Ofensiva dragostei

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Presa românească din exil a reprodus, însoţit de scurte comentarii, textul noului jurământ pe care trebuie să-l depună soldaţii Republicii Populare Române. Noi credem că acest fapt e prea semnificativ, prea dezvăluitor de esenţe, ca să treacă în noianul ştirilor de tot felul ce ne vin din ţară şi să fie tratat numai tangenţial. Ziarul nostru şi-a spus cuvântul asupra acestui subiect grav şi tulburător în editorialul din numărul trecut, prezentându-l mai mult sub raportul silniciilor pe care le suferă conştiinţa naţională şi conceptul de luptător în genere. Noi, reluându-l în cercetare, vom încerca să-l cuprindem în perspectiva marilor dezbateri spirituale ale veacului nostru, pentru a reconstitui fundamentele doctrinare, concepţia de viaţă, din care a putut să se zămislească această împroşcătură de venin, denumită în limbajul Republicii Populare jurământ ostăşesc, şi menit să transforme nobilul meşteşug al armelor într-o tâlhărie la drumul mare.

Rostul unui jurământ ostăşesc este să trezească în suflete ideea de datorie cetăţenească, de apărare a patriei, recrutul punându-se chezaş cu viaţa lui pentru păstrarea neştirbită a hotarelor ei. Între soldatul care prestează jurământul şi patria care i-l primeşte se crează o stare de comuniune mistică, de solidaritate spirituală, care garantează valoarea lui mai mult decât toate ordinele superiorilor sau pedepsele regulamentare. Inovaţia introdusă de corifeii comunişti de la Bucureşti destramă toată frumuseţea etică a jurământului, răpindu-i tocmai partea care leagă destinele individuale de cele colective şi care îl justifică şi în faţa lui Dumnezeu. Noua formulă se deosebeşte de cea veche prin apariţia cuvântului “ură” ca ornament principal al ei. Ostaşii Republicii Populare Române trebuie să se lege -inovatorii au avut cel puţin buna inspiraţie să nu mai cheme martor pe Dumnezeu- să urască statele “imperialiste”, să urască naţiunile libere, să urască pe toţi oamenii care n-au ajuns încă să-şi plece genunchii în faţa marelui Stalin: “jur să urăsc din adâncul inimii mele pe duşmanii patriei şi ai poporului muncitor”. Este adevărat că obiectivele urii, mai sus enumerate, nu sunt specificate în formula jurământului, dar nu ne izbim de nicio greutate ca să le desluşim din practica zilnică a politicii sovietice. Cine poate fi duşmanul clasei muncitoare în concepţia comuniştilor decât acele popoare şi acei indivizi care şi-au păstrat neatinsă dreapta judecată şi resping categoric îmbierile de fraternizare cu Moscova? Oastea ţării intrând pe acest făgaş distructiv încetează de a mai fi o şcoală a eroismului, a sacrificiului pentru patrie, şi devine un atelier de dezumanizare, de confecţionare a omului-monstru, care şi-a pierdut exerciţiul facultăţilor superioare ale sufletului şi nu mai păstrează în el decât răsufletul ucigaş al urii. Bietul tineret român! Ca să binemeriteze de la noua lui patrie “socialistă”, trebuie să se despoaie de orice vestigii de spiritualitate şi să se coboare la scăpărarea de inteligenţă a unui troglodit.

Acest sinistru scenariu mintal nu provoacă nicio repulsie creierelor ce s-au lăsat odată intoxicate de dialectica marxistă. Comuniştii definitiv câştigaţi cauzei -nu mulţimile, care-i urmează din alte motive, nădăjduind într-o viaţă mai bună- sunt nişte posedaţi ai distrugerii, nişte fiinţe anormale, care nu mai pot gândi omeneşte pentru că au încetat de a mai fi oameni. Idealul comunist -dacă această împerechere de noţiuni nu ofensează bunul simţ, dacă li se poate concede comuniştilor de a avea un ideal- se arată foarte rezervat, foarte sumar în revelaţii, când este vorba să expună aspectele viitoarei societăţi socialiste. Toată fresca se reduce la câteva indicaţii vagi, parcă anume această chestiune a fost lăsată să plutească într-o lumină enigmatică: statul fără clase, dispariţia puterii politice, dispariţia exploatării omului de către om, producţie din belşug, în aşa fel încât fiecare om să se aprovizioneze după trebuinţele lui, şi alte formule, tot atât de ispititoare, dar lipsite de consistenţă. Pe cât de zgârciţi s-au arătat fondatorii comunismului marxist în descrierea paradisului roşu, pe atât de minuţios însă sunt preparate textele care indică metodele de luptă şi drumul pe care trebuie să-l străbată proletariatul până la victoria finală. Nimic din ce-a fost bun altădată nu mai poate fi păstrat în noua organizaţie socială, căci totul poartă pecetea păcatului. Distrugeţi proprietatea, distrugeţi familia, distrugeţi patria, distrugeţi libertatea, distrugeţi individul, distrugeţi religia, distrugeţi dreptul, distrugeţi morala, proclamă, cuprinşi de o adevărată furie iconoclastă, semnatarii Manifestului Comunist. Puhoiul maselor trebuie să se reverse ca o apă prăvălită din vârful munţilor, măturând toate îngrădirile trecutului în calea ei, dărâmând instituţii, dărâmând temple, dărâmând aşezări de veacuri, dărâmând întreaga istorie.

Pentru ca popoarele să ajungă la acest grad de nebunie colectivă, ca, cu propriile lor mâini să devasteze ce-au agonisit într-o muncă de milenii, trebuie să existe o scânteie incendiară, un impuls, o forţă, care să le împingă în prăpastie. Numai ura e capabilă să dezlănţuie acest iureş al mâniilor oarbe. Numai din flancul ei se poate alimenta fanatismul revoluţionar al comunismului, destinat să facă “tabula rasa” cu toate valorile umanităţii. Dar nu ura de moment dispune de acest elan destructiv, ci ura absolută, ura consumată, ura ce a evoluat spre o formă de existenţialitate, ura a cărei sete de nimicire nu se potoleşte niciodată.

Autorii Manifestului cred într-un proces obiectiv al istoriei. Infrastructura ei ar fi de natură economică, iar toate celelalte manifestări şi-ar lua zborul de la liziera acestei entităţi de bază. În realitate materialismul istoric nu reprezintă tabloul final al comunismului. Infrastructura economică nu este decât o perdea de acoperire a unei strategii de grad superior, eşalonată în adâncime. Denominatorul comun al tuturor speculaţiilor marxiste este ura, ura abominabilă, ura atroce, ura ce s-a sedimentat ca viziune interioară, ca element de definire al persoanei umane.

Ce arme ne stau la dispoziţie ca să ne apărăm de invazia urii? Ce energii putem alinia împotriva valului de nemulţumire stârnit între oameni de acţiunea ei sediţioasă? Există o singură forţă care poate fi aruncată cu sorţi de izbândă în talgerul celălalt al balanţei: dragostea. Dragostea e o fărâmă de Dumnezeire care s-a transmis omului odată cu actul creaţiei sale. Dragostea e imaginea puterii nemărginite a lui Dumnezeu, poposită în conştiinţa noastră. Dragostea e energia atomică a sufletului. Oriunde îşi va face apariţia pe câmpul de bătălie, oştile întunericului vor fi silite să se retragă, înfrânte, zdrobite şi umilite. Dacă dincolo de cortina de fier auzim cum ropotesc roboţii în cadenţa urii, dincoace, în patria naţiunilor libere, trebuie să se răspundă cu ofensiva dragostei, cu mobilizarea tuturor energiilor dezinteresate, leale şi cavalereşti. A combate comunismul pe plan economic, politic, diplomatic, propagandistic, e o acţiune necesară şi rodnică; dar mai există un sector de luptă, mult mai important decât toate celelalte mai sus arătate: planul spiritual. Comunismul trebuie privit drept în faţă, dând la o parte exterioarele neesenţiale: în ură ne va învinge, în viclenii ne va învinge, în combinaţii politico-diplomatice ne va învinge; ne va învinge chiar în întreceri economice şi cursă a armamentelor, dar în dragoste niciodată. Comunismul trebuie atras în sfera de penetraţie a dragostei şi acest teren se va dovedi fatal existenţei sale.

Jurământul ostăşesc impus de guvernul Republicii Populare Române este o abjurare a omului. Noi să-i opunem emanaţiilor lui de ură substanţa care reconstituie chipul adevărat al omului: dragostea.

Horia Sima, Vestitorul, Martie 1950

Subiectul precedent

Pomenire Manu, Roşca, Moţei, Călinescu

Default thumbnail
Subiectul următor

Jose Antonio - o stea pe cerul Spaniei luminoase

Cele mai recente din