Alegeri în SUA şi Belarus: o paralelă interzisă

În urma marii demonstraţii pro-Trump din 6 ianuarie 2021 încheiată cu asaltul violent asupra Capitoliului, soldat până acum cu cinci morţi, cine ar îndrăzni oare să facă o paralelă între SUA şi … Belarus? Adică între o ţară considerată „farul democraţiei” la nivel mondial şi un stat condus de la înfiinţarea sa acum peste 25 de ani şi până azi de acelaşi lider corupt şi autocrat, considerat de mulţi drept ultimul dictator din Europa? Unul care nu se dă în lături, spun adversarii săi, de la falsificarea grosolană a rezultatului alegerilor? Nu-i aşa că, în lumina acestei percepţii generale, o asemenea comparaţie ar apărea cu totul deplasată, chiar de-a dreptul blasfemică? Fireşte că da.

Mergând mai departe cu acest exerciţiu de imaginaţie, nu e greu de bănuit care ar fi fost reacţia mediilor mainstream dacă, în toamna lui 2020, demonstranţii din Belarus, care au ieşit pe străzi pentru a protesta împotriva fraudării alegerilor în favoarea lui Lukaşenko, ar fi pătruns cu violenţă în sediile instituţiilor statului. Mai mult ca sigur că presa ar fi aplaudat un asemenea gest drept unul legitim, în condiţiile în care recursul la mijloacele statului de drept pentru stabilirea adevărului în privinţa alegerilor nu era posibil. Incidentele de natură să pună sub semnul întrebării corectitudinea şi legalitatea acţiunilor puterii din Belarus au fost exploatate propagandistic cu promptitudine. Iar în cadrul luptei împotriva unei dictaturi, violenţa poate fi chiar legitimată drept ultima ratio. Demonstranţii din Belarus au fost priviţi într-o lumină pozitivă, ca exponenţi ai unei lupte pentru justiţie şi libertate.

Pentru că SUA nu poate fi sau nu „trebuie” echivalate cu Belarus, reacţia aceloraşi medii la adresa demonstranţilor din SUA a fost una cu totul opusă. Alegerile prezidenţiale din 3 noiembrie 2020 au fost şi ele controversate. Şi aici au existat o mulţime de anomalii şi de indicii care ar sugera o posibilă fraudă pe scară largă. În cele câteva state-cheie care au înclinat balanţa finală, candidatul democrat Joe Biden s-a impus cu un avans infim, obţinut pe ultima sută de metri, în urma unui influx masiv de voturi contorizate în favoarea sa. Dacă asemenea fenomene s-ar fi  petrecut într-o dictatură obscură, propaganda mediilor mainstream le-ar fi stors ca pe o lămâie, alimentându-şi discursul moralizator până la ultima picătură de zeamă. Dar, în cazul alegerilor americane, în care cel învins era Donald Trump, aşadar tocmai candidatul demonizat de ele, mediile au tăcut asurzitor în privinţa acestor indicii stranii. S-au grăbit să-l proclame învingător pe Joe Biden, în ciuda suspiciunilor care au început să iasă tot mai mult la suprafaţă. Doar surse din afara acestui cartel mediatic, cum este EpochTimes, au purces la o analiză pertinentă a acestor posibile iregularităţi în urma unei investigaţii jurnalistice de un înalt profesionalism.

Semnele de întrebare ridicate rămân în continuare valabile, pentru că nimeni nu a încercat să le contrazică prin explicaţii convingătoare, capabile să risipească insinuarea de fraudă. În schimb, propaganda anti-Trump s-a concentrat fie pe repetiţia obstinată a mantrei că acesta nu a adus argumente în sprijinul afirmaţiilor sale, fie pe realitatea că toate apelurile la justiţie venite dinspre tabăra sa au fost respinse. Fără a menţiona însă detaliul că nicio instanţă nu a judecat plângerile pe fond, ci le-a respins din motive formale. Tribunalele fie şi-au declinat competenţa de a judeca dosarele respective, fie au refuzat să recunoască legitimitatea petenţilor.

S-au făcut insinuări că toţi aceşti judecători, care s-au spălat pe mâini care cum a putut, încercând să se debaraseze de sarcina incomodă de a trebui să dezbată argumentele propriu-zise, ar fi fost corupţi, şantajaţi sau ameninţaţi. Trecând peste faptul că numirile în funcţii importante în justiţia americană se fac de către partidele politice şi că judecătorii pro-democraţi erau oricum ab initio împotriva lui Trump, au existat totuşi şi judecători numiţi de republicani, inclusiv la Curtea Supremă, unde aceştia sunt chiar în majoritate, care au refuzat să accepte plângerile înaintate.

Explicaţia cea mai pertinentă e totuşi alta. Anume, toţi aceşti oameni care în fond aparţin „sistemului” şi-au dat seama de posibilele consecinţe, de o amploare incalculabilă, ale ieşirii la suprafaţă a unor adevăruri incomode, pentru a nu spune urâte de tot. Dacă justiţia ar fi răsturnat rezultatul alegerilor, dându-l drept învingător pe Trump, s-ar fi produs un cutremur devastator la nivel naţional şi chiar mondial. Toată imaginea Americii de „far călăuzitor” al democraţiei pe plan mondial ar fi fost pur şi simplu pulverizată. SUA ar fi decăzut astfel la nivelul unui mega-Belarus, din toate punctele de vedere.

Tocmai de aceea, o posibilă cheie pentru înţelegerea celor întâmplate în ultimele două luni în SUA e dată de axioma aceasta:  O paralelă între cele două ţări nu poate exista! Mai bine zis, nu are voie să existe, pentru că … e un tabu peste care nu se poate trece fără a nărui tot prestigiul Americii la nivel mondial! Eventuale similitudini consfinţite oficial ar deposeda propaganda pro-domo de orice argument în favoarea propriului excepţionalism, a rolului exemplar, de gardian al principiilor democratice şi al statului de drept la nivel mondial pe care şi l-a asumat cu mândrie SUA.

Iată de ce nu doar pentru democraţi, ci chiar şi pentru mulţi republicani care gândesc din perspectiva a ceea ei consideră interesul superior al Americii, orice răsturnare de situaţie ar fi condus la o imagine de coşmar. SUA ar fi devenit o hiperputere condusă de un Trump legitimat pe toate planurile, care în persoana sa ar fi reunit toate rolurile posibile, de la victimă la învingător şi Superman care asanează mlaştina sistemică. Adică un soi de … Lukaşenko de anvergură planetară, dar care nu mai poate da lecţii altora înainte de a face mai întâi ordine în propria ogradă.

Donald Trump nu a excelat niciodată prin subtilitate şi prin simţ pentru nuanţe. Aşa încât, din câte se pare, nu şi-a dat seama cum stau lucrurile în urma refuzului sistematic al justiţiei de a-i lua în seamă argumentele, deşi ele în principiu sunt legitime şi demne de cercetat în detaliu. Dacă ar fi realizat cu adevărat că opoziţia de care s-a lovit nu este doar una la adresa persoanei sale, ci una izvorâtă mai ales din instinctul de conservare al unui „sistem” care nu era dispus să-şi facă harakiri, ar fi adoptat probabil o altă strategie.

Totuşi, atât el, cât şi consilierii săi au încercat până în ultima clipă să răstoarne soarta alegerilor, refuzând să accepte la un moment dat (cel târziu după Crăciun) că aceste pretenţii sunt o cauză pierdută şi că ar trebui să se concentreze să câştige măcar bătălia de imagine.

Aşa s-a ajuns la ultima zvâcnire disperată, la mitingul din 6 ianuarie care, după cum ştim, a degenerat în incidente regretabile, indiferent dacă în rândurile manifestanţilor au fost sau nu infiltraţi şi agenţi provocatori. Această posibilitate ar fi trebuit să fie cunoscută, cel puţin de consilierii prezidenţiali americani care mai ştiu cum s-au putut deturna asemenea manifestaţii în alte colţuri ale lumii: Bucureşti în august 2018 sau Berlin în august 2020, când autorităţile s-au folosit de violenţele unor (pseudo?)demonstranţi pentru a delegitima întreaga manifestaţie de protest. A nu fi luat în calcul posibilitatea ca această demonstraţie, ţinută chiar în preajma Capitoliului în momentul în care aleşii naţiunii urmau să valideze alegerea lui Biden, ar putea să degenereze în urma unor provocări, e o mare eroare tactică a statului major al lui Trump.

Aşa însă, ceea ce era inevitabil să se întâmple, s-a întâmplat. Însuşi Donald Trump a fost silit să iasă în public şi să condamne violenţele din ziua precedentă. Încât câştigul de imagine în urma incidentelor de la Capitoliu revine exclusiv celor care, nu-i aşa, li s-a confirmat încă odată aura mediatică de oameni „oneşti” şi „integri”, mai presus de orice posibilă bănuială că ar putea fi de aceeaşi teapă cu dictatori din Belarus sau de aiurea, corupţi sau capabili de a falsifica alegeri într-un mod grosolan, fără teama de consecinţe.

Adevărul e că pentru a împiedica un al doilea mandat al lui Donald Trump, sistemul american, „Deep State” şi tot cartelul mediatic şi de „Big Tech” a jucat o carte riscantă. Şi-a jucat chiar propria existenţă, mizând pe totul sau nimic şi folosind toate pârghiile posibile. Iată de ce nu „avea voie” să piardă. Iar datorită miopiei şi orgoliului lui Trump şi a strategilor săi, acest sistem a reuşit acum să dea şi o puternică lovitură de imagine, deşi la acest capitol începuse să fie împins în corzi, pentru că legitimitatea îi era puternic şubrezită de un scandal electoral care totuşi nu a trecut fără să lase urme.

Doar timpul ne va arăta dacă lovitura dată acum va fi una decisivă, sau dacă bătălia de imagine şi pentru restabilirea adevărului va continua, iar deznodământul ei va rămâne în continuare deschis.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

200 de ani de la începutul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu

Default thumbnail
Subiectul următor

Atitudinea Bisericii faţă de „rebeli”

Cele mai recente din

Decemvirii (10)

Pentru viitorul acestui neam legionarii trebuie să mă răzbune În numărul trecut