Fondatorul, doctrinarul, liderul și martirul – simbol al Falangei Spaniole (organizație naționalistă cu profund caracter creștin, asemănătoare pe multe planuri cu Mișcarea Legionară), Jose Antonio Primo de Rivera (1903-1936) a fost victima unui proces înscenat de autoritățile republicane pro-comuniste (coaliția de stânga dirijată de Uniunea Sovietică) cu sentința de condamnare la moarte dictată politic (primul ministru Largo Caballero, de sinistră memorie, a pus în aplicare ordinul primit de la ambasadorul sovietic Rosenberg). De la martiriul său se împlinesc anul acesta 85 de ani și semnificațiile sale profunde continuă să ni se reveleze. Împrejurările procesului și condamnării sale au reliefat în mod apoteotic nu doar patriotismul înflăcărat și strălucirea intelectuală ci, mai presus de toate aura de martir creștin, martor și apostol al iubirii lui Isus Cristos. Nu a murit doar pentru Cristos ci și asemenea lui Cristos, iertându-și și iubindu-și dușmanii. Mărturiile directe ale acelor momente sunt impresionante (reflectate într-un articol din 2003 al lui Enrique de Aguinaga, intitulat “El Abrazo” – “Îmbrățișarea”).
Procesul s-a desfășurat la Alicante (oraș în sud-estul Spaniei, pe malul Mediteranei) în zilele de 16, 17 și 18 noiembrie 1936 și a fost prezidat de magistratul Eduardo Iglesias del Portal, alături de alți 3 magistrați și de un juriu compus din 14 membri. Alături de Jose Antonio a mai fost judecat fratele său Miguel Primo de Rivera și soția acestuia Margarita, plus încă 6 acuzați. Jose Antonio se constituie în apărător al său, al fratelui și al cumnatei (aceștia vor fi condamnați la închisoare pe viață, respectiv 6 ani). Sala și coridoarele erau pline de militanți de stânga înarmați, avocați și soldați. Ziarul de stânga “El Dia”, în cronica procesului (nesemnată dar asumată ulterior de directorul Emilio Costa) recunoaște cu o surprinzătoare admirație: “Pledoaria lui Jose Antonio este rectilinie și clară. Gestul, vocea și cuvântul se împletesc într-o operă de măiestrie oratorică pe care publicul o ascultă cu atenție și evident interes.”
Pe 17 noiembrie, la 10 și jumătate seara, juriul a primit cele 26 de întrebări la care trebuie să răspundă cu “da” sau “nu”. Juriul era compus din membri ai partidelor și sindicatelor din Frontul Popular, aleși cu grijă, logic predispuși la un verdict de condamnare, de aceea toată lumea se aștepta la o simplă formalitate. Și totuși nu a fost așa, omul pe care l-au ascultat apărându-se nu era cel pe care credeau că-l cunosc. Nu corespundea portretului care le fusese prezentat, nu era nici un burghez arogant, nu era nici un pistolar criminal… nu aveau motive să-l urască pe acest om. Simțeau la el ceva greu de definit…o măreție umană care depășește frontierele logicii și care ajunge la inimă. În loc de o simplă formalitate s-a ajuns la 4 ore de dezbateri, până la 2 și jumătate noaptea… în sala tribunalului toată lumea aștepta în tensiune. O parte din jurați continuau să se opună condamnării… până când au fost amenințați cu pistolul. Atunci toți au răspuns întrebărilor în forma prevăzută dinainte. Un membru al juriului, comunistul Marcelin Garrofe a confirmat ulterior că sentința a fost un “ordin de la partid care trebuia îndeplinit imediat” (mărturii culese de Luis Saenz de Heredia).
După un moment de emoție cutremurătoare la auzul sentinței de condamnare la moarte, Jose Antonio își vine în fire și surâzător își încurajează fratele și cumnata: “Sunteți salvați“. Apoi a făcut un gest sublim, a urcat la președintele Tribunalului, magistratul Iglesias del Portal, i-a adresat câteva cuvinte și l-a îmbrățișat. Saenz de Heredia concluzionează magistral: “Cine este capabil, în momentul condamnării la moarte să se gândească la tristețea și remușcările celui care îl condamnă, să îl înțeleagă pe acesta, să îl ierte și să îl îmbrățișeze… acela e încoronat cu o aură de sfințenie, o măreție a sufletului care poate impresiona și pe dușmani.” Jose Antonio a fost executat la 20 noiembrie 1936.
La 30 ianuarie 1955, fiicele judecătorului Iglesias del Portal aflate în Mexic se adresează fratelui lui Jose Antonio, Miguel Primo de Rivera (pe atunci ambasador al Spaniei la Londra) încercând să obțină permisiunea ca tatăl lor să revină în Spania (pe care o părăsise după victoria forțelor naționale). În cuprinsul scrisorii fac referire la procesul din 1936: “Excelența Voastră ați fost de față în momentul în care la pronunțarea sentinței, fratele dvs. a urcat pe estradă, l-a îmbrățișat pe tatăl nostru și a spus ca îi înțelege tristețea și frământarea cauzată de situația în care a fost pus“ (fiicele susțin că Jose Antonio și judecătorul se cunoșteau dinainte, ceea ce făcea ca situația psihologică să fie și mai dureroasă). Fiicele cer mijlocirea lui Miguel pentru obținerea permisiunii legale a repatrierii tatălui lor, la care acesta răspunde pozitiv, confirmând cu bucurie scena îmbrățișării. Iglesias del Portal s-a întors în Spania și a murit în pace 14 ani mai târziu în 1969, în Aguilar de la Frontera (regiunea Cordoba). Nici autoritățile franquiste nici falangiștii nu i-au făcut niciun rău ca să răzbune pe Jose Antonio, dimpotrivă i-au onorat memoria iertându-l și respectându-l pe bătrânul judecător, a cărui întoarcere în țară spune mult despre atmosfera de pace și reconciliere națională realizată de regimul Franco.
Îmbrățișarea lui Jose Antonio este primul monument al reconcilierii Spaniei. Înainte, în luna august, s-a oferit ca mediator pentru a opri războiul civil. În timpul procesului din Alicante a explicat cum caracterul național și sindicalist (al Falangei) va produce o sinteză capabilă de a depăși ideologiile în conflict. Și imediat și-a încheiat testamentul cu admirabila invocație: “Să dea Dumnezeu ca sângele meu să fie ultimul sânge spaniol vărsat în conflicte civile! “ Guvernul republican – scrie Bartolome Mostraza – prin condamnarea ilegală a nobilei persoane a lui Jose Antonio Primo de Rivera s-a condamnat pe el însuși degradându-se la nivelul de călău al celei de-a treia Spanii, cea a sintezei și concilierii. “Îmbrățișarea tulburătoare a lui Jose Antonio în acel moment suprem nu a fost doar un fulger. Este luminarea întregii traiectorii a gândirii sale în căutarea neobosită a sintezei.”
Jose Antonio odihnește în Bazilica din Valle de los Caidos, adevărat Templu al credinței și reconcilierii Spaniei, sublim Tabor al Europei creștine. Noi, legionarii români îl venerăm acolo cu emoție în fiecare an, în ianuarie, când pașii ne duc obligatoriu spre Spania, și o dată cu cei 5 trandafiri lăsăm acolo ceva din parfumul jertfei martirilor noștri români. Dar în Spania nu e liniște… cei care au profanat Bazilica scoțându-l afară pe Generalul Franco vor să facă același lucru și cu Jose Antonio, să închidă mănăstirea și să dărâme Crucea de 140 de metri care domină podișul Castiliei. Diavolul urlă turbat, societatea pare paralizată, clasa politică (zisă) de dreapta, monarhia, armata, academia și ierarhia ecleziastică sunt lipsite de reacție acceptând astfel anularea propriei lor legitimități. Singurul străjer care mai rezistă pe baricade (susținut doar de voci răzlețe, fără pondere instituțională) este părintele Santiago Cantera, superiorul mănăstirii, om de mare cultură și profundă spiritualitate, care asemenea profeților din vechime continuă să spună cu orice preț adevărul care (aparent cel puțin) nu pare să mai intereseze pe nimeni… Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu a dovedit că cel care luptă pentru Dumnezeu și pentru neamul său va învinge chiar dacă e singur (la un moment dat). Noi credem asta!
În împărăția lui Dumnezeu, în inimile noastre și în istoria luminoasă a Spaniei și a creștinătății,
Jose Antonio Primo de Rivera – Prezent!