Se poate spune, fără teama de a greşi, că cel mai puternic reper simbolic al României ieşită din trauma celor peste patru decenii de dictatură şi teroare roşie este întruchipat de sfinţii şi martirii din închisorile comuniste. În primii ani de libertate postcomunistă adevărul despre ei a ieşit la lumină, iar figurile lor emblematice au prins rădăcini trainice în memoria colectivă a neamului nostru. După cum vom vedea, unii dintre ei sunt controversaţi din perspectiva unor cercuri care se revendică mai degrabă de la linia torţionarilor bolşevici decât de la aspiraţiile autentic româneşti. Fapt de natură să genereze permanente tensiuni, dar şi consecinţe pe plan politic şi juridic.
În marea majoritate a cazurilor, entităţile care îi promovează, inclusiv pe cei evidenţiaţi mai sus, sunt fundaţii, asociaţii neguvernamentale dar şi Biserica Ortodoxă, atât prin manifestările şi mediile de comunicare oficioase, cât şi prin personalităţi individuale sau comunităţi monastice. Toate aceste cercuri întreţin viu cultul şi memoria acestor pilde de demnitate, trăire, mărturisire şi sacrificiu sub semnul crucii. În faţa oricărui compromis moral sau a apostaziei ei au preferat răstignirea, încredinţaţi fiind nu doar de învierea proprie în viaţa de apoi, ci şi de faptul că jertfa lor va duce la învierea sufletească a neamului eliberat într-o bună zi de sub jugul satanic care le-a frânt trupurile.
Atitudinea statului faţă de ei e însă una diametral opusă. În cea mai mare parte a timpului ea se dovedeşte una de ignorare deliberată şi interesată. Iar atunci când aceste simboluri răbufnesc periodic în prim-planul atenţiei opiniei publice largi, asistăm pe toate canalele mediatice la şarje propagandistice concertate, spre delegitimarea lor.
Acest fapt e simptomatic în privinţa gradului tot mai redus de distanţare a României ultimelor decenii faţă de moştenirea otrăvită a comunismului. Evenimentele şi polemicile din ultima vreme ne încredinţează că, din păcate, asistăm la o restaurare din ce în ce mai accentuată, chiar dacă în forme deghizate, a comunismului pe care-l crezusem aruncat la lada de gunoi a istoriei. Momentul de după decembrie 1989 pare tot mai îndepărtat. Nu doar ca reper temporal, ci şi ca atmosferă ideologică. Grila oficială prin care e interpretată istoria României de la mijlocul veacului trecut se apropie acum tot mai mult de linia bolşevică a acelor ani, în care erau înfieraţi cu mânie proletară „duşmanii poporului”, sau cei etichetaţi drept „fascişti” ori „criminali de război”. O concepţie de orientare stângistă câştigă tot mai mult teren la nivel mondial şi, printr-un reflex mimetic, şi la noi. Interpretarea democraţiei are loc astfel într-un stil propriu, denaturat. Nu prin garantarea unor reale libertăţi în privinţa gândirii, exprimării şi asocierii, ci sub forma unui totalitarism abia camuflat, care conferă asemenea drepturi doar după ce sunt trecute în prealabil prin patul procustian al „corectitudinii politice”.
O scurtă trecere în revistă a tabloului de ansamblu se va dovedi edificatoare pentru argumentarea afirmaţiei că, în privinţa instituţiilor care aparţin de el, statul român actual nu tolerează abateri de la această linie ideologică. Mai mult, ne putem astfel da seama şi de caracterul sistematic al acestor măsuri şi atitudini pe linia restauraţiei paradigmei istorice de tip bolşevic. Sunt paşi bine gândiţi, care se încadrează într-o strategie coerentă.
Un prim fapt ar fi trecerea pe linie moartă a IICCMER-ului, adică institutul prin excelenţă prin care statul îşi asuma cultivarea memoriei istorice legată de ororile regimului comunist. Prin eliminarea directorului Radu Preda, a cercetătorului Marius Oprea şi, în general, prin înlocuirea unei echipe care şi-a luat treaba în serios cu nişte marionete lipsite de anvergură, dar obediente faţă de linia corectitudinii politice, s-a capturat un prim bastion care se manifesta cu o independenţă inacceptabilă faţă de naraţiunea deformată care se doreşte a fi oficializată.
E bine cunoscut faptul că statul român a înfiinţat două institute cu caracter memorial. Pe lângă IICCMER există şi institutul „Elie Wiesel”, cu acelaşi rang, care se ocupă de cultivarea memoriei holocaustului antievreiesc petrecut în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O vreme, mai precis între anii 2010-2014, când IICCMER era condus de figuri de genul lui Vladimir Tismăneanu sau Andrei Muraru (devenit ulterior consilier al preşedintelui Iohannis şi care i-a influenţat evident atitudinea în privinţa acestei tematici) cele două instituţii erau perfect „compatibile” pe linia dorită.
Odată cu venirea lui Radu Preda, o personalitate recunoscută, de anvergură intelectuală, teolog, devenit între timp şi preot, concurenţa şi polemica dintre cele două institute a devenit notorie, mai ales după adoptarea legii 217/2015, care condamnă explicit „legionarismul” şi reconfirmă toate sentinţele „Tribunalelor poporului” din anii 1945-46 în privinţa aşa-zişilor „criminali de război”. Asta indiferent dacă cei în cauză s-au încadrat în această categorie în adevăratul sens al cuvântului, sau au fost doar stigmatizaţi de către comunişti cu această etichetă odioasă prin sentinţe abuzive, ceea ce de fapt s-a întâmplat în majoritatea cazurilor. Reprezentanţii celui din urmă institut s-au plâns în repetate rânduri că nu pot exista două „memorii concurente”, sugerând implicit că memoria terorii comuniste trebuie subordonată celei a holocaustului.
Evident, în mod oficial motivele mazilirii mârşave a lui Radu Preda nu au ţinut de astfel de aspecte, ci s-au invocat o serie de nereguli administrative, cusute cu aţă albă. Cert este că de la începutul lui 2020, institutul care ar trebui să se ocupe din partea statului de cultivarea memoriei a ceea ce a însemnat comunismul, a devenit o umbră palidă a ceea ce s-ar cuveni să fie. S-a transformat într-o anexă obedientă la cheremul comandamentelor politice ale momentului, lipsită de orice iniţiativă şi impuls de a-şi onora aşa cum se cuvine propriul statut.
Luna martie a lui 2021 a adus o nouă „mazilire” a unei figuri incomode la nivel de instituţii ale statului. E vorba de Octav Bjoza, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, care era şi membru al guvernului, în care avea funcţia de subsecretar de stat. Funcţie din care a fost demis în mare grabă, „noaptea ca hoţii”, printr-un decret al premierului Cîţu, o marionetă jalnică, executant servil al unor directive primite „în plic” dintr-o direcţie evidentă. Căci pretextele invocate au ţinut de „jignirea memoriei victimelor holocaustului” prin afirmaţia că „AFDPR nu contestă existența Holocaustului în România „ciuntită”! Singurul lucru care poate fi discutat constă în dimensiunile Holocaustului, cu precizarea că o astfel de dezbatere nu ar scuza cu nimic ororile săvârșite asupra etniei evreilor – și nu numai”, alături de: „Chiar ne-a lovit pe toți ignoranța, amnezia sau mai degrabă relele intenții, lăsând să treacă neobservat faptul că regimul comunist „ilegitim și criminal”, prin așa-zisele „Tribunale ale Poporului”, au trimis la moarte sau la ani grei de temniță și lagăre de exterminare, prin bătăi, înfometare și munci silnice, tot ce a avut acest popor mai demn, mai sfânt, mai bine pregătit profesional? Chiar uităm că regimul comunist a făcut zeci de mii de victime și, dacă luăm în calcul soțiile și copiii rămași acasă, cifra celor care au avut de suferit se apropie cu certitudine de două milioane de cetățeni ai acestei țări?!? Chiar vreți să vă amintim cine au fost primii trei șefi ai Securității Poporului, care au săvârșit cele mai abominabile crime din lumea comunistă europeană, lucru recunoscut și de marele disident rus Aleksandr Soljenițîn?!? Poate că da: Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu!”
E evident că la nivel de stat nu sunt acceptate două naraţiuni „concurente” şi că s-a preferat fără nicio urmă de reţinere sacrificarea unui simbol anticomunist, şi încă unul decorat deopotrivă de Patriahul Daniel, Regele Mihai şi Preşedintele Iohannis, pe altarul unor interese străine de neamul românesc.
Acuzaţia de „antisemitism” este, evident, cusută cu aţă albă. Octav Bjoza a afirmat că doar „dimensiunile Holocaustului din România ciuntită” pot fi discutate – fapt inacceptabil pentru unii, care doresc să-şi impună în această privinţă propriile dogme. Cu atât mai mult cu cât în comunicatul incriminat se reamintesc doar nişte adevăruri istorice incontestabile: dimensiunile terorii comuniste, care a afectat milioane de români, şi enumerarea numelor primilor trei şefi ai Securităţii comuniste, fără vreo aluzie particulară sau generalizatoare la etnia acestora. Ei bine, această comparaţie numerică implicită între holocaustul comunist şi cel antievreiesc, precum şi sugerarea printre rânduri a faptului real că mulţi evrei au contribuit la instaurarea comunismului, nu a făcut decât să provoace din partea urmaşilor acestora -căci ei sunt cei care insistă pentru impunerea cu orice preţ a propriei naraţiuni- o reacţie promptă şi dură prin lansarea acuzaţiei de „antisemitism”, o veritabilă ghilotină destinată „execuţiei” pe plan moral a persoanelor indezirabile.
Motivele reale ale eliminării lui Octav Bjoza din structurile guvernamentale sunt însă altele decât pretextele invocate sumar. Comunicatul care a stârnit furia acestor cercuri alogene era unul critic la adresa unui amendament la legea 232/2020 prin care se acordau reparaţii materiale foştilor deţinuţi politici şi urmaşilor acestora, amendament impus de Silviu Vexler, reprezentant în Parlament al comunităţii evreieşti. Legea în cauză propune o serie de modificări la legea 118/1990. Prin această lege dată în primul an al epocii post-ceauşiste, în virtutea unui larg consens într-o Românie eliberată din chingile comuniste (după cum se vede acum, nedeplin şi temporar), se acordau despăgubiri foştilor deţinuţi politici, cu excepţia „criminalilor de război” şi a membrilor în „organizaţii fasciste”. Astfel, poate cu excepţii infime, de această lege din 1990 au beneficiat practic toţi foştii deţinuţi politici, inclusiv acea majoritate a lor care era de orientare legionară. Acum, la peste trei decenii de atunci, generaţia celor care au fost întemniţaţi în anii ’40 s-a mutat aproape în întregime la ceruri. Au rămas foarte puţini supravieţuitori, în schimb există numeroşi urmaşi ai celor care au suferit sub comunism. Iar legea din 2020 prevede acordarea de drepturi materiale nu doar foştilor deţinuţi politici, ci şi urmaşilor acestora – cu excepţia „legionarilor”, conform amendamentului impus de Vexler! O nedreptate strigătoare la cer, care calcă practic în picioare întreg consensul postdecembrist în privinţa reabilitării tuturor foştilor deţinuţi politici, mai puţin a minorităţii insignifiante a „criminalilor de război” şi a „fasciştilor”. Acest consens a fost reconfirmat atât prin legea 118/1990, cât şi prin legea 221/2009, prin care toate condamnările cu caracter politic a celor care s-au opus guvernelor de după 6 martie 1945 au fost anulate, iar cei în cauză reabilitaţi. În această privinţă, discriminarea unora prin acel amendament forţat reprezintă o inechitate şi un abuz revoltător, care le devalorizează într-un mod infam anii grei de suferinţă.
Iată aşadar radiografia unei alte nedreptăţi a statului, manifestată prin organele sale legislative, care se încadrează precum o nouă piesă de mozaic în tabloul coerent de care vorbim în aceste rânduri. Iar Octav Bjoza, atât în funcţia sa simbolică de lider al AFDPR, dar şi în cea oficială pe care o avusese în cadrul guvernului, a luat atitudine hotărâtă împotriva ei. Tocmai acest fapt a fost în realitate elementul intolerabil, care i-a determinat mazilirea. Pretextele invocate sunt atât de ridicole şi trase de păr, încât ne duc cu gândul tot la tribunalele comuniste, care fixau dinainte sentinţa de condamnare, pentru a o garnisi ulterior cu nişte argumente formale, cât se poate de străvezii şi lipsite de orice consistenţă.
Atunci ca şi acum, s-a impus şi se impune dreptul forţei şi voinţa celui puternic în faţa forţei dreptului şi a adevăratei voinţe a naţiunii, ţinută în continuare sub jug.
Faptul că aceşti indivizi – atât iniţiatorii, cât şi executanţii acestei măsuri punitive – nu au avut niciun scrupul să se atingă într-un mod atât de abject de simbolul prin excelenţă al memoriei suferinţei româneşti sub comunism, a stârnit pe bună dreptate o indignare unanimă la nivelul societăţii româneşti. S-a rămas doar cu protestele, pe principiul „câinii latră, caravana merge mai departe”, căci măsura nu a fost revocată. Într-un comunicat de protest al AFDPR datat 17 martie 2021 se spune printre altele, pe bună dreptate:
„Comunicatul reprezintă punctul de vedere al Comitetului Național de Conducere (CNC) al AFDPR și nu doar al Președintelui AFDPR, domnul Octav Bjoza;
Domnul prim-ministru al Guvernului României, Florin-Vasile Cîțu, dă o interpretare tendențioasă comunicatului AFDPR din data de 12.03.2021;
AFDPR nu contestă holocaustul;
AFDPR nu acuză o etnie, indiferent care ar fi aceea, pentru un număr restrâns de nemernici;
AFDPR nu exclude existența unor sensibilități, dar vă rugăm să ne permiteți să le avem și noi pe ale noastre;
AFDPR rămâne fermă pe poziție: copiii nu trebuie să suporte consecințele faptelor comise de părinții lor;
Dacă ați cunoaște componența „Tribunalelor Poporului” sau „Tribunalelor Militare”, poate ați realiza de ce mulți dintre noi am fost declarați „criminali de război” sau „legionari”, fără a fi!
Noi suntem aceia care am suferit și n-o să ne aducem tocmai nouă vreun afront.”
În ciuda reacţiilor indignate, politica faptului împlinit merge înainte. Totuşi, acest episod trist nu face decât să ne convingă încă odată de partea cui este dreptatea, cine se situează pe poziţia moralei şi a demnităţii şi cine calcă de fapt în picioare aceste valori. Memoria colectivă a românilor nu uită … De asta să fie siguri domnii în cauză care ar vrea să o transforme în tabula rasa şi care, prin demonstraţia lor de forţă, savurează acum o victorie vremelnică.
Acest aspect nu e însă unicul care le dă bătaie de cap celor care vor să înscrie România pe traiectoria corectă politic a paradigmei neomarxiste. Faptul că, începând cu anul 2021, sub cupola Parlamentului României sunt evocate în mod repetat asemenea figuri-simbol ale suferinţei anticomuniste, majoritatea martiri din închisori, le amplifică într-una iritarea. E vorba de declaraţiile politice demne şi curajoase, dar totodată elevate, făcute de Sorin Lavric, cunoscut scriitor, om de cultură şi filosof, prin care acesta a omagiat personalităţi precum Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Ioan Ianolide, Constantin Oprişan, Virgil Maxim, Nicolae Steinhardt sau Mitropolitul Visarion Puiu. Iar faptul că el are în mod evident o anvergură intelectuală şi oratorică net superioară adversarilor săi ideologici, le-a sporit acestora nervozitatea, ridicându-le tensiunea la cote nebănuite.
În faţa „pericolului” real ca adevărul memoriei istorice româneşti să se impună şi prin declamarea sa de la tribuna Parlamentului, inclusiv prin superioritatea suverană manifestată de Sorin Lavric în polemica sa cu Silviu Vexler, cei catalogaţi de senatorul AUR într-un mod ingenios drept „masoreţi marxişti” (un termen inedit, care foloseşte o aluzie etnică nejignitoare, cel puţin până se va decreta contrariul, şi care nu este generalizant, ci unul care circumscrie exact doar cercurile în cauză) au reacţionat dur, exagerat şi ameninţător. Dar încrâncenarea mesajului lor nu face decât să trădeze o teamă reală că la nivel de opinie publică ei ar putea pierde acest război al memoriilor istorice, în ciuda faptului că au controlul ideologic asupra tuturor pârghiilor puterii din cadrul instituţiilor statului.
În primul rând tonul grosier, mustind de clişee indignate, prin care au ripostat, nu face decât să ne reamintească de o retorică dură, de tip stalinist. Se înfierează cu mânie cvasi-proletară o aşa-zisă „apologie a fascismului” şi a „criminalilor de război” care ar avea loc în Parlamentul României. Adică nimic altceva decât etichetări superficiale cu aluzie la doi veritabili sfinţi şi mucenici (pentru cei care cunosc adevărul): Valeriu Gafencu şi Mircea Vulcănescu. Acestea par a fi figurile care deranjează cel mai tare, deşi aproape toţi cei evocaţi de Sorin Lavric ar putea purta unul sau altul din aceste stigmate.
Un personaj mediocru şi de un nivel îndoielnic precum Silviu Vexler s-a dovedit depăşit într-o dispută cu o asemenea miză, încât în ajutorul său au sărit de îndată nume mai grele din tabăra antiromânească, care a tras cu artileria de toate calibrele, inclusiv din cel mai greu, cum ar fi ambasadorul Israelului sau organizaţia internaţională evreiască B’nai B’rith. Toţi aceştia nu au părut a fi informaţi cu adevărat în privinţa figurilor pe care le demonizau cu vehemenţă, vehiculând la rândul lor aceleaşi clişee binecunoscute, amintite deja mai sus. Probabil în ideea că repetarea lor în mass-media, mai ales în virtutea „autorităţii” celor care emit astfel de sentinţe, va reuşi cumva să fixeze aceste neadevăruri în conştiinţa opiniei publice româneşti şi internaţionale. Şi chiar dacă nu, atunci măcar să dea un avertisment serios că martirii creştini anticomunişti sunt un domeniu tabu, de care instituţiile statului şi clasa politică în general trebuie să se delimiteze cu cea mai mare stricteţe.
Din aceeaşi tabără antinaţională fac parte, din păcate, şi români sadea, mânaţi nu de principii şi convingeri sincere, ci de carierism şi lichelism, precum fraţii gemeni Andrei şi Alexandru Muraru. Pe primul l-am amintit deja. Trecut pe la IICCMER, apoi pe la Preşedinţie, dar şi pe la „Elie Wiesel”, a ajuns apoi să fie răsplătit cu viitoarea funcţie de ambasador al României în Statele Unite. Fratele său, Alexandru, a fost numit la începutul lui 2021, probabil şi ca reacţie la intrarea suprinzătoare în Parlament a unui partid antisistem, într-o funcţie creată în mod special pentru cineva cu un asmenenea profil moral şi ideologic: „Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei”. Sub denumirea aceasta pompoasă nu se ascunde de fapt decât o funcţie-sinecură de cerber ideologic, care latră pe toate canalele mass-media atunci când adulmecă vreun pericol la adresa liniei oficiale. A avut ocazia să o facă în mai multe rânduri în ultima vreme, proferând chiar ameninţări de genul că declaraţiile lui Sorin Lavric ar fi pasibile de pedeapsa cu închisoarea în virtutea legii 217/2015.
Toate acestea se pare că nu au fost de ajuns, fapt ce denotă o îngrijorare reală a cercurilor în cauză că ar putea pierde controlul asupra discursului oficial în privinţa memoriei istorice comuniste şi anticomuniste. Aşa că au plusat. Astfel, pe 31 martie 2021 s-a pus la cale şi o declaraţie a Camerei Deputaţilor, prin care se condamnă „manifestările cu caracter antisemit” -aluzie la pretinsele ameninţări primite de actriţa Maia Morgenstern, care de fapt s-au dovedit a fi o făcătură şi pe care nu le vom detalia aici – şi „tentativele de reabilitare a Mişcării Legionare şi a unor criminali de război”. Aluzia e la Valeriu Gafencu şi Mircea Vulcănescu, în privinţa cărora am explicat în texte anterioare cum stau cu adevărat lucrurile în toate detaliile lor, şi de ce condamnarea şi etichetarea infamă a filosofului dimensiunii româneşti a existenţei constituie un imens abuz.
În lumina acestor fapte, devine tot mai evident că între statul actual, acaparat şi subordonat de interese străine, şi aspiraţiile reale ale neamului, se cască o falie din ce în ce mai largă. Iar evoluţia lucrurilor conturează din ce în ce mai apăsat, cel puţin la nivel ideologic, apariţia unor accente opresive şi totalitare. Mesajul transmis e acela că discursurile ce contravin liniei oficiale impusă drept adevăr istoric sunt şi vor fi combătute cu o intransigenţă sporită.
Comuniştii au făcut şi ei la fel cu duşmanii lor ideologici. Şi, deşi temporar ei au fost cei victorioşi, istoria nu le-a dat dreptate, iar adevărul a ieşit în cele din urmă la lumină. Toate încercările de acum de a-l băga înapoi sub obroc nu mai au cum să reuşească. Da, la nivel de instituţii ale statului se poate institui temporar o asemenea cenzură de fier. Dar aceasta nu poate ajunge până la firul ierbii, pe care ar trebui s-o pârjolească în întregime pentru a stârpi ceea ce este de fapt adevărul despre acei martiri incomozi, care le dau insomnii conducătorilor României chiar la aproape şapte decenii de la moartea lor.
O explicaţie mai profundă a acestei adversităţi ireductibile, care denotă în acelaşi timp şi o teamă vădită în faţa forţei potenţiale pe care o are jertfa celor din temniţele comuniste, e faptul că aceşti „sfinţi ai închisorilor” din România au un specific aparte. Ei au îmbinat trăirea şi rugăciunea isihastă – ceea ce aparent nu deranjează atât de tare – cu lupta spirituală prin luarea de atitudine în faţa fiarei apocaliptice. Comunismul a fost doar o întruchipare istorică a ei, nefiindu-i însă nici începutul, nici sfârşitul.
Iar dacă lupta politică împotriva comunismului în feluritele sale ipostaze istorice sau, în termeni simbolici, împotriva fiarei roşii, nu e practicabilă întotdeauna, lupta spirituală e posibilă însă oriunde şi oricând, în orice condiţii. Aceasta e predania acelor figuri precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi ceilalţi „sfinţi ai închisorilor”, care au înfruntat fiara cu ajutorul lui Hristos, mulţi cu preţul propriei vieţi. Ei şi memoria lor vor fi în cele din urmă buturuga de poticnire şi piatra în care se vor rupe dinţii fiarei.
Atitudinea lor de o fermitate calmă şi limpede, aşezată în chip nezdruncinat în Adevăr, e cea care stârneşte şi acum reacţii înverşunate de ură. Forţa hristică luminoasă emanată din mormintele necunoscute ale unor martiri precum Mircea Vulcănescu sau Valeriu Gafencu, dar şi a altora, are însuşirea de a-i arde pe cei care, într-o perpetuă neodihnă, sub semnul fiarei, Îl prigonesc pe Hristos şi pe mărturisitorii Lui.
