Centenar Constantin Oprișan

Dimensiunea cuminecătoare a jertfei

Constantin Oprișan este unul dintre reprezentanții de seamă ai tradiției intelectuale interbelice, inteligența sa plasându-l, așa cum foarte bine puncta Dumitru Bordeianu, „în vârful piramidei intelectuale românești”. Mai mult, „cu pregătirea lui filosofică și geniul de poet îi impresiona enorm pe cei din jur”[1]. Asemenea lui Pascal, Constantin Oprișan era un matematician desăvârșit și un logician de temut, îmbinând esprit de geometrie cu esprit de finesse, totul într-un orizont cultural plurisdiciplinar care varia de la litere, arte, filosofie la matematică, muzică.

Născut la 16 martie 1921 în Oncești, Bacău, absolvă Liceul în Bacău. Membru al Frățiilor de Cruce este nevoit să ia drumul exilului în ianuarie 1941, ca urmare a loviturii de stat a lui Ion Antonescu împotriva Mișcării Legionare, prin prigonirea, asasinarea și întemnițarea tineretului legionar românesc. O minte de-a dreptul sclipitoare, Constantin Oprișan se refugiază în Germania, unde audiază cursurile de filosofie ale lui Martin Heidegger la Freiburg, care îl va remarca de la bun început, decelând în acesta atât simțul metafizic profund, dar și harul său poetic. Nu întâmplător Heidegger vorbea de locuirea poetică a ființei umane, având drept exemplu și modelul întrupat de Constantin Oprișan.

Din păcate, exilul nu îl va scuti de neplăceri pe tânărul Constantin Oprișan care va fi vânat de autoritățile naziste, via Ion Antonescu, pentru aderența sa legionară. De altfel, la începutul lui 1943, împreună cu alți nouă tineri legionari, Constantin Oprișan va cunoaște supliciile lagărului de exterminare nazistă de la Buchenwald. Se știe foarte bine că o bună parte a conducerii Miscării Legionare era deja întemnitață în lagărele de la Buchenwald, Dachau, aceasta pentru a demonta unul din miturile pretinsei colaborari germane cu Mișcarea Legionară. Oare așa ar fi funcționat o colaborare prin întemnițarea în cele mai cumplite lagăre naziste de exterminare?

În urma bombardamentelor americane declanșate asupra lagărului de la Buchenwald, la 24 august 1944, Constantin Oprișan reușește să scape din prizonierat cu o bună parte dintre deținuți. O dată eliberat va încerca să revină în țară, având gândul de a lupta împotriva comunismului care se instaurase în România după actul de trădare de la 23 august 1944. După ce termină cursurile unei școli militare germane, cu concursul american, Constantin Oprișan va fi încadrat unui grup ce urma să fie parașutat în România pentru a continua rezistența anticomunistă. În primăvara anului 1945, din cauza unor schimbări politice nașteptate, planul de parașutare a grupului românesc este anulat, ceea ce nu împiedică pe trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, Oprișan și Crețu) să plece spre țară, traversând pe jos Ungaria și intrând clandestin la frontieră. Revenit în România, Constantin Oprișan este numit șeful Frăției de Cruce pe întreaga țară. Constantin Oprișan continuă reorganizarea Mișcării Legionare, cu toate că rușii ocupaseră țară. Cunoscutul actor, Ernest Maftei își amintește acest episod în stilul său sfătos: „Eram în București, la Teatrul Poporului. Și m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în ’47, bre! Să organizez eu legionarii pe Moldova, și el Ardealu’. Și l-am lămurit că ne prinde… Da’ ar fi crezut Costică Oprișan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri”.

Paralel cu activitatea sa de luptă împotriva comunismului, Constantin Oprișan nu renunță la pasiunea sa pentru cultura de performanță, înscriindu-se în 1946 la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va audia prelegerile lui Lucian Blaga, D.D. Roșca, Ștefan Bezdechi. Vasta sa cultură îi va uimi realmente pe universitarii clujeni, ale căror prelegeri erau înlocuite, uneori, de prelegerile lui Constantin Oprișan[2]. Există în acest sens mărturia lui Petru Hossu, asistent universitar al lui D.D.Roșca, martor al unei prelegeri susținute de Constantin Oprișan în fața colegilor săi studenți[3].

În noaptea de 14-15 mai 1948 pe când era încă student în anul III al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, Constantin Oprișan ia drumul închisorilor comuniste, asemenea elitei intelectuale (în acea noapte au fost arestați 14-15.000 de tineri legionari). Închis la Jilava ca închisoare de tranzit și condamnat la 25 ani muncă silnică, Constantin Oprișan lasă în urmă tănăra familie (proaspăt căsătorit în 1947 cu Constanța Grama, membră a Cetățuilor), urcând Golgota suferinței românești. Martirologia lui Constantin Oprișan debutează prin experimentul inimaginabil de la Pitești, unde „va trece prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinței”. Furia diabolică s-a năpustit asupra lui Constantin Oprișan cu o violență de nedescris, el reprezentând nodul gordian al reușitei experimentului de la Pitești, în măsura în care constituia modelul tineretului românesc, șeful Frățiilor de Cruce pe țără, care trebuia exterminat, acest proces antrenând căderea ulterioară a întregului tineret întemnițat acolo. Așadar, trebuia eliminat liderul tineretului pentru ca întregul proces de reeducare să fie îndeplinit.

Constantin Oprișan va fi torturat „pe măsura funcției sale. Nu a fost un tânăr mai chinuit ca el în Pitești! El își va da seama de gravitatea și grozăvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu”. Asumarea suferinței devenise condiția existenței sale mucenicite, în măsura în care mărturisirea Adevărului Revelat nu suporta niciun soi de abdicare de la îndreptarul vieții creștine. În acest sens, Constantin Oprișan manifesta „o imensă forță lăuntrică, prin care chinurile iadului nu îl mai înspăimântau și le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea și îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”. Tânărul cu „privirea blândă și visătoare” se subscria traseului lui Iov, îndurând cu multă nădejde și credință puternică întregul șir de suplicii la care era supus, totul în orizontul restaurării ființei îndumnezeite, a luminii care purifică întunericul abisului.

La Pitești, „totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferințe care părea fără sfârșit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până și respirația erau crunt cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu cunoștea hotare”[4]. Intuind căderile care urmau să se producă și neputința care va pune stăpânire pe sufletul camarazilor, înainte de începerea torturilor colective, Constantin Oprișan îi îmbărbătează exemplar: „Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenței, căutând să distrugă în noi credința, unirea, frăția și camaraderia… Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată și cine va avea tăria și răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuși și iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuțim săbiile duhovnicești ale dragostei, ale unirii și ale camaraderiei”[5].

În acest univers al teroarei, Constantin Oprișan reușește să susțină ample prelegeri de filosofie camarazilor săi însetați de cunoaștere și dornici de a evada, chiar și pentru câteva clipe, din „bezna temniței afunde”, expuneri care nu erau realizate ex cathedra, „ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare” încât reprezentau o ieșire terapeutică din lumea de afară[6].

Aurel Vișovan, unul dintre martirii care a trecut prin calvarul de la Pitești, mărturisește despre puterea distructivă a reeducării de acolo: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbați de talia lui Costache Oprișan, Pop Cornel, Gioga Parizianu și atâția alții… Ca brazii de înalți, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiți… Sunt acum frânți la Pitești! Urgia capătă forme demonice. Acolo, istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”[7].

Nu putem și nu avem dreptul să judecăm, așa cum își mai permit unii – Vai vouă, cărturarilor și fariseilor, în comentariul Sfântului Schiarhiereu Nil Dorobanțu, în faimoasele sale Cuvinte cerești – căderile pătimitorilor, mărturisitorilor, mucenicilor și martirilor de la Pitești, lucru esențial asupra căruia ne atrage mereu atenția Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a trecut prin experimentul diabolic de acolo: „Costache Oprișan a fost unul dintre cei mai chinuiți în închisoare. Pentru că el avea funcție și toată demascarea încerca să-l facă pe Costache Oprișan să cedeze sau să-l desființeze astfel încât toți tinerii care priveau spre el să-și piardă orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu știu dacă a cedat sau dacă nu a cedat, știu că a fost așa de torturat încât, când am stat cu el în celulă avea plămânii complet distruși. Dacă a cedat sau dacă nu a cedat?… Acolo nimeni nu a rămas întreg. Decât cei care au murit. Așa că nu putem face o judecată de felul acesta. Au fost condiții supraumane”[8].

Înfruntarea dintre două lumi: una reprezentată de ura și bestialitatea lui Țurcanu, de demonia unei autorități comuniste distructive și o alta reprezentată de jertfa cuminecătoare a lui Constantin Oprișan, reprezentantul de vârf al tineretului legionar era o expresie elocventă a războiului dintre bine și rău, în care apocalipticul atinsese cote paroxistice.

La sfârșitul lunii august a anului 1951, Constantin Oprișan este transferat la închisoarea din Gherla, unde securitatea urmărea continuarea reeducării în vestita celulă nr.99. Printre cei aduși să fie reeducați alături de Costantin Oprișan se mai numărau: Traian Popescu, Virgil Maxim, Gioga Parizianu, Ioan Soare et alii. Profund „strivit sub tăvălugul exterminării fizice și psihice, la Gherla, Costache Oprișan găsește resortul lăuntric prin care își avertizează camarazii de iminenta reeducare ce li se pregătea, vrând să-i cruțe de trauma care, de regulă, zdruncina sufletele devastate în urma șocului suferit”[9].

La Gherla, Virgil Maxim vede confruntarea dintre Țurcanu și Constantin Oprișan „ca o încleștare acerbă între duhuri”, confruntare care „rămâne memorabilă prin tăișul cuvântului cu care Costache spintecă fulgerător ilustrul discurs al lui Țurcanu:„Ochiul acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului. Ochii lui Țurcanu, pe care îl vedeam pentru prima oară, erau ochii ticălosului, capabil să-și sacrifice tot ce are mai de preț pentru a-și atinge scopul mârșav… Țurcanu își coborâse numele, Eugen, simbol al curățeniei sufletești și trupești, în mocirla urii și crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conștiință gândul că vom fi chemați la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoțându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde Prezent!, fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la sine”[10].

Virgil Maxim, o altă ființă duhovnicească aleasă, de o trăire incandescentă a fiorului mistic, surprinde dialogul dintre aceste două lumi diametral opuse, un dialog ce capătă o valoare de simbol în iconomia acelui context istoric: „Țurcanu: – Ați fost proiectați de la început să deveniți ceea ce în intenția noastră se cheamă om nou al societății socialiste și în final comuniste. Faptul că ați refuzat de la început să vă angajați conștient pe acest drum, ne-a determinat să acționăm asupra conștiințelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înșivă. A vă face să vă înscrieți conștient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepției materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice și realizarea fericirii lui pe pământ. S-a oprit scontând efectul discursului și așteptând reacția entuziastă a vulgului. Dar reacția a fost contrară așteptării lui.

– Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbești, nu veți ajunge la nicio fericire, i-a replicat Oprișan. De ce nu ați venit cu argumente raționale, demne de oameni de știință, așa cum vă autointitulați, cunoscători ai realităților materiale și ai spiritului uman? De ce v-ați pretat la josnicii, folosind metode barbare de constrângere și siluire a conștiințelor? Și de ce nici acum nu acceptați discuția, ci treceți tot la teroare și suplicii? Cu aceste merode nu convingeți pe nimeni, ba, din contră, ne îndepărtați sau creați monștri spirituali și morali, politici și sociali!

Țurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Și deodată a izbucnit nervos: – Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!”[11].

Virgil Maxim subliniază dimensiunea acestei înfruntări publice, „ca o scăpare de săbii, într-un duel hotărâtor de ambele părți”, înfruntare care „a aruncat o rază de speranță sufletelor asuprite de Țurcanu”. Toți colegii de celulă se adunau instinctiv în jurul lui Constantin Oprișan, „ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuși salvat”. În acele clipe de înfruntare, lui Virgil Maxim i-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!. Supus unei metode abominabile de tortură fizică, Constantin Oprișan trece și peste aceasta; cu ajutorul lui Dumnezeu se producea minunea învierii din morți. Din acel moment au încetat bătăile și schinguirile, chiar dacă mai existau camere de tortură cu activitate la zi.

Așadar, după trei ani de torturi cumplite, suferind de plămâni, Constantin Oprișan este transferat la secția TBC din celularul vechi al închisorii Gherla, cunoscută și sub numele de Zarca Gherlei. El rămâne pentru camarazii săi „un far care lumina calea, spre a-i scoate din întunericul în care se zbăteau, în urma zilelor negre trăite în închisoarea din Pitești…. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i și îndemnându-i a-și căuta liniștea prin meditații și rugăciune”[12].

Măcinat de maladia pulmonară, este transferat la Sanatoriul Târgu-Ocna și la Spitalul penitenciar Văcărești, la 16 septembrie 1954. Nu are timp să se întremeze, întrucât este chemat în procesul „Valeriu Negulescu”, fiind anchetat între decembrie 1954 și aprilie 1955. Constantin Oprișan își retrage depozițiile din anchete pe durata procesului privind reeducarea de la Pitești, unde era incriminat de securitate ca liderul din umbră al reeducării, primind o nouă condamnare de 25 ani muncă silnică, datorită curajului său. În ianuarie 1956 este diagnosticat cu tuberculoză pulmonară ulcero-cavitară și este încarcerat în Casimca Jilavei[13].

În 1958, cu plămânii distruși de TBC, Constantin Oprișan este închis în subterana morții, în reduitul Jilava, alături de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Marcel Petrișor și Iosif V. Iosif. Iată cum prezintă părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa întreaga atmosferă de la Jilava, anticamera morții: „în 1958 eram într-o corabie a morții, șaisprezece oameni puși în patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinație era moartea. Șaisprezece oameni, fiecare cu nebunia și înțelepciunea lui, cu boala și tragedia lui. Cei mai mulți trecuserăm prin Pitești, mai mult de două treimi din noi. Bolnavi trupește, răniți sufletește, înfometați și înfrigurați, în celulele în care apa curgea pe pereți, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată știința Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om la teroare, la foame și tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer neprimenit cu milioane de microbi”[14].

Hemoptiziile lui Constantin Oprișan fiind atât de abundente creau un tablou teribil, dar „smerenia și delicatețea sa sufletească converteau orice reacție posibilă într-o nobilă jertfelnicie și desăvârșită uitare de sine”[15]. În aceste condiții, tânărul student la Medicină, în anul III, Gheorghe Calciu a decis să se ocupe de Constantin Oprișan. Întâlnirea cu Constantin Oprișan va constitui cu adevărat o revelație pentru Gheorghe Calciu Dumitreasa, a cărui lucrare harică avea să o resimtă din plin, inundându-i inima de bucurie și deschizându-i sufletul spre adevărata lume a veșniciei, acolo unde bunătatea și iertarea înlocuiau răutatea și ura.

În acel spațiu al transfigurării, adâncit în taina rugăciunii, Constantin Oprișan întrupa modelul ascetului care, cu timp și fără timp, era o adevărată treaptă spre cer. Fiecare cuvânt rostit era „un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, despre dragoste, despre iertare… Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simțeam prezența Duhului Sfânt în jurul său. O simțeam pur și simplu”[16]. El devine sprijinul duhovnicesc al fraților de suferință din Casimcă, neresemnați cu iminenta sa plecare din această lume. Având ferma convingere că prezența lui Constantin Oprișan a fost rânduită de Dumnezeu pentru frații săi pătimitori întru Hristos, Părintele Gheorghe Calciu „nu va pregeta să-și taie venele în încercarea de a decanta sângele de limfa care mai putea prelungi cu câteva clipe firul vieții lui Oprișan”[17].

La 26 iulie 1958, Constantin Oprișan va trece la Domnul, încheindu-și traseul muceniciei sale. Părintele Gheorghe Calciu își amintește acel moment al trecerii lui Constantin Oprișan în lumea celor drepți după o asumare plenară a suferinței: „Atunci a murit în celula mea cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav și atât de slab încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereții umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia și încuia ușa, mai concretă decât pîinea și apa noastră zilnică… Și totuși, el, Costache muribundul, era axa și suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol. În clipa în care a murit, universul nostru și-a pierdut sensul… Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi și disperare: Cu sfinții odihnește Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache, după ce i-am spălat trupul ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă în curtea închisorii… Pe pieptul lui gol și descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului”[18]. Așadar, Constantin Oprișan „purtând pe piept o floare albastră, este îmbrăcat în veșmântul luminos de mire, iar sufletul este împodobit cu odăjdiile de har ale muceniciei”[19]. A murit ca un Sfânt, iar „Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumina de aur, și cu o mică floare pe piept”[20]. Ultimele cuvinte ale lui Constantin Oprișan au fost: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau să muriți în această celulă”. Și într-adevăr rugăciunile Sfântului Constantin Oprișan au fost ascultate de Dumnezeu, iar cei trei prieteni de celulă de la Jilava  (Gheorghe Calciu, Marcel Petrișor și Iosif V.Iosif) au reuși să părăsească această închisoare și să meargă la Aiud.

Constantin Oprișan, filosoful-poet, ar fi intenționat să scrie o Epopee a spiritului românesc în trei cânturi, o vastă lucrare în 12000 de versuri, „din care s-au păstrat doar 200 grație memoriei prodigioase a părintelui Gheorghe Calciu”, lumea pierzând un geniu, cum elocvent se exprima părintele Nicolae Grebenea.

În perioada detenției Constantin Oprișan a compus mai multe poeme filosofice, publicate după 1990, cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion. Părintele Liviu Brânzaș vorbind despre „extraordinarul poem metafizic al lui Costache Oprișan”, afirma: „Când am luat cunoștință de acest poem atât de profund și atât de bine șlefuit din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura română prin moartea acestui martir al tineretului creștin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!”[21].

Această frumoasă metaforă revelatorie decelată de Părintele Liviu Brânzaș sub forma flăcării care s-a stins este cea care definește universul poetic al lui Constantin Oprișan, pendulând între cunoaștere și tăcere: cunoașterea ne va fi poezia, iar cântecul nostru tăcerea, în formularea filosofului-poet și mucenic. Fenomenologia poetică a lui Constantin Oprișan se subsumează acestei dimensiuni cuminecătoare a jertfei, având în centrul ei figura hristică, ca principium movens. Întregul său poem ontologic care a avut mai multe denumiri de-a lungul timpului: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărțile Spiritului, reprezintă expresia unei mărturisiri de credință a lui Constantin Oprișan, readucând în contextul modernității permanenta dialectică dintre rațiune, ridicată la rang de idol și inimă, acea dimensiune sufletească atât de obnubilată de acest demon al nous.-ului. Crezul său poetic capătă valențele unui testament pentru generațiile care îi vor succede, un crez prezentat sub forma unui ultim sfat: Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”.

Gândirea metafizică a lui Constantin Oprișan poate fi plasată sub semnul filosofiei spiritului creștin ce pleacă de la Sfinții Părinți ai Bisericii și ajunge la Pascal, Kierkegaard, Unamuno, Papini, Gabriel Marcel, Blondel, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu. În acest sens, Constantin Oprișan rămâne nu numai un reprezentant al elitei intelectuale creștine, ci și icoana muceniciei jertfitoare pe altarul lui Hristos. Această „icoană a biruinței asupra iadului comunist” este și reperul nostru absolut pentru vremurile ce vor veni, cu atât mai mult cu cât singura soluție va fi mărturisirea Adevărului Revelat și curajul asumării acesteia.

[1] Apud Dumitru Bordeianu în „Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.372.

[2] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, București, Editura Scara, 2001, p.102, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.373.

[3] Petre Hossu, în revista Permanențe, 2002, în  Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.373-374: „Oprișan ajunse și la Heidegger și aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D.D.Roșca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în filosofie la Sorbona, deci filosof de formație franceză). Când Oprișan și-a încheiat expozeul, D.D.Roșca i-a spus: « Domnule Oprișan, dumneata ești un om serios » (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: « Dumneata ești un ocoș! », adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!)”. Mirarea lui Petru Hossu era cu atât mai mare cu cât filosofia este academică și se învață la Universitate; în aceste condiții, cum de un student în anul 2 știe mai mult decât un asistent universitar, licențiat magna cum laude la Lucian Blaga și D.D.Roșca?!

[4] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.375.

[5] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, București, Editura Scara, 2001, p.132, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, pp.375-376.

[6] Ibidem.

[7] Cf. Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit… ? Reeducarea de la închisoarea Pitești, București, Editura Evdokimos, Fundația Profesor George Manu, 2018, p.18.

[8] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.379.

[9] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.381.

[10] Cf. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un Frate de Cruce, ediția a doua, Editura Antim, 2002, p.273.

[11] Ibidem.

[12] Neculai Popa, Coborârea în iad, București, Editura Vremea, 2009, p.116.

[13] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.385.

[14] Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Prefață” la Dumitru Bacu, Pitești. Centru de reeducare studențească, Hamilton Ontario, Editura Cuvântul Românesc, 1989, pp.ii-iii.

[15] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.386.

[16] Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima și adevărata ei răzvrătire, București, Editura Sofia, 2002, p.11, în Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.386.

[17] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.387. A se vedea, de asemenea, Grigore Caraza, Aiud însângerat, București, Editura Vremea, 2004, p.273: „În cele 4 celule din Casimca Jilavei, ridicată special în incinta Fortului 13, urmau să fie exterminați 16 deținuți considerați a fi deosebit de periculoși. Între ei, se afla și Costache Oprișan, o personalitate care a supraviețuit Piteștiului, care aștepta să-i vină sfârșitul: îndelung înfometat, bolnav de TBC pulmonar și fără medicamente”.

[18] Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, „Prefață” la Dumitru Bacu, Pitești. Centru de reeducare studențească, Hamilton Ontario, Editura Cuvântul Românesc, 1989, p.iii. Despre momentul trecerii la Domnul a lui Constantin Oprișan, a se vedea și relatarea lui Marcel Petrișor din Secretul fortului 13, în Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temnițelor comuniste, București, Editura Christiana, 2011, p.380: „Costache tresări atunci ca la vederea a ceva nevăzut de cei trei (Gheorghe Calciu, Marcel Petrișor, Iosif V. Iosif n.m.) și, privind încă o dată spre un sus zăbrelit de gratiile patului de deasupra, își dădu duhul pe brațele lui Ghiță Calciu. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el îl îmbrățișase pe Costache ca și cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece. Din ochi îi șiroiau însă niște lacrimi tulburi, care-i picau celuilalt pe obraji ca o ploaie, și doi stropi mari se topiră în două mărgăritare mici, prelinse de sub pleoapele lui Costache…”.

[19] Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.388.

[20] Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima și adevărata ei răzvrătire, București, Editura Sofia, 2002, p.11, în Constantin Oprișan. Icoană a biruinței asupra iadului comunist”, în Sfinții Închisorilor, Mânăstirea Petru Vodă, 2019, p.388.

 

[21] Cf. Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, București, Editura Scara, 2001, p.299.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Yoram Hazony şi Roger Scruton despre viziunea lui Kant privind statul supranaţional

Default thumbnail
Subiectul următor

Portret de luptător: Vasile Motrescu

Cele mai recente din

Decemvirii (12)

Gustloff cade în Elveția, iar George Beza trădează în România   Prima