Atitudinea Bisericii faţă de „rebeli”

Un capitol conex „rebeliunii” care este extrem de dureros şi de dificil de pus în scris… Dar camarazii căzuţi sub privirile indiferente ale Bisericii şi uneori chiar sub comanda ei, au dreptul la adevăr, măcar acum. Instituţional, Biserica (ortodoxă şi greco-catolică) a preluat integral discursul Generalului Antonescu şi l-a asigurat imediat de întreaga recunoştinţă şi loialitate. Acesta era un lucru de aşteptat, dar din păcate nu s-au oprit aici. Biserica s-a ridicat în paralel cu Generalului Antonescu ca să lovească şi denigreze Mişcare Legionară în mai toate publicaţiile religioase (cel puţin în toate cele pe care eu le-am parcurs). Mai rău ca în timpul Prigoanei celei Mari a criminalului Carol… De fapt, nu e chiar de mirare, structurile şi ierarhii erau aproximativ aceiaşi. Deşi încercăm din tot sufletul să nu ne fixăm pe acest subiect, trebuie să recunoaştem că Biserica a lovit în Mişcarea Legionară sub toate cele 3 dictaturi ale secolului XX (cu menţiunea că BRU, fiind desfiinţată în 1948, nu a mai putut lovi public în legionari pe vremea comunismului, dar a continuat să o facă parţial în clandestinitate).

Voi reda cronologic câteva pasaje din ziarele vremii, unele vor fi însoţite de comentarii mai ample, altele mai succinte. Ziarele din care le-am extras sunt:  „Revista Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” Bucureşti, „Unirea Poporului”, revista Mitropoliei Unite de la Blaj, „Unirea”, foaie bisericească Blaj, „Foaia Diecezană” organul oficial al eparhiei ortodoxe a Caransebeşului, „Biserica şi Şcoala”, revista oficială a Episcopiei Aradului.

Imediat după evenimentele din 21-24 ianuarie 1941 Patriarhul Nicodim transmite Generalului Antonescu următoarea telegramă publicată ulterior în „Revista Sfântului Sinod al BOR” nr. 59, ian-feb 1941 (şi în numeroase alte publicaţii):

Domnule General, Aţi făcut pasul eroic, ştiu că aţi ezitat mult, dar nu s-a putut altmintrelea. Această a cerut-o salvarea Patriei. Toţi oamenii de bine din Ţara aceasta şi masele compacte ale poporului sunt alăturea de Domnia Voastră. Oştirea Ţării Vă este devotată. Biserica roagă călduros pe Dumnezeu să Vă dăruiască putere că să duceţi cu izbândă trebile până la mântuirea deplină a Patriei, şi Neamul românesc Vă va fi recunoscător din generaţie în generaţie. Înainte dar cu Dumnezeu Cel Sfânt! (ss) † Nicodim Patriarhul României.

„Pasul eroic” însemna înlăturarea forţată a legionarilor de la conducerea statului prin pretextul unei rebeliuni regizate de general. Nu cunoştea Patriarhul adevărul? Putea crede că legionarii au încercat să dea o lovitură împotriva Statului Naţional Legionar, să ocupe cu forţa instituţiile pe care deja le conduceau de 4 luni? Desigur că nu, dar debarcarea lor convenea BOR. Să nu uităm că înainte de Patriarhul Nicodim a existat Patriarhul şi primul-ministru Miron Cristea care a încuviinţat internarea în masă a legionarilor în lagăre, unele fiind chiar mănăstiri transformate ad-hoc în puşcării. Camarlia lui Carol era adânc înfiptă în toate structurile vieţii publice şi politice, din păcate Biserica nu a reprezentat o excepţie şi scopul ei primordial a fost supravieţuirea şi menţinerea poziţiei de forţă. Aşa se face că PF Nicodim care îl aclama pe Antonescu ca pe marele salvator al ţării, avea să fie lipsit de reacţie la arestarea acestuia şi va ajunge în anii 1945-1947 să scrie în pastorale despre „ajutorul armatelor ruseşti împotriva adevăraţilor noştri duşmani” şi să precizeze preoţilor că datoria lor este „în primul rând una de sprijin neprecupeţit al acţiunii generale întreprinse de organele de Stat”. Pastoralele cu pricina se găsesc în revista „Glasul Bisericii”.

25 ianuarie 1941, „Unirea” publica pe prima pagină un editorial nesemnat „Pe margini de prăpăstii”. Pe parcursul câtorva coloane, anonimul ziarist (nădăjduiesc să fie un mirean şi nu un cleric) porneşte de la Unirea lui Cuza şi ajunge direct la poarta Iadului: Iadul nu era mulţumit. A scos, din întunecatele vârtejuri, pe cea mai cumplită dintre fiarele pierzării şi a trimis-o să sfarme şi ultimul strop de putere ce se mai sbătea în trupul istovit al neamului: răsvrătirea, „răsboiul cel dintre noi…” L-am trăit… Cutremuraţi, privim astăzi în abisurile în care s-a prăbuşit şi acest monstru, cel mai fioros din câte a putut născoci imaginaţia satanei… Astăzi fotografiem ruinele ce ne-a lăsat şi îngropăm victimele pe care Ie-a doborât. Ofiţerii şi soldaţii bravi, cari şi-au dat fără şovăire viaţa lor, că s’o salveze pe a noastră şi să apere de moarte România lor dragă. Şi vom ascunde în altă groapă, pe furiş şi fără cinstea din urmă, cadavrele nenorociţilor cari şi-au dat şi ei viaţa, sub năprasnica poruncă a unei rătăciri fatale.

Sper din tot sufletul că autorul acestor rânduri nu a ajuns să trăiască în propria piele Iadul de la Piteşti, Gherla sau Canal, cu fioroşii lui monştri. Nu mai întreb ce ruine a văzut domnia sa la Blaj în acele zile şi nici cum vine treaba cu viaţa dată de soldaţi pentru a o salva pe a cetăţenilor şi nu mă mai leg nici de iminenta moarte a României salvată pe muchie de cuţit de armată… Dar îngropatul „cadavrelor nenoricitilor” pe furiş, fără cinstea din urmă, adică fără slujbă şi prohodire, e ceva oribil. Desigur, putem vedea textul ca o metaforă grotescă, dar chiar şi aşa, mi se pare cumplit să citim un asemenea text într-o foaie bisericească. Iată de ce au fost posibile asasinatele nebunului Carol şi iată de ce comunismul a găsit teren propice pentru satanizarea neamului. Din păcate, răutăţile anonimului nu se opresc aici. Urmează un tir mişelesc asupra Mişcării Legionare nepomenită cu numele:

Şi cine a pornit la răsvrătire? Tineretul. Organizaţia politică ce-şi arogă monopolul iubirii de neam, îşi făcuse idol din disciplină şi din evanghelie, program de viaţă. Ascunşi după paravanul crucii, ei au scos armele ucigătoare ca să-şi omoare fraţii. Ei cari, nu o dată, au jurat credinţă ţării, legilor şi Conducătorului! — Într’adevăr, nu se poate cădere mai grozavă şi rătăcire mai periculoasă. Dar cum a putut ajunge aci tineretul, mândria de azi şi nădejdea de mâne a neamului? — Evident, a fost dus în rătăcire. A fost înşelată buna credinţă, a fost exploatată şi fanatizată neştiinţa, prin metode împrumutate dela alţii, pentru idealuri pe cari nu le înţelegea. Am asistat doar la o adevărată revoluţie a copiilor. Şcolari cât cizmele soldaţilor în patrulă cântau, dârdâind sub porţile autorităţilor, cu glas de sopran şi cu amuzantă seriozitate: „ori învingem, ori murim”. Icoana îţi evocă „cruciada copiilor” de pe vremuri. Numai că aceştia, de acum, nu mergeau să elibereze un pământ sfânt din mâni păgâne, ci stau gata să-şi ucidă părinţii, ca să aibă ei toată puterea în cârmuirea satului şi a Statului.

Probabil domnul acesta nu a ajuns în Piteşti şi nici la Canal, ci a fost angajat la „Glasul Patriei”. Acestea nu sunt observaţii asupra unor evenimente recente, ci o cascadă de ură acumulată multă vreme şi revărsată acum – cu prima ocazie – în valuri veninoase şi mincinoase. Cu ce i-or fi greşit legionarii? Oare citind textul anonimului nostru i-o fi venit mai apoi Mareşalului Antonescu ideea publicării ticăloaselor volume „Pe marginea prăpastiei”?

28 ianuarie 1941, „Foaia Diecezană” redă cuvântului Episcopul Vasile Lăzărescu care mulţumeşte Generalului pentru restabilirea ordinii tulburate de răzvrătiţi, abţinându-se să facă multe comentarii: Onorată Preoţime parohială. Iubiţii mei fraţi întru Hristos, În zilele de 21-24 Ianuarie a. c , biata noastră Ţară greu încercată a trecut din nou peste evenimente dintre cele mai dureroase. O parte dintre fiii ei, provocând tulburări grave şi anarhice, s’au ridicat contra conducerii de stat şi au ocupat instituţiile publice. Oameni neînţelegători şi elemente răsvrătite sau unelte străine au încercat să tulbure ordinea, fără de care statul, familia şi avutul nu pot trăi. În multe locuri s’a unit crima cu prădăciunea şi case de români neaoşi şi buni patrioţi au fost prădate fără milă. A fost nevoie aă să intervină energic armata, care apoi a restabilit ordinea şi liniştea în toată Ţara. Astăzi liniştea şi ordinea s’au restabilit. Astăzi dl General Ion Antonescu, conducătorul statului român, este stăpân deplin pe situaţie şi toată Ţara se strânge recunoscătoare în jurul salvatorului ei. (Foaia Diecezană, 2 februarie 1941).

1 februarie 1941, Mitropoitul Unit de la Blaj, Alexandru Nicolescu, transmite Generalului Antonescu felicitarea pentru restabilirea ordinii. Desigur, este un text standard, similar cu al Episcopului Lăzărescu, menit să flateze egoul Generalului şi să menţină relaţiile între părţi la cote cât mai calde. De menţionat că tonul nu este atât de exaltat ca al altora şi nu atacă direct legionarii.

În ziua comemorăriii tuturor unirilor romaneşti, mulţumind lui Dumnezeu în Catedrala Noastră Mitropolitană din Blaj, Ne-am amintit cu emoţie de Cela ce în aceste zile, cu bărbătească hotărâre, a restabilit ordinea şi buna rânduială în Ţară. Biserica română unită, trăind în cultul dragostei de neam, al ordinei şi autorităţii, ţine să Vă asigure de întregul său devotament şi, în lupta pentru binele acestui neam şi al acestei ţări, va fi alături de Domnia Voastră în tot ce veţi face pentru realizarea idealului românesc. Dumnezeu Vă aibă în pază Sa totdeauna. Trăiască România. (Unirea, 1 februarie 1941).

2 februarie 1941 „Biserica şi Şcoala” publică la rubrica informaţii un text de admonestare post-factum a preoţilor implicaţi în Mişcarea Legionară, deşi afirmă că în eparhie ar avea un singur preot „răzvrătit” pe care nu îl numeşte. Textul e o delimitare cu totul inutilă pe care episcopia o face gratuit, dar este singura de acest tip pe care o publică în paginile sale. La 20 de ani distanţă, în anul 1961, redactorul şef al revistei „Biserica şi Şcoala” din ianuarie 1941, Pr Ilarion Felea, trecea la Domnul în temniţa Aiudului după ani de cruntă pătimire în temniţele comuniste. Părintele a fost arestat şi condamnat ca… legionar, deşi s-a aflat episodic în Mişcare în 1940 şi ulterior s-a dezis constant de ea, înfierându-i în mai multe rânduri „violenţa şi crimele comise la rebeliune”…:

Să învăţăm din cele petrecute. Mişcarea legionară, cu crezul ei creştin, era firesc să aibă simpatii în rândul preoţimei. Totuşi o limită a activităţii pentru cler în cadrul acestei mişcări, se impunea dela început. Acei preoţi cari au crezut că pot fi mai mult decât duhovnici şi sfătuitori, şi-au depăşit rolul. Abia un singur caz de deraiere avem de constatat în eparhie. Când reprobăm cu întristare uneltirile pentru răsturnarea de guvern, lovitura de stat şi deslănţuirea patimilor, care a dus la masacre şi jaf, nu putem decât îndemna încă o dată preoţimea să nu se mai lase ademenită de lozinci deşarte şi să nu asculte decât de ordinul chiriarhului. Să stăm neclintiţi la altare şi să contribuim la pacificarea sufletelor, dând tot concursul autorităţilor de stat pentru restabilirea ordinei şi a autorităţii.

9 februarie 1941, „Unirea Poporului” publică un editorial nesemnat, „După furtună”, în care o parte a legionarilor sunt acuzaţi direct de lovitură de stat. Formularea corespunde mesajelor transmise de Generalul Antonescu care, până în jurul datei de 10 februarie a tot încercat să preia conducerea Mişcării Legionare, pe de o parte, acuzând că „unii” legionari ar fi vinovaţi de „acte de rebeliune”, pe de alta, lansând apeluri de recuperare pentru „adevăraţii legionari” pe care îi invită să repudieze vechea conducere a Mişcării şi să i se alăture.

Neamul şi ţara au trecut din nou prin zile grele. În zilele de 21-22-23 Ianuarie o parte din tineretul legionar s-a răzvrătit împotriva conducerii Statului şl împotriva armatei Ţării. Voiau să răstoarne din fruntea Statului pe domnul general Antonescu, conducătorul Statului şt preşedinte al Consiltulul de miniştri.[…] Am trăit zile de groază, de nenorocite lupte dintre fraţi, cari ameninţau să cuprindă în iureşul nebuniei ţara întreagă. Armata noastră şl-a făcut pe deplin datoria.

Revista Sfântului Sinod al BOR nr. 60, ian-feb 1941 este deschisă de o pastorală mai mult decât nefericită a Preafericitului Patriarh Nicodim. Textul cu titlul „Ispita” este închinat evenimentelor de la 21-24 ianuarie şi se centrează pe o paralelă răuvoitoare. Pastorala fiind foarte lungă, vom prezenta numai câteva pasaje, suplinind restul cu un rezumat. Se porneşte de la Botezul Domnului în Iordan urmat de reculegerea de 40 de zile în pustie şi de ispitire. Apoi explică cine este ispititorul, Lucifer cel dintâi dintre arhangheli, care s-a prăbuşit din cauza dorinţei de a se ridiaă deasupra lui Dumnezeu şi cum a oprit Arhanghelul Mihail tot prăpădul. Apoi trece în planul contemporan:

Cât de izbitor de asemănătoare sunt toate acestea cu cele petrecute cu noi în zilele acestea mai de pe urmă! Patriarhul Nicodim arată că după Bobotează (6 ianuarie 1941) s-a ajuns într’o pustietate groaznică a pierzaniei, iar ispititorul s-a arătat de trei ori cu trei mari ispite pe care eu le înţeleg ca aluzii la înşelarea legionarilor simpli, a preoţilor legionari şi a conducătorilor Mişcării. Poate greşesc (sper să greşesc). Redau aici respectivele ispite: De dată asta el nu a mai arătat pietre, ca să fie prefăcute în pâni, ci a arătat pâni adevărate şi a zis: „Spargeţi, luaţi şi mâncaţi!” Şi unii, slabi cu duhul, s-au lăsat momiţi şi au împlinit cuvântul ispititorului. Pe alţii i-a suit pe aripa Bisericei, le-a arătat stăpânirea duhovnicească şi a zis: „Aruncaţi-vă de aicea jos, asupra ei”. Şi aceia neaducându-şi aminte cum înlăturase Mântuitorul ispita, s-au lăsat momiţi, dar nu s-au ivit îngerii, care să-i poarte pe braţe. După aceea pe alţii i-a suit în muntele cel înalt al mândriei şi arătându-le stăpânirea lumească, le-a zis: „De vă veţi închina mie, iată, aceasta a voastră va fi”. Nici aceştia nu şi-au adus aminte de Mântuitorul, ci căzând, s-au închinat ispititorului şi au plecat să-şi ia cele făgăduite.

Patriarhul ne arată că legionarii au fost cu toţii înşelaţi şi că au ales beneficiile oferite de diavol, uitând de Hristos. Mare nedreptate grăieşte şi mai grav este că o face conştient şi benevol. În timpul Statului Naţional Legionar Mişcarea nu s-a amestecat în structura şi rânduiala Bisericii, iar preoţii legionari nu au dat nicio dovadă de nesupunere sau de boicotare a ierarhiei. Conducătorii Mişcării numai beneficii politice şi materiale nu au căutat. Mă întreb dacă nu îi deranja „învierea” din morţi a Căpitanului? Le amintea de rolul pe care l-au jucat indirect în lichidarea lui? Se temeau că după cimentarea Statului Naţional Legionar camaă nu va mai putea sta camuflată în structurile bisericeşti?

După ispitire şi înşelare, vine marea salvare, una blasfemic de mare: Dar iată, şi de data asta s’a petrecut minunea cea de la început cu prăbuşirea îngerului celui luminat. A apărut deodată un arhanghel cu sabia de flacără şi a strigat: să luăm aminte?” Şi a contenit şi de data asta prăpădul, căci atunci au apărut oştirile Regelui şi ale Patriei şi sub poruncile arhanghelului celui cu sabia de flacără a curăţit Ţara de neorânduială şi a redat Patriei liniştea şi pacea lăuntrică. Să mulţumim dară lui Dumnezeu că ne-a trimis mântuirea la vreme, ne-a trimis la vreme pe arhanghelul mântuitor de a gonit ispita şi a cuminţit pe cei căzuţi întrânsa.

Mesajul Patriarhului este clar, Arhanghelul Mihail – sabia dreptăţii, nu mai are nicio legătură cu Corneliu Codreanu şi cu Legiunea Arhanghelul Mihail, el este întruchipat de Generalul Antonescu. Cine merge după Arhanghelul Mihail trebuie să îl urmeze de astăzi pe General. Şi asta nu e tot, îndeamnă la spovedanie (asta e foarte bine, dar nu în contextul ăsta) în care legionarii să ceară iertare (pentru că au fost împuşcaţi şi alungaţi de Antonescu!?) şi neapărat dezlegare de la duhovnic dacă au depus jurământul legionar.

Să luăm aminte la glasul Mântuitorului nostru lisus Hristos, care ne strigă mereu: „Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”, şi aşa să intrăm în fericita pustie a postului mare, celui de patruzeci de zile, ca să ne pocăim şi să ne mântuim. Şi când la păşirea pragului acestei sfinte patruzecimi vom fi întrebaţi: păşim noi oare cu adevărat gând de mântuire, sau nu? Să răspundem toţi numai: „Da!” Şi aşa să ne începem pocăinţa şi căinţa de păcatele şi nelegiuirile ce am făcut, să ne mărturisim la duhovnici cuvioşi tot păcatul şi nedreptatea ce am săvârşit. Şi de am dat jurăminte nesocotite în împărăţia întunerecului, să ne lepădăm şi să ne mărturisim cu hotărârea de a nu mai pleca urechea la şoaptele întunerecului. Şi rugăciunea Bisericei ne va deslega şi aşa ne vom apropia la Mântuitorul. Şi prin El ne vom împăca cu Dumnezeu, ne vom împăca cu cerul, ne vom împăca cu Patria, ne vom împăca cu Regele iubit, ne vom împăca cu arhanghelul cel cu sabia de flăcări, care este Conducătorul Statului, ne vom împăca cu toţi oamenii de bine şi ne vom face una cu oştirea credincioasă a Ţării.

Pastorala asta m-a dezamăgit şi revoltat enorm. Şi realizez încă o dată cât de superiori sufleteşte şi înalţi duhovniceşte au fost legionarii. Niciodată, niciunul nu a reproşat nimic instituţiei Bisericii. Niciunul nu a ieşit din ascultare şi din Biserică, deşi o ştia ca prigonitoare. Dintre toţi legionarii pe care i-am cunoscut, din toate cărţile şi articolele pe care le-am citit, nu am găsit la niciunul nicio atitudine ostilă, dorinţă de răzbunare sau de răzvrătire împotriva Bisericii. La fiecare Liturghie îi pomeneau în ectenii cu toată Biserica pe prigonitorii lor în înşiruirea Patriarhilor Miron, Nicodim, Iustinian, Iustin şi o făceau cu dragoste.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Alegeri în SUA şi Belarus: o paralelă interzisă

Default thumbnail
Subiectul următor

80 de ani de ticăloşie

Cele mai recente din

Decemvirii (12)

Gustloff cade în Elveția, iar George Beza trădează în România   Prima