. Pe de altă parte, răul etnic era tot aşa de vădit întrucât vedea toată lumea că noi suntem români şi deasupra stau nişte oameni străini. Evident, conştiinţa modernă a naţionalităţii nu era atunci, mai ales la nişte ţărani, dar ţăranul are întotdeauna, instinctiv, repulsie de străin – ceea ce, în practică, e acelaşi lucru, dacă nu chiar mai mult. În sfârşit, era tot aşa de clar pentru oricine că împilatorii şi grecii făceau în general o singură entitate, ce se manifesta aşa de dureros pentru toată lumea din afară de ei. În chip firesc, astfel şi potrivit înţelegerii concrete şi directe ţărăneşti, revoluţia a luat un obiectiv unic şi sigur.
Dar ca să ne convingem mai bine de aceasta, să căutăm analogii în istorie: la diferite popoare s-au întâmplat lucruri asemănătoare. Oricând duşmanul social a fost în acelaşi timp şi duşmanul etnic, mişcările populare ori revoluţionare au avut, conştient sau nu, acest obiectiv complex, social şi etnic. Iată, Ardealul nostru: românii s-au revoltat adesea contra feudalilor, care erau străini. Mişcările lor luau astfel, în practică, caracter social şi etnic. Însăşi revoluţia de la 1848, oricât a vrut să fie mai mult naţională, a trebuit să fie şi socială. Nu se putea altfel, fiindcă aşa era duşmanul. Înşişi ungurii, saşii şi secuii considerau pe români în acelaşi timp ca duşmani sociali şi etnici şi ura lor creştea în proporţie din cauza aceasta – ură socială şi ură de rasă. Românii erau, în acelaşi timp, robii de pe moşii care puteau să li le ia şi erau şi străini de neam. În acest sens, credem că se vor produce multe revoluţii – unele în parte au şi început – în coloniile europene, ale indigenilor contra europenilor, în acelaşi timp exploatatori sociali şi străini etnici. Prin urmare, la lumina acestor consideraţii şi exemple credem că se explică revoluţia lui Tudor: ea a avut un sens dublu: social şi etnic, deşi, ca funcţiune, în momentul când s-a produs, a avut un scop unic.
Ca să ne convingem şi mai bine, să arătăm câteva fapte din viaţa lui Tudor. În proclamaţiile pe care le dădea, el vorbea de suferinţele săracilor; mai departe e cunoscută oroarea de ciocoi a lui Tudor; boierilor, la Bucureşti, le vorbeşte de cauza mişcării ca fiind „cauza poporului”; pandurilor săi nu le îngăduie să jefuiască poporul, după sistemul obişnuit al armatelor de mercenari, cu riscul chiar de a şi-i ridica contra lui, ceea ce s-a întâmplat. Toate acestea arată sensul social al mişcării lui Tudor. Dar iată, acum, şi alte fapte: deşi avea un fel de legământ cu eteriştii, el a înţeles repede că scopul grecilor nu poate fi şi al lui, aceasta iarăşi cu riscul interesului personal, ceea ce l-a dus chiar la moartea sa aşa de dramatică şi fecundă în urmări; Tudor a spus la Bucureşti: „Nu mă plâng pe mine … ci plâng ţara…”; prinţului grec i-a spus la Târgovişte, fiind întrebat cu ce drept se revoltă: „Cu dreptul pe care mi-l dă, în ţara mea, sabia mea”. Când turcii s-au alarmat şi s-au hotărât să ia măsuri, Tudor le-a oferit credinţa sa, făcând deosebire între turci şi greci şi ţinând să se ştie că nu s-a revoltat pe cei dintâi. Şi, în general, se ştie vorba niţel declamatorie şi romantică, rotunjită de manualele didactice, care se pune pe seama lui Tudor: „Grecii să se ducă în ţara lor, dacă vor să facă revoluţii” – care, în esenţă, e perfect adevărată şi adecvată psihologiei lui Tudor. Aceste ultime fapte dovedesc sensul naţional al mişcării lui Tudor. E neîndoielnic aşadar, în concluzie ultimă, că mişcarea lui Tudor a avut un sens dublu, etnic şi social, cu o psihologie funcţională unică, cu un fel de omogenitate în care cele două sensuri sunt confundate. În această direcţie, mişcarea lui Tudor Vladimirescu e un interesant exemplu chiar pentru sociologi, prin sensul ei dublu într-o realitate nediferenţiată. Unică, aşadar, ca psihologie, revoluţia lui Tudor e complexă ca sensuri sociologice implicate.
Foarte bine, dar atunci se pune o întrebare: pentru ce, privită în proiecţie retrospectivă, revoluţia lui Tudor se desemnează mai mult ca un fenomen naţional, aureolat de zorii redeşteptării noastre etnice? Această perspectivă a făcut şi pe acel revoluţionar, de la mijlocul secolului trecut, să facă afirmaţia cu care am început aceste pagini. Ne mai rămâne, acum la urmă, să explicăm şi acest fapt.
De fapt, când e vorba de o revoluţie, trebuie să se facă întotdeauna deosebire între aceste trei lucruri: ce a vrut ea să fie, ce a fost şi efectele pe care le-a avut. Deosebirea între ce a vrut să fie şi ce a fost e aproape întotdeauna foarte mare în ce priveşte revoluţiile. Ea se poate asemui cu caracterul omenesc, care una vrea să fie, una crede că este şi alta e în realitate. Aici se poate localiza foarte bine proverbul popular: se ştie de unde pleci, dar nu unde ajungi. Iată cazul revoluţiei ruse: Kerenski a început revoluţia fără să se fi gândit la bolşevism, care a ieşit totuşi din mişcarea patronată de el. Îndeobşte fenomenele sociale au acest fel de înlănţuiri şi ricoşeuri, care te umplu de nedumerire şi chiar de teamă. E ceea ce împiedică, pe cei mai mulţi oameni de bine, să intre în lupta mare socială. Dar mai e o deosebire: între ce a fost o revoluţie şi efectele ei. Sau aplicând şi aici exemplul de mai sus: bolşevismul e odios în sine, dar mult mai târziu, când va fi înlăturat, nu e exclus să aducă unele avantaje mari pentru poporul rus.
În ceea ce priveşte mişcarea lui Tudor, distingem toate cele trei faze: ce a vrut la început, ce a fost, ce efecte a avut. La început, Tudor nu a ştiut că va face o „revoluţie” propriu-zisă. El era obişnuit să fie căpetenie de panduri, să ducă o viaţă cvasimilitărească; în această calitate ajutase pe ruşi cu câţiva ani în urmă. Instinctele sale militare îl sileau să se mişte într-un fel. În acest sens, Tudor reprezintă energia militară românească, care, din cauza adversităţilor istorice, nu se mai putea manifesta şi-şi căuta drum de satisfacţie măcar în aceste chipuri pitoreşti şi oarecum secundare. Haiducii reprezintă, în parte, psihologia aceluiaşi fenomen, care fenomen de altfel nu e ceva izolat, fiindcă se pot cita multe cazuri de cete româneşti ce, în ultimele timpuri, dăduseră ajutor armatelor creştine ori se luptaseră, din proprie iniţiativă, cu năvălitori de la sud. E un interesant caz de psihologie războinică, ce izbucneşte cum poate, la nişte oameni condamnaţi la o laşitate de iobagi, care nu era în sângele lor şi nu a fost niciodată. Şi mai ales oltenii – elemente motrice, împreună cu alţii, în sânul poporului românesc – exemplifică acest fenomen. Şi mai ales Tudor Vladimirescu – de două ori reprezentativ, astfel, al energiei populare: ca suflet militar şi ca protestare instinctivă contra împilatorilor.
Mai departe, Tudor era legat prin jurământ de viitoarea oaste a eteriştilor. Prin urmare când consulul rus, de neam grec, Pinis, îl anunţă că a sosit momentul, Tudor cheamă oastea de panduri, care se recrutează spontan şi în mare număr, exemplificând încă odată fenomenul de mai sus. Aici era Tudor la început. Desigur, toate sensurile „revoluţiei” lui de mai apoi erau cuprinse, virtual şi instinctiv, în sufletul său rustic şi sănătos. Dar Tudor nu a avut de la început conştiinţă de aceasta. El a pornit fără să ştie cadrul larg pe care avea să se mişte, aşa de larg, încât noi îl judecăm acum în jocul de semnificaţii al întregii noastre istorii contemporane. Iar ceea ce a ajutat mişcarea lui Tudor să devină repede, cu o precipitare de fenomene fizice, ceea ce am văzut că a însemnat în realitate, a fost, pe lângă acest minunat suflet de prinţ de panduri, ce lua conştiinţa treptată şi practic suficientă de el însuşi, al lui Tudor, şi psihologia populară a oştenilor lui care, când l-au văzut în fruntea lor, au tresărit la amintirea unei realităţi sufleteşti atavice: l-au numit repede Domnul Tudor, prinţul lor. Astfel, după trecere de atâţia ani, viziunea mândriei populare contempla, în căpetenia lor, revenirea legitimă a Domnului, a voievodului de odinioară, cu care călcaseră aproape toată Europa centrală şi răsăriteană, dar mai ales, cu care-şi apăraseră drepturile şi-şi ţinuseră dreapta lor semeţie în lume. Şi astfel, la acestea ajutând şi sugestia evenimentelor politice ce se petreceau atunci în ţară, a luat naştere, ca o operă în foarte mare parte populară şi colectivă, revoluţia de la 1821, integrându-şi treptat toate elementele care am văzut că o definesc.
Ce a fost această revoluţie, am arătat. Vine acum faza ultimă, posteritatea acestei revoluţii, însă o posteritate activă, fiindcă e vorba de efectele ei. Nu se poate tăgădui că efectele acestea n-au fost şi ele tot de două feluri, etnice şi sociale. De altfel, întreaga noastră evoluţie era în progres în ambele aceste direcţii. Aşa de exemplu, secularizarea averilor mănăstireşti ocupate de greci, o operă profund socială şi etnică totodată, îşi are începutul în domnia primilor domni pământeni, ce au venit după mişcarea lui Tudor.
E însă altceva care trebuie subliniat şi care explică perspectiva pe care am pus-o în discuţie: efectul etnic al revoluţiei lui Tudor a fost ceva ornamental, impresionant şi durabil – revenirea, pentru a nu mai pleca, a domnilor de baştină. Acest efect era vizibil pentru orice minte. Pe când efectele sociale, existente poate în aceeaşi măsură, aveau un caracter mai subtil şi mai puţin teatral – de aceea ele au fost observate mai greu. Afară de aceasta, cuceririle sociale au fost făcute mereu, nu numai la 1821, pe când revenirea domnilor pământeni caracterizează numai această dată. Aceste două fapte au făcut să se zică, despre revoluţia de la 1821, că a avut un sens etnic, ceea ce, precum vedem, e mai mult o chestiune de perspectivă şi, în orice caz, ceva ulterior.
Dar s-a mai adăugat încă ceva: revoluţionarii de la ’48 erau ideologi şi influenţaţi de Apus. Ca intelectuali, ei erau mai sceptici în ce priveşte schimbarea radicală a situaţiei politice etnice – aceasta implicând toată constelaţia politică din partea Europei – fiindcă inteligenţa vede mai bine dificultăţile şi e în general mai sceptică şi mai conservatoare faţă de schimbarea lucrurilor mari decât instinctul. Nu tot aşa era însă cu problemele sociale. Acestea apăreau ca ceva care se putea rezolva mai uşor, deşi, desigur, ele implicau, la rându-le, opunerea dârză a boierilor reacţionari ameninţaţi în interesele lor. Dar, în acest domeniu, nu era angajată însăşi Europa sud-estică, pentru schimbarea situaţiei nu era nevoie de un cataclism internaţional şi noua stare de lucruri putea veni, cel puţin în parte, şi prin mici cuceriri insensibile de fiecare zi. Pe de altă parte, aceşti paşoptişti erau înclinaţi, din cauza influenţei franceze, să se ocupe şi ei mai mult de probleme sociale – căci ştim că în Franţa prima atunci, ca aproape întotdeauna de altfel, chestiunea socială ca termen revoluţionar. De aceea revoluţia de la 1848 la noi a avut caracter mai mult social decât etnic. Şi fiindcă atmosfera acestor oameni era mai mult ideologia socială, de aceea, prin contrast, mişcarea lui Tudor le apărea pur etnică. Ceea ce-i mai făcea să ajungă la această afirmaţie era, după cum am văzut, şi tendinţa romantică, simetrică, a cugetării lor.
Dar, în realitate, lucrurile stau altfel de cum arată afirmaţia în chestiune. Revoluţia lui Tudor, deşi nu e o revoluţie propriu-zisă, merită acest nume prin marile ei efecte. Aceste mari efecte sunt datorate mai ales momentului când a apărut ea, moment ce apare în evoluţia noastră ca o adevărată răscruce de mari serii dinamice de fapte. Iar producerea ei se datoreşte admirabilului instinct popular, ce fusese întrucâtva fecundat de orientări mai înalte şi ştiuse astfel să închidă în veleităţile lui lăuntrice, puţin conştiente dar sigure şi salvatoare, ambele necesităţi ale vremii, etnică şi socială, nerenunţând la nici una fiindcă din ambele a făcut, de la început, o singură şi indivizibilă chemare.
Vasile Băncilă – „Cuvântul dăscălesc” (Roman), I, nr. 9, mai 1925
