În cadrul noii rubrici „Atitudini din exil” ne propunem să republicăm articole ale Comandantului Horia Sima apărute în perioada 1950-1992. Prima serie cu titlul „Împotriva balaurului roşu” pune accentul pe texte în care, printr-o atitudine fermă şi cu un ascuţit spirit de observaţie sunt disecate caracteristicile şi acţiunile cercurilor comuniste, atât din Răsărit cât şi din Apus. Adică a înaintemergătorilor stângii contemporane care, după degringolada ulterioară căderii blocului comunist est-european, şi-a strâns rândurile şi a reuşit să cucerească Occidentul de azi sub forma ideologiei neo-marxiste. O evoluţie care a fost anticipată de spiritul vizionar al Comandantului Mişcării Legionare încă din primii ani postbelici şi care arată că atitudinea faţă de ofensiva dizolvantă a stângii trebuie să rămână şi în ziua de azi neschimbată în esenţa ei, pe aceleaşi coordonate ale valorilor naţionale şi spirituale. După cele peste 20 de articole pe care le avem în vedere pentru această serie, va urma o altă grupare de texte cu titlul „Pe linia neamului”, care va fi dedicată fenomenului românesc. [N.Red.]
Cel de-al doilea război mondial, se afirmă de obicei, a lichidat un mit: mitul naţionalismului. Odată cu prăbuşirea puterilor Axei, naţionalismul a suferit o înfrângere decisivă. Omenirea coalizată a respins această formulă de viaţă, căutându-şi alte drumuri. S-a produs o selecţie de idei-forţă şi viitorul şi-a închis obloanele pentru naţionalism. Nu mai rămân aşadar în prezenţă decât două doctrine care îşi dispută întâietatea în lume: democraţia şi comunismul.
Concluzia aceasta nu e tocmai exactă. În realitate, nu naţionalismul a fost răpus odată cu capitularea de la 1945, ci falsul naţionalism, naţionalismul agresiv şi imperialist, care nu-i decât o remanenţă a perioadei burghezo-capitaliste. Naţionalismul autentic nu are nimic de-a face cu poftele de cucerire şi aservire a altor popoare. El reprezintă faza de proiecţie în istorie a conştiinţei interioare a unui neam, de maturizare spirituală a unui popor. El nu este revanşard, nu este pornit spre rapt, viclenii şi agresiuni. El cultivă imanenţele unui popor şi respectă în acelaşi timp geniul creator al altor popoare. Naţionalismul este o formulă de convieţuire în duh a tuturor popoarelor.
Natural că restaurarea acestui adevăr reclamă eforturi penibile şi de lungă durată. Opinia publică din Occident e subminată de falsuri, de minciuni, de slogane propagandistice, de prejudecăţi de cea mai ieftină calitate. Chiar rostirea termenului “naţionalism” provoacă o anumită repulsie în aceste cercuri, considerându-l o noţiune osândită, un principiu devinitiv eşuat. Tema care se pune este extrem de dificilă: a degaja din ruinele morale ale războiului permanenţele naţionalismului, a detaşa imaginea lui pură de nişte exterioare istorice care nu convin fondului său şi nu-i aparţin prin esenţă. Şi toată această luptă de clarificare a noţiunilor trebuie dată cu o opinie publică ostilă, trăind încă sub povara grelelor acuzaţii ce s-au adus naţionalismului.
Dificultăţi în calea unei juste interpretări şi reevaluări a naţionalismului nu provin numai din tabăra foştilor inamici ai puterilor Axei. Rezistenţe tot atât de aprige se ridică şi din sfera naţionaliştilor. Există curente în sânul lor, care nu şi-au schimbat perspectiva trecutului şi n-au învăţat nimic din teribila lecţie a războiului. Aceste tendinţe se orientează exclusiv după erorile săvârşite de aliaţi şi au mai puţină înţelegere pentru erorile ce le-au făcut marile state naţionaliste. Adevărul este că haosul actual din Europa se datorează în egală măsură marilor puteri naţionaliste şi marilor puteri democratice. Singurii care au profitat de pe urma acestei viziuni precare a destinului uman au fost bolşevicii. E o pagubă comună şi o responsabilitate comună. Ceea ce înseamnă că răul nu poate fi reparat decât printr-o nouă închegare a frontului european, printr-o fixare activă a naţionaliştilor alături de forţele Occidentului.
O poziţie intermediară este şi utopică şi primejdioasă. Acei care susţin afirmaţii de această natură nici cu Rusia, nici cu America, ci cu Europa – în realitate, de bună credinţă fiind, fac jocul Moscovei. Politiceşte, Europa nu mai există, în sensul că nu mai are viabilitate proprie, nu mai dispune de armătura de state, care să-i garanteze integritatea istorică. Europa a fost lichidată la Casablanca, Teheran şi Yalta, devenind un câmp de tensiune între Statele Unite şi Soviete. Europa nu poate fi restaurată decât odată cu alungarea bolşevismului din jumătatea ei răsăriteană şi acest obiectiv nu poate fi realizat fără sprijinul american.
Puterile occidentale, şi în special Statele Unite, dispun de un enorm potenţial tehnic şi economic. În schimb, în domeniul spiritului, se prezintă sărăcite de vlagă. Le lipseşte un ideal, o credinţă, care să-i însufleţească în titanica încordare de astăzi. Naţionaliştii pot complini acestui gol. Ei se simt profund ataşaţi de sufletul naţiunii lor -singura entitate istorică ce poate fi opusă cu succes bolşevismului. Dispunând de acest tezaur doctrinar, indispensabil pentru crearea unui front anticomunist compact, curajos şi puternic, naţionaliştii nu se pot preda unor atitudini oscilatorii. E o datorie care emană din propriul lor conţinut. Dacă Europa le este atât de scumpă, dacă cred în misiunea ei civilizatorie, atunci nu pot fi decât alături de cei care o pot salva.
Şi dacă naţionalismul mai are o şansă în lume, ea nu se poate împlini decât pe calea unei fraternizări totale cu democraţiile, în lupta care s-a încins astăzi pe tot globul.
Horia Sima, Vestitorul, Noiembrie 1951
