Pe 5 februarie 2021 s-au împlinit 35 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ioan Ianolide. Cel care a pătimit 22 de ani în temniţele antonesciene şi comuniste a părăsit această viaţă în mod discret, pentru a intra în veşnicie. Atât cu sufletul său, care prin suferinţă, asceză şi rugăciune profundă a năzuit în permanenţă către Dumnezeu şi a trecut astfel transfigurat pragul luminii celei neînserate, dar şi prin scrierile sale pe care a reuşit să le lase moştenire posterităţii.
În ultimii săi ani de viaţă Ianolide a aşternut pe hârtie ceea ce poate fi numită „predania sfinţilor români din închisori”. Scrise pe ascuns, sub o stare permanentă de tensiune şi teamă de a nu fi descoperite, paginile manuscrisului său au părăsit ţara în mod clandestin în timp ce autorul lor era încă în viaţă. Sub ameninţarea unor riscuri evidente, ele au parcurs mai întâi un ocol larg, prin Statele Unite, unde au ajuns în mâna părintelui Gheorghe Calciu, iar după anul 2000 s-au întors în ţară, la Mănăstirea Diaconeşti. Aici au fost diortosite şi grupate tematic, pentru a vedea lumina tiparului sub forma volumelor „Întoarcerea la Hristos”, „Deţinutul profet” sau „Testamentul unui nebun”.
Ioan Ianolide a fost prietenul cel mai apropiat şi cronicarul devenirii lui Valeriu Gafencu, cel supranumit „sfântul închisorilor”. Doar datorită scrierilor lui Ianolide putem avea astăzi un portret lăuntric complet şi precis al lui Gafencu, precum şi o imagine cu detalii limpezi asupra concepţiei sale despre credinţă, lume şi viaţă. Desigur, există şi numeroase mărturii ale altor deţinuţi politici despre Valeriu Gafencu, dar niciuna nu este atât de amănunţită ca cea a celui mai intim apropiat al său, care a fost Ianolide.
Între cei doi se pot face numeroase paralele. Destinul lor a fost unul similar. Ambii au fost arestaţi în vremea regimului antonescian datorită apartenenţei la Frăţiile de Cruce, în cadrul unei ample prigoane antilegioare. S-au regăsit în temniţa Aiudului în cadrul unui grup de „mistici”, care şi-a propus în acele condiţii trăirea unei vieţi creştine în cel mai autentic înţeles al cuvântului.
Am descris acest traseu în articolul din numărul trecut, cu accentul pus pe personalitatea lui Valeriu Gafencu, dar liniile sale principale sunt valabile şi în cazul lui Ioan Ianolide. De la o trăire mai întâi oarecum exterioară a credinţei, cu respect pentru rânduieli şi tradiţii, odată ajunşi în temniţă, aceşti legionari sau fraţi de cruce închişi la Aiud au descoperit dimensiunea ei profundă, duhovnicească. Practic ei şi-au aflat cu acest prilej o veritabilă vocaţie monahală, pe care doar extrem de puţini (cum ar fi de pildă Anghel Papacioc, viitorul ieromonah Arsenie) au reuşit s-o împlinească efectiv. Valeriu Gafencu a sfârşit martiric, iar cei care au supravieţuit temniţelor, precum Virgil Maxim sau Ioan Ianolide, au trăit apoi toată viaţa –cu excepţia faptului că au întemeiat familii creştine – precum veritabili monahi în haine civile.
Dat fiind că foarte multe din concepţiile şi elementele care l-au caracterizat pe Valeriu Gafencu – şi care au fost prezentate deja pe larg – sunt comune şi lui Ianolide, în prezenta evocare vom reaminti cititorilor o serie de experienţe pe care acesta le relatează la persoana întâi şi care, în condiţiile carcerale, au marcat trepte ale unui urcuş duhovnicesc.
Aceste rânduri scrise de Ianolide pot fi comparate cu cele scrise de părinţii filocalici – o dovadă peremptorie a identităţii şi universalităţii experienţei mistice de care s-au învrednicit şi unii, şi alţii, deşi condiţiile în care se aflau au fost radical diferite.
Hristos e prezent peste tot în sufletele celor care Îl caută, fie în lume, în mănăstire, în sihăstrie sau în închisoare. Acest ultim spaţiu, poate cel mai dur dintre toate, e şi cel mai inedit. E locul suferinţei îndumnezeitoare, care i-a zămislit pe „sfinţii închisorilor” din România comunistă.
Bogdan Munteanu
Ioan Ianolide – temeiuri ale zidirii lăuntrice
Comuniune fraternă şi lupta cu patimile – din „Întoarcerea la Hristos”
În această perioadă Valeriu stabileşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi. Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate restrânsă era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat, cu autoritate. De asemenea s-a înţeles că oricât de mare este dorinţa comuniunii, totuşi fiecare om este unic, are viaţa lui, evoluţia lui, specificul lui, care nu poate fi confundat cu un altul, ci numai comunicat – ba chiar comunicat după anumite rigori pe care le impune personalitatea oamenilor.
Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă. Se poate ca un gând rău să dureze ca ispită mai mult timp dar să nu fie niciodată acceptat, şi deci acesta nu e păcat şi nu trebuie mărturisit decât numai dacă uşurează războiul nevăzut cu duhurile. În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori dacă vreţi o ştiinţă.
Lăcomia a fost una dintre ispite, dar nu cea mai greu de învins şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori dar când s-a tras semnalul de alarmă au dispărut ca prin minune.
Unii şi-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupeşti, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deşi în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă.
Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte. Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă; dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei.
Se întâmpla adesea să simţim unul faţă de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorinţă ce părea exagerată. Chiar râvna unora poate sminti pe alţii. Priceperea, inteligenţa şi chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalţi. De ce? Din cauza subtilităţii şi multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deşartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul, egocentrismul. Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt şi a biruit.
Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute şi prin ea Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.
Virtuţi care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Şi ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiţi, atunci cei ce nici nu-şi pun probleme de conştiinţă trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.
Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi şi Dumnezeu pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip-Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne-am încredinţat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui şi am trăit prin El şi în El.
Deosebirea duhurilor – din „Deţinutul profet”
Eliminam preocupările lumii, fie ele bune sau rele şi mă concentram numai la buna rânduială lăuntrică. Am început să disting tot mai bine raportul dintre suflet şi trup, dintre minte şi inimă, dintre conştient şi inconştient. Începeam să înţeleg lumea materială, lumea oamenilor şi lumea îngerilor ca pe o minunată plăsmuire a Duhului. În Duhul Sfânt mă adunam cu tot duhul din mine. Efortul de voinţă era ajutat de râvna mântuirii. În duh am descoperit că se află lumea întreagă, dar nu m-am oprit la ea, ci m-am orientat spre partea cea mai dinăuntru a duhului, acel loc sfânt în care omul se întâlneşte cu scânteia dumnezeiască din el.
Aceasta era esenţa lucrării: cunoaşterea lumii prin îndepărtarea de ea, căci trăirea în Hristos umple sufletul omenesc de adevărata cunoaştere. Lumea mi se descoperea într-un orizont curat şi armonios. Eu muream zi de zi şi se năştea în mine Hristos. Puţinele clipe în care am avut această iluminare mi-au fost de ajuns spre a mă atrage tot mai profund în schimbarea ce se producea în sufletul meu.
În vremea aceea n-am lucrat, n-am întreţinut alte relaţii, nu m-a interesat ce este în jurul meu. În vremea aceea nu simţeam foamea, nici temniţa şi nici teroarea apocaliptică. Aveam senzaţia unei eliberări necontenite.
Procesul de ruptură faţă de conceptele vechi, de vechii prieteni şi de preocupările vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil.
Tot ce citeam mergea direct în inimă şi devenea act viu de viaţă interioară. Cât despre discernământ, pe acela îl încredinţasem lui Arsenie, căci mereu îi destăinuiam ce se petrece în mine, cum gândesc şi cum înţeleg, iar el facea operaţia fină de estetică sufletească. Se întâmpla ca uneori să nu fiu prea încântat de spusele lui, dar mi le însuşeam cu smerenie şi cu încrederea copilului faţă de părinţi.
Aveam mare pace lăuntrică, încât şi somnul îmi era plin de vise frumoase. În fiinţa mea pătrunsese un simţământ de uşurare curăţitoare.
Majoritatea zilei o petreceam în celulă, căci numai două-trei ore pe zi uşile erau deschise, or viaţa de celulă are proprietatea de a comprima timpul, de a da consistenţă materială evenimentelor spirituale şi de a tensiona omul din te miri ce lucruri mărunte. Comportamentul obişnuit al oamenilor din societate beneficiază de spaţiu şi de timp larg, care absoarbe o parte din conflictele sufleteşti dintre oameni, încât ei pot, cu oarecare uşurinţă, să convieţuiască. Temniţa însă înghesuie suflet în suflet şi fiecare „eu” intră în conflict cu celelalte pentru un cuvânt oarecare, pentru o dorinţă, un gest, o părere, pentru o tăcere şi pentru micile probleme ale convieţuirii, încât aici, dacă oamenii nu au o bună armătură spirituală, cu multă greutate îşi găsesc pacea dintre ei. Conflicte dure apar din banale întâmplări, iar explicaţia constă în faptul că fiecare om simte material duhul celuilalt. Aşa am observat că nu aspectul material al existenţei e conflictual, ci încărcătura spirituală ce i-o dau oamenii. Pentru investiţia intenţională a oamenilor pusă în cuvinte, idei, fapte şi obiecte, se intră în conflict.
Eu însumi făcusem această experienţă şi abia acum îi desluşeam mecanismul, ba, mai mult, descopeream cheia păcii dintre oameni, adică pacea interioară. Numai ajungând la o cunoaştere şi stăpânire a sinelui, vei cunoaşte şi stăpâni în bine raporturile cu semenii. Dar eu nu conlocuiam atunci cu oameni spiritualizaţi, încât lupta era grea, căci era unilaterală. Zi de zi se iscau fel de fel de situaţii la care trebuia să aplic disciplina interioară pe care o experimentam.
(…)
A trebuit deci să învăţ să disting între cuget şi duh. Chiar gândul omului poartă în el un anume duh. Aici este marea taină. Iar bieţii oameni nici n-au habar de raportul dintre manifestările lor sufleteşti şi faptele lor, pe de o parte şi duhul în care ei se află, pe de altă parte. Cui slujeşti? Cine te insuflă? Iată întrebări pe care nu bănuiam că voi ajunge să mi le pun, dar care deveneau esenţa realităţii din oameni şi din lumea lor.
Duhul umple omul şi viaţa lui, pe când gândul, intenţia, sentimentul, ideea, cuvântul şi fapta sunt purtătoare ale acelui duh cu care eşti încărcat în cele mai dinăuntru ale tale. Duhul se arată rar în lumina sa. Mai mult se deduce din lucrările sale, deci din tot ce se întâmplă cu oamenii. Totuşi, aşa-zisa spiritualitate ori atmosferă în care trăieşte omul este opera duhului şi numai indirect a lucrărilor. Ea e subtilă, insesizabilă, misterioasă, este oricum vreţi să-i ziceţi, dar este adevărul adevărat despre om şi despre lumea lui, aşa cum l-am experimentat personal într-o amarnică viaţă de om, sub îndrumarea iniţială a lui Arsenie, pe care-l voi considera toată viaţa drept ctitor al sufletului meu.
Aşa am învăţat să disting, de exemplu, într-o discuţie a mea cu o persoană despre o a treia persoană, dacă acea discuţie este purtătoare de dragoste, de grijă şi de bune intenţii, ori dacă este neobiectivă, eronată şi deformată, dacă e intrigantă şi calomniatoare, dacă e o banală bârfă ori dacă e o iscodire (iar iscodirea poate fi şi ea a bunei credinţe şi a relei credinţe), dacă e o cabală (uneltire) sau dacă pur şi simplu sugerează o crimă.
Nuanţele şi subtilităţile sufleteşti sunt nenumărate şi mereu noi. Probleme simple ca punctualitatea, cinstea, cuvântul dat, promisiunea făcută, ironia, gluma, râsul, mustrarea, o privire, un gest, chiar o intenţie nedeclarată, ci pur şi simplu numai întreţinută lăuntric, a mânca, a bea, a respira, a munci, a dori, a cerceta, a refuza şi tot ce constituie viaţa îl angajează pe om faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi; şi nu poate să fie drept cu ei, dacă nu e drept în sine însuşi, dacă nu a ajuns să trăiască în Duhul Sfânt.
Cel mai greu şi mai important este să deosebeşti duhurile. Un gest oarecare poate fi pornit din generozitate dar şi din laşitate, din ignoranţă dar şi din rea intenţie. Dacă oamenii nu sunt cinstiţi sufleteşte, nu e posibilă pacea între ei, ci se vor tiraniza reciproc. Iar cinstea sufletească nu e naivitate, ci o conştiinţă trează şi lucrătoare care controlează şi conduce adâncul sufletului omenesc. Astfel de descoperiri, ce se dezvăluiau conştiinţei mele, m-au absorbit şi m-au ataşat lor fară margini şi fară oprire.
Cum duhovnicul este arhitectul subţirimii duhovniceşti din om şi ştie să facă vizibil şi real nevăzutul şi duhul, sub îndrumarea lui Arsenie intram, încetul cu încetul, în materialitatea spirituală a existenţei şi priveam materia propriu-zisă ca pe o aparenţă miraculoasă, în care eu deveneam stăpân. De sufletul meu depindea lumea mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos. El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine. Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.
Cu Iisus mă desfătam pretutindeni.