Se împlinesc 155 de ani de la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza „când istoria Românilor a avut de înregistrat detronarea primului Domnitor al României Unite, printr-un act mișelesc de trădare. Și cu toate că o atât de lungă trecere de vreme ar fi trebuit să dea răgaz patimilor să amuțească și dreptei judecăți să restabilească adevărul istoric, urmașii conjuraților și trădătorilor de la 11 februarie 1866, cât și supraviețuitorii lor, continuă să ponegrească memoria fostului Domnitor, bârfindu-l și după moarte cu aceeași mișelie și ură cu care a fost combătut în viață”[1]. General și Ministru de Război (12 aprilie 1864 – 29 ianuarie 1866), în guvernele conduse de Mihail Kogălniceanu, Constantin Bosianu și Nicolae Crețulescu, Săvel Manu a explicat întreaga conjurație care a dus la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o operă pusă la cale de o serie de trădători.
Cu câteva săptămâni înainte de deschiderea camerelor (corpurile legiuitoare), Alexandru Ioan Cuza trimitea împăratului Napoleon al III-lea o scrisoare, în care îl ruga să desemneze un prinț străin de neam latin, căruia să îi încredințeze tronul României. Alexandru Cantacuzino, consilier la Curtea de Casație, a fost însărcinat cu remiterea scrisorii lui Napoleon al III-lea. Acesta a răspuns acestei scrisori, dar răspunsul „dovada cea mai strălucită a patriotismului lui Alexandru Ioan Cuza, în loc să figureze în arhivele Statului, a fost sustras cu mai multe documente”[2].
Săvel Manu menționează faptul că Emille Ollivier, fostul ministru al lui Napoleon al III-lea, în lucrarea sa dedicată domniei ultimului Bonaparte, afirma că la Ministerul Afacerilor Externe și în arhivele franceze s-a regăsit întreaga corespondență din 1860 dintre Împăratul Franței și Prințul Cuza. Mai mult, din scrisorile dezvăluite de Ollivier reiese foarte clar că Napoleon al III-lea îi propusese lui Alexandru Ioan Cuza la care ținea foarte mult să consolideze toate liniile de frontieră ale țării din punct de vedere militar, și linia Dunării și să proclame independența României. Napoleon al III-lea își asuma obligația de a obține din partea Europei recunoșterea acestei independențe. Bucuria lui Alexandru Ioan Cuza este atât de mare încât îi împărtășește secretarului său, Dimitrie Sturza, conținutul scrisorii. Din păcate, acesta din urmă îi comunică lui Ioan Ghica conținutul scrisorii, care este transmis mai departe de către ambii consulului englez, german și austriac, alertând guvernele țărilor respective și presa străină. În aceste condiții, planul lui Napoleon al III-lea devine nerealizabil, întrucât împăratul Franței dorise să pună Europa în fața unui fapt împlinit, constrângând Turcia și influențând Marile Puteri să admită noua stare de lucruri din România. Durerea lui Alexandru Ioan Cuza era cu atât mai mare cu cât a primit telegrama lui Napoleon al III-lea care spunea foarte răspicat: O țară care are asemenea trădători nu merită independența. Alexandru Ioan Cuza a încercat să îl aresteze pe Dimitrie A. Sturza pentru actul său de trădare, dar acesta a fugit în Turcia, „pe care o servise în detrimentul patriei și a națiunii române”.
Așadar, trădarea lui D. A. Sturza este evidentă pentru toată lumea, împiedicând realizarea visului independenței, care ar fi generat avantaje enorme pentru noul stat român. Marele Domnitor Alexandru Ioan Cuza, cum inspirat îl numește Săvel Manu, care se revendica de la ideile lui Cavour, vroia unirea neamului românesc prin dezrobirea Transilvaniei, Bucovinei și a tuturor provinciilor subjugate. Din nefericire, conjurația și trădarea pusă în slujba străinilor, mai ales a Austriei, au împiedicat înfăptuirea acestui mare ideal.
Politicienii vremii îl acuzau pe Alexandru Ioan Cuza pentru lovitura de stat din 2 mai 1864, răspândind tot felul de calomnii la adresa domnitorului. Un lucru este cert: fără acea lovitură de stat, nu s-ar fi putut deschide „calea cea mare a reformelor sociale democratice: din acea zi de salvare, țăranul român s-a ridicat mândru, independent, proprietar cu vot, și cu toate fericirile după care suspina de secole…Fiecare zicea că înfrățirea și unirea va face mărirea neamului românesc, iar marele Cuza-Vodă, ca un al doilea Ștefan cel Mare, își privea cu bucurie și mândrie opera geniului său românesc”[3].
A.D.Xenopol subliniază faptul că Alexandru Ioan Cuza „a fost săpat de potrivnici în tot timpul domniei sale”[4]. Pe lângă uneltirile interne și încercările „de a atrage puterile garante în scopurile urmărite de răsturnători, se adaugă și misiunea lui Panu din străinătate”[5]. Conjurația împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a format încă din 1865, căutând „să se ascundă, inițial, sub niște forme literare, înjghebându-se, câteva săptămâni după lovitura de stat, o societate literară și politică, care avea drept scop mărturisit apărarea regimului constituțional, iar drept scop ascuns împotrivirea pe toate căile la măsurile arbitrare și despotice”[6]. Această societate denumită societatea progresului era alcătuită din: G. Gr. Cantacuzino, doctor în drept și demisionat din postul de magistrat al Curții de Apel, Grigore Cantacuzino, Neculai Racoviță, Panaite Iatropol, Apostol Mănescu, Emanuel Crețulescu, G.C.Filipescu, Gr.Lahovary. Întrucât această societate nu dispunea de elemente energice pentru a pune în aplicare conjurația, s-a încercat o apropiere de anumiți oameni politici: C.A. Rosetti, Ioan C.Brătianu, Lascăr Catargi, Dimitrie Ghica, Petre Mavrogheni, Neculai Golescu, Ioan Ghica și Dimitrie A. Sturza. Aceștia decid detronarea lui Alexandru Ioan Cuza prin orice mijloace și chiar prin asasinare. Nefiind siguri de reușita acestui plan fără sprijinul garnizoanei militare, ei atrag câțiva militari superiori: colonelul Haralambie, colonelul Crețulescu, colonelul T.Călinescu, colonelul Berindei, colonelul Gheorghiu, maiorul D.Leca, căpitanul Lipoianu, căpitanul Pilat, căpitanul Handoca, căpitanul Costescu, căpitanul Candiano Popescu, căpitanul Mălinescu.
Asemenea celor care l-au răstignit pe Hristos, strigând Acesta este fiul Domnului, să-l omorâm pe el și vom stăpâni lumea, conjurații și trădătorii cereau uciderea domnitorului român. Deși era informat în legătură cu existența unor conspirații sau atentate, Alexandru Ioan Cuza era nepăsător, necrezând că s-ar putea întâmpla asemenea fapte. Pentru a îndeplini acest act mișelesc, „ofițerii trădători au adus la palat două companii din Regimentul 8 linie, un batalion de vânători, două baterii de artilerie cu roțile înfășurate cu fân și două companii din batalionul de geniu”[7].
În noaptea zilei de 10-11 februarie 1866, la orele 4, conjurații intră în palat și îl obligă pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, sub presiunea armelor, să abdice, punându-l să semneze și decretul: Noi Alexandru Ioan I conform dorinței națiunei întregi și angajamentul ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi 11/22 fevruarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenențe domnești și a unui minister ales de popor.
După răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza s-a alcătuit locotenența domnească din care făceau parte generalul Nicolae Golescu, Nicolae Haralambie și Lascăr Catargiu, numind un minister sub președinția lui Ioan Ghica. Pentru a pune capăt crizei de tron, Camera și Senatul întrunite în 11 februarie 1866 au stabilit prin vot alegerea fratelui regelui Leopold II al Belgiei, Filip, conte de Flandra și duce de Saxonia. Cu trei zile mai târziu ministrul Afacerilor Externe din Belgia comunica la București mesajul lui Filip de Flandra, care se simțea onorat, măgulit și recunoscător pentru alegerea sa, ca și regele Leopold, dar se vedea nevoit să refuze. De altfel, alegerea lui Filip de Flandra provoca oarecare neliniște la Curtea rusească, nefiind nici pe placul lui Napoleon al III-lea. În cele din urmă s-a optat pentru varianta principelui Carol de Hohenzolern, sprijinit de Franța și Anglia, în vârstă de 27 de ani, locotenent atunci în regimentul de dragoni al gardei prusace, al doilea fiu al principelui Carol-Anton de Hohenzolern-Sigmaringen și prin mama sa, principesa Iosefina, înrudit cu Napoleon al III-lea, „coborâtor din Frederic al VI-lea de Zollern, burgravul de Nürnberg, care luptase la Nicopole, în 1396, alături de Mircea cel Bătrân”.
Ce i se reproșa de fapt lui Alexandru Ioan Cuza?
În actul forțat de abdicare, se spunea că Alexandru Ioan Cuza conform dorinței națiunii și a angajamentului luat la suirea sa pe tron în 1859 ca domn al Principatelor Române, cedează puterea unei locotenențe domnești. Este adevărat că domnitorul își luase acel angajament de a pregăti calea pentru un principe străin, dar nu în condițiile unei conjurații monstruoase, ci al unui act voluntar de predare a puterii, lucru care nu se întâmplase, dimpotrivă el fusese izgonit realmente în ciuda voinței națiunii române care îl iubea pentru tot ceea ce făcuse.
Câștigând încrederea Sultanului și învoirea lui la contopirea guvernelor și a adunărilor legiuitoare, învoire încredințată prin firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei din 2 decembrie 1861, prin care se desființau drepturile comisiei centrale din Focșani pentru întreaga durată a unirii acestor guverne și adunări, Alexandru Ioan Cuza aduce la cunoștința românilor, în proclamația de la 11 decembrie 1861 că: „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt dorit de generațiile trecute…, chemat cu căldură de noi a fost recunoscut de Înalta Poartă și de Puterile garante… Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.
Iată așadar ce oferea Alexandru Ioan Cuza românilor: o Unire îndeplinită, o întemeiere a naționalității și o singură Românie, deși visul său de mai târziu pentru o întregire completă este zădărnicit de trădarea lui D. A. Sturza, așa cum arătam mai sus.
Alexandru Ioan Cuza este părintele României moderne, prin reformele pe care le-a adoptat; cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu reușește să ofere o „dezlegare corespunzătoare intereselor naționale”: secularizarea averilor mânăstirești, împroprietărirea țăranilor, democratizarea țării printr-o lege electorală „care să asigure drepturile cetățenești și pe seama celor nerăsfățați de soartă”[8]. Întrucât ultimele două reforme nu puteau fi împlinite „cu o cameră privilegiată, precum cea aleasă pe temeiul Convenției de la Paris”, Kogălniceanu a convins pe Cuza de a da acea lovitură de stat din 2 mai 1864[9].
Problema averilor mânăstirești se cerea demult rezolvată, mai ales că s-ar fi putut pierde multe mânăstiri în dauna grecilor. Această măsură adoptată de Cuza era tocmai pentru salvarea mânăstirilor românești, păstrându-se astfel multe dintre aceste lăcașuri de cult. Relația dintre Alexandru Ioan Cuza și Episcopul Calinic de la Cernica era de profundă apropiere sufletească și de prețuire aleasă, relație care s-a concretizat în multe momente, inclusiv atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a refuzat o cerere de îndepărtare a Episcopului Calinic, replicând foarte energic: „Te schimb pe tine, dar pe Episcopul Calinic niciodată, întrucât este un Sfânt”. Iată cum Alexandru Ioan Cuza descoperise sfințenia Episcopului Calinic încă din timpul vieții acestuia.
Între 1859-1864 episcopul Calinic a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar mai apoi părăsit. În 1863 episcopul Calinic a construit la mânăstirea Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și a adăugat noi chilii. Aici, Prea Sfințitul Calinic a introdus rânduiala athonită și „blestemul” asupra hotarelor mânăstirești, prin care se interzicea intrarea femeii. Întrucât în acea perioadă a intrat în vigoarea legea secularizării averilor mânăstirești, episcopul Calinic a cerut lui Alexandru Ioan Cuza ca mânăstirea să rămână cu toate bunurile, cerere aprobată de domnitor. Prin urmare, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit Biserica Ortodoxă Română prin toate măsurile sale, în pofida minciunilor proferate de monstruoasa coaliție care se continuă până astăzi referitoare la naționalizarea bunurilor mânăstirești.
Legea secularizării averilor mânăstirești nu a fost dată pentru „a spori avuția țării”, așa cum tendențios se afirmă. Este adevărat că anumite mânăstiri și schituri au fost transformate în biserici de mir și că se instituise un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mânăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii și centre de asistență socială. În fața acestor măsuri, mitropolitul Sofronie Miclescu a făcut mai multe proteste. Să nu uităm că Sofronie Miclescu a manifestat temeri față de marele act al Unirii Principatelor din 24 ianuarie 1859, ezitând să prezideze adunarea electivă din 17 ianuarie 1859. Apoi, și-a adus contribuția sa, fiind ales chiar președintele Divanului ad-hoc al Moldovei. Mitropolitul Sofronie s-a opus reformelor lui Cuza, acuzând o imixtiune a politicului în viața Bisericii, ceea ce a dus, în cele din urmă, la suspendarea și înlăturarea sa din scaun, la 7 noiembrie 1860.
Prin legea secularizării s-au confiscat anumite averi pe care le aveau unele mânăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, ș.a.) pentru ca monahii athoniți să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Numeroase documente în limbile greacă, slavă veche și română „atestă faptul că toate mânăstirile din Sfântul Munte Athos au primit de-a lungul veacurilor cele mai multe ajutoare din partea Bisericii Ortodoxe Române și a domnitorilor români. După ocuparea Constantinopolului de turci, în 1453, singurii sprijinitori ai trăitorilor de pe muntele sfânt au fost conducătorii Principatelor Române. Voievozii români au fost asemănați, din acest punct de vedere, cu împărații Constantin cel Mare și Iustinian. Iar despre Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714) s-a spus pe drept, că prin imensul ajutor pe care l-a acordat mânăstirilor athonite, a fost mai darnic decât oricine dintre împărații bizantini. Mânăstirile athonite au primit de la toți voievozii români nu numai ajutoare bănești, dar și danii în metoace bogate, sate, moșii, păduri, podgorii, bălți și numeroase alte venituri în natură”[10].
Chestiunea secularizării averilor mânăstirești închinate reprezintă un proces mai vechi între țară și călugării greci; istoricul acestui proces este lung, începând înainte de Matei Basarab. Abuzurile monahilor greci în administrația lor întrecuseră orice limită. În timp ce Cuza spera să termine acest proces astfel încât să nu mai fie niciun apel din partea călugărilor greci, miniștrii Crețulescu și Cr. Tel se grăbesc să scoată limba greacă din biserică.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, cu Alex Papiu Ilarianu, ministru la justiție și Dimitrie Bolintineanu la culte, rezolvă problema spinoasă a secularizării mânăstirilor închinate, „fără consimțământul Puterilor garante, dar cu sprijinul vădit al împăratului Napoleon al III-lea, care, în noiembrie 1863, spunea lămurit: ar fi potrivnic dreptului public european să se silească guvernul Moldo-României să lase mânăstirile care alcătuiau, în stare de mână moartă, o foarte mare parte din teritoriul lor, sub ocârmuirea călugărilor străini”[11]. Legea secularizării averilor mânăstirești este votată de majoritate la sfârșitul anului 1863.
Votându-se legea secularizării averilor mânăstirești, „Cuza-Vodă destituie egumenii greci de la toate mânăstirile și dispune ca arenzile moșiilor mânăstirilor închinate să fie adunate la vistierie, înscriind în bugetul anului 1863 la venituri suma de 26 milioane lei, apoi ordonă tribunalelor să nu mai legalizeze învoieli între egumenii mânăstirilor închinate și particulari privitoare la cesiuni de pământuri”[12].
Problema legii rurale și a legii electorale a fost și mai delicată. Proiectul de lege al lui Kogălniceanu care viza deplina împroprietărire a țăranilor nu a putut fi dezbătut de Adunare, majoritatea fiind împotriva sa. În aceste condiții, Kogălniceanu și-a prezentat demisia, care a fost respinsă de domnitor. Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe același Kogălniceanu să prezinte Adunării un proiect de lege electorală, care să asigure tuturor claselor sociale posibilitatea de a fi reprezentate în Adunare și de a-și apăra interesele. La 2 mai 1864, Adunarea a refuzat să ia în dezbatere proiectul până când nu se elimina „neînțelegerea constituțională dintre ea și guvern”. Atunci Kogălniceanu a citit decretul de dizolvare al Adunării. Constantin Șutu cerea intervenția armată a Turciei împotriva lui Cuza și a lui Kogălniceanu.
Astfel, la 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza dă acea lovitură de stat, arătând într-o proclamație către popor că, „după ce toate serviciile sale pentru cauza națională au fost uitate de Adunare și drept răsplată pentru devotamentul său, alesul României nu a găsit decât ultragiul și calomnia”, fiind nevoit să supună votului popular schimbarea constituției și noua lege electorală. La 21 mai 1864 rezultatul plebiscitului este unul zdrobitor: 683.928 voturi pentru reformele lui Cuza și 1307 contra. Statutul lui Cuza care prevedea și un Senat „ca un corp cumpănitor”, cu membri de drept și 64 de senatori numiți de Domn, nu anula convenția de la Paris, care constituia fundamentul organizării constituționale a Principatelor Unite, schimbând acele părți ale ei care nu mai corespundeau noi ordini, prin desăvârșirea Unirii sub un singur Domnitor, cu un singur guvern. În timp ce Regulamentul Organic și Convenția de la Paris erau constituții impuse în parte de străini, Statutul lui Cuza era oferit de un Român, Domnul ales al Țărilor Unite. Sistemul unicameral era înlocuit de cel bicameral.
Presa străină începuse să atace lovitura de stat, considerând-o o idee napoleoniană. De asemenea, conferința diplomaților din Constantinopol nu o vedea bine, Turcia cerând o intervenție diplomatică. Cuza s-a deplasat la Constantinopol, la 25 mai 1864, reușind să obțină recunoașterea Statutului și a legii electorale, cu mici modificări, precum și a plebiscitului. Astfel, „lovitura de stat a trecut în domeniul legalității internaționale; s-a încuviințat chiar principiul autonomiei depline, ca Principatele Unite să-și poată schimba în viitor legile privitoare la ocârmuirea dinlăuntru fără niciun amestec străin, afară, bine înțeles, de legăturile cu Imperiul Otoman”[13].
La 6 iulie 1864 Cuza va afirma printr-o proclamație că: „România numai de astăzi intră în autonomia ei dinlăuntru. Înaltele puteri au consfințit acum în toată întinderea, autonomia noastră”. Adversarii săi politici (Eugen Carada, Costache Negri ș.a.) îl învinuiau pe Domnitor că prin călătoria sa la Constantinopol, „ar fi făcut act de vasalitate și crimă de les naționalitate”. De fapt, ceea ce reușise Alexandru Ioan Cuza era „desființarea privilegiilor sociale și politice ale oligarhiei”, asigurând autonomia internă a Țării Românești. Prețul plătit de Alexandru Ioan Cuza a fost detronarea de la 11 februarie 1866. Mihail Kogălniceanu va afirma cu îndreptățire că „nu greșelile principelui Cuza au fost cauza căderii lui, ci faptele sale l-au răsturnat”. Dar faptele lui Cuza au rămas peste timp ca o dovadă a caracterului său deosebit, a demnității sale de adevărat român: „întărirea naționalității române, închegarea Statului român”.
„În adevăr, îndreptările cele mai de seamă, făcute cu ajutorul lui Kogălniceanu, un principe străin nu ar fi avut nici îndrăzneala, nici putința de a le îndeplini atât de repede și cu rezultat așa de mulțumitor. Faptele mari vor păstra pentru totdeauna în istoria Românilor numele lui Cuza și pe al lui Kogălniceanu, al cărui rost în pregătirea unirii național-politice a Românilor a fost asemănător cu cel al lui Bismarck în făurirea unității germane și cu al lui Cavour în pregătirea celei italiene, cu deosebirea însă că el a izbutit să împlinească năzuințele neamului său din sudul și răsăritul Carpaților, fără a fi fost silit să arunce – cum spune Bălcescu – greutatea puterii armate în cumpăna politică”[14].
Analizând abdicarea lui Cuza într-o lucrare semnificativă, cercetătorul francez Paul Henry îl înfățișează pe Alexandru Ioan Cuza, în pofida învinuirilor aduse de adversarii săi, ca pe un mare Domnitor, „ca pe cel dintâi care a izbutit să așeze piatra de temelie a României de astăzi. Politica lui Cuza, deși nu putea fi primită în toate împrejurările, a rămas totdeauna o politică de mare curaj, o politică a faptelor îndeplinite fără șovăire. De la el și-au însușit și cei care i-au surpat domnia în noaptea de la 11 februarie 1866 acest fel de politică roditoare de isprăvi neașteptate”[15].
Titu Maiorescu se întreba pe bună dreptate „dacă nu era de preferat ca alegerea domnitorului străin să fie făcută fără violență, cu liberul consimțământ al Principelui Cuza, căci o abdicare voluntară în vederea marelui scop național era plănuită de el însuși”[16]. Nu există circumstanțe atenuante pentru a se putea admite răsturnarea lui Cuza, modul în care s-a executat fiind unul absolut condamnabil.
Marele poet național Vasile Alexandri, un apropiat și un susținător al lui Alexandru Ioan Cuza, avea să scrie o poezie sugestivă cu valoare de imprecație pentru conjurații și trădătorii cauzei românești: „Blestemul țării tunând să cază/Pe capul vostru nelegiuit!/Blestem și ură! Lumea să vază/Cât rău în țară ați făptuit…. Și când în neagra de vecinicie/Veți pleca sarbezi, tremurători,/Pe fruntea voastră moartea să scrie: Dușmani ai țării, cruzi vânzători!”[17].
Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au plasat România în orizontul modernității: reforma fiscală (1861) prin instituirea impozitului personal și a impozitului pentru drumuri, a impozitului funciar, secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma justiției (1864), adoptarea codului civil și penal de inspirație franceză, legea contabilității, legea consiliilor județene, legea instrucțiunii publice, crearea Consiliului de Stat, legea pentru obligativitatea învățământului primar, înființarea primelor două Universități din țară: Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864), înființarea Școlii Naționale de Arte Frumoase la București, sub conducerea lui Theodor Aman, inaugurarea Școlii de Medicină Veterinară, inaugurarea primei linii de cale ferată, înființarea spitalului „Noul Pantelimon” sau „Colentina”, organizarea armatei naționale, înființarea serviciului poștal modern și a primului serviciu de informații românesc, etc. În perioada sa, cultura și artele s-au dezvoltat la un nivel plenar, așa cum bine remarca A.D.Xenopol, totul mergând spre o politică novatoare în toate domeniile: de la cultură și artă, la administrație, justiție, urbanism, economie.
În pofida acestor mari realizari pentru România modernă, conjurația transpartinică (de la liberalii roșii la conservatori și socialiști), cu sprijinul masoneriei europene, a reușit îndepărtarea ultimului mare domnitor Român, Alexandru Ioan Cuza, pentru a distruge continuitatea domniei românești. Și astfel s-a trecut la o dinastie străină de neam și de credință, o dinastie care a reușit să intronizeze în România filonul francmasoneriei și al abjurării de la credință – cazul lui Carol al II-lea este unul elocvent pentru fărădelegile sale: Mitropolitul Gurie al Basarabiei i-a interzis acestui rege călcător de credință și de neam, un rege criminal și desfrânat, care umbla cu amanta sa, Elena Lupescu, să se așeze pe scaunul arhieresc, întinându-l prin păcatele sale strigătoare la cer.
Alexandru Ioan Cuza rămâne ultimul nostru model de domnitor român, profund atașat tradiției naționale și spiritualității ortodoxe, un model de asumare a curajului, onoarei, cinstei și demnității.
[1] M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român Alexandru Ioan Cuza și Epoca glorioasă a românilor. Scriere dedicată națiunii române, Bacău, Tipografia Progresul M.Haeer, 1911, p.97.
[2] Ibidem, p.98.
[3] Ibidem, pp.100-101.
[4] Cf. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.XIV, Domnia lui Cuza-Vodă 1859-1866, partea a doua, ediția a III-a revăzută de autor, București, Editura Cartea Românească, 1925, p.78.
[5] Ibidem, pp.78-79.
[6] Ibidem.
[7] M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român Alexandru Ioan Cuza și Epoca glorioasă a românilor. Scriere dedicată națiunii române, Bacău, Tipografia Progresul M.Haeer, 1911, p.104.
[8] Cf. I. Lupaș, Istoria Unirii Românilor, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1938, p.270.
[9] Ibidem.
[10] Mihai Stere Derdena, Muntele Sfânt din Macedonia, Bacău, Editura Babel, 2013, p.34. Pentru o analiză aprofundată a contribuției culturii românești la izvorul athonit, a se vedea, de asemenea, Pr. Arhim. Veniamin Micle, Cultura românească la Muntele Athos, Sfânta Mânăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2019.
[11] I. Lupaș, Istoria Unirii Românilor, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1938, p.270.
[12] M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român Alexandru Ioan Cuza și Epoca glorioasă a românilor. Scriere dedicată națiunii române, Bacău, Tipografia Progresul M.Haeer, 1911, p.46.
[13] I. Lupaș, Istoria Unirii Românilor, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1938, p.272.
[14] Ibidem, p.273.
[15] Ibidem, p.274.
[16] M.Savel, Domnia Marelui Domnitor Român Alexandru Ioan Cuza și Epoca glorioasă a românilor. Scriere dedicată națiunii române, Bacău, Tipografia Progresul M.Haeer, 1911, p.109.
[17] Ibidem, p.113.