Yoram Hazony şi Roger Scruton despre viziunea lui Kant privind statul supranaţional

Ca un epilog la seria de articole dedicate volumului „Virtutea naţionalismului” a lui Yoram Hazony, ne vom opri mai în amănunt asupra raportării sale la unele idei ale lui Immanuel Kant. Conflictul dintre concepţiile celor doi se conturează limpede. Autorul evreu, promotor al unei orânduiri politice bazată pe state naţionale independente, se răfuieşte pe larg cu filosoful german, autor al scrierii „Spre pacea eternă – un proiect filosofic” (1795) acuzându-l că ar fi promotor al unei paradigme antinaţionaliste. Astfel, Hazony interpretează un pasaj din scrierea kantiană drept un „atac la adresa idealului statului naţional, comparând autodeterminarea naţională cu libertatea anarhică a sălbaticilor care, spune Kant, e pe drept cuvânt detestată drept un barbarism şi o degradare brutală a umanităţii”.

Să vedem însă fragmentul cu pricina, pe care Hazony în redă trunchiat, fără partea finală, şi să încercăm să desluşim care au fost intenţiile sale reale. Să se fi referit Kant în acest portret negativ chiar la „statul naţional autonom”, care de fapt la vremea respectivă nici nu exista în accepţiunea modernă?

„Când vedem ataşamentul sălbaticilor faţă de libertatea lor lipsită de lege, preferând să se încaiere mai degrabă tot timpul decât să se supună unei constrângeri insti­tuite de ei înşişi. Prin urmare, să prefere libertatea nebu­nească celei raţionale, privim cu un dispreţ profund şi roşim din cauza înjosirii grosolane şi animalice a umani­tăţii, gândindu-ne, astfel, că ar trebui ca popoarele civili­zate (fiecare să se unească într-un stat) să se grăbească să iasă mai degrabă dintr-o situaţie atât de înjositoare: în locul acesteia însă, fiecare stat îşi instaurează majestatea (întrucât majestatea poporului este o expresie absurdă). Astfel încât să nu se supună nici unei constrângeri juridice exterioare iar strălucirea conducătorului său constă in faptul că el, fără să se pună pe sine în pericol, să aibă sub ordinele sale mai multe mii de oameni pe care îi lasă să se sacrifice pentru un lucru care pe ei nu ii interesează deloc, iar diferenţa dintre sălbaticii europeni şi cei ameri­cani constă mai ales în aceea că cei din urmă au fost devoraţi de multe triburi de inamici de-ai lor. Iar cei dintâi ştiu să îi folosească mai bine pe cei învinşi, decât să-i mănânce, ei ştiu să-şi sporească numărul supuşilor. Prin urmare, îşi extind mulţimea instrumentelor in vederea războaielor de cucerire.” (Immanuel Kant – Spre pacea eternă”)

Cel mai probabil Kant se referă aici la sălbăticia orânduirilor tribale, barbare, sau a statelor despotice, care se refuză oricărui control exterior de ordin juridic sau moral. Hazony extrapolează însă, considerând că aici ar fi vizat şi naţionalismul, mai ales că remediul la această stare de lucruri pe care îl propune Kant este recursul la instituţii supranaţionale. E probabil un reflex spontan al unui om ataşat naţiunii sale, a cărei politică de promovare a interesului propriu e nevoită să se desfăşoare adesea în răspărul rezoluţiilor venite din partea organizaţiilor mondialiste. În interpretarea de care are parte în „Virtutea naţionalismului”, filosoful german ar pleda tocmai pentru un „stat internaţional” drept singurul remediu pe care îl poate dicta raţiunea pentru depăşirea acestei stări de barbarie, prin instituirea unor legi publice coercitive. Evident, aşa ceva pare a intra în conflict cu principiul suveranităţii naţionale promovat de Hazony. În termenii săi, orice formă de organizare supranaţională ar echivala cu detestatul sistem imperialist.

Dar a spus Kant oare chiar acest lucru, sau avem mai degrabă de-a face cu o interpretare distorsionată a sa?

Filosoful englez Roger Scruton, despre care am mai vorbit în cadrul acestei rubrici, se referă şi el la ideile kantiene în cartea sa „How to be a Conservative”. Prezentarea pe care o face e una mult mai nuanţată şi mai realistă, respingând ideea după care Kant ar fi avut în vedere crearea unui „superstat internaţional”, în care toate elementele care ţin de specificul şi de libertatea naţiunilor ar urma să fie dizolvate. Dimpotrivă, filosoful german preconiza mai degrabă o confederaţie de naţiuni independente. Dacă ne raportăm la proiectele unei posibile Europei Unite, atunci cel actual, care se îndreaptă spre un superstat federal centralizat, cu subminarea tot mai accentuată a suveranităţilor statelor membre, e mult mai departe de modelul kantian decât o „Europă a naţiunilor independente”, care acceptă totuşi să se supună unor reguli de drept internaţional. De fapt, aceasta este de fapt ideea principală şi novatoare a lui Kant: instituirea unor principii juridice internaţionale universal acceptate, pentru a depăşi starea de încăierare perpetuă între triburi sau state despotice rivale.

În vreme ce Hazony pare tentat să o respingă integral, iată cum prezintă Roger Scruton această concepţie:

„Conform viziunii transnaționale, beligeranța dintre statele suverane nu poate fi prevenită de amenințarea cu forța, ci doar de un stat de drept. Disputele dintre state ar trebui rezolvate în același mod ca și disputele dintre cetățeni – și anume prin recurgerea la lege și impunerea unei hotărâri. Acest lucru va necesita un guvern transnațional, cu instituții legale și de aplicare a legii. Autoritatea citată în mod obișnuit pentru apărarea acestei abordări este Kant. Conform Societății Națiunilor propuse de Kant, națiunile suverane se vor supune unei jurisdicții comune, care să fie impusă prin posibilitatea sancțiunilor.

Totuși, ceea ce Kant avea în minte era foarte departe de guvernul transnațional așa cum este conceput acum. El a fost convins că nu poate exista nicio garanție de pace, cu excepția cazului în care puterile care aderă la tratat sunt republici. Guvernul republican, așa cum este definit de Kant, atât aici, cât și în alte părți, în scrierile sale politice, înseamnă guvern reprezentativ conform unui stat de drept, iar Liga sa este una care leagă națiunile autoguvernante și suverane, ale căror popoare se bucură de drepturile și îndatoririle cetățeniei. Pentru Kant, genul de drept internațional necesar pentru pace „presupune existența separată a multor state independente … [unite sub] o uniune federală pentru a preveni izbucnirea ostilităților”. Această stare de lucruri trebuie preferată „unei fuziuni a națiunilor separate sub o singură putere”. Și apoi vine cu principala obiecție la adresa guvernului transnațional, și anume că „legile își pierd progresiv impactul pe măsură ce guvernul își mărește raza de acțiune, iar un despotism fără suflet, după ce a zdrobit germenii bunătății, va cădea finalmente în anarhie”.

Se pare atunci că Kant poate fi considerat doar parțial susținător al guvernului transnațional așa cum îl cunoaştem acum. Societatea sa a Națiunilor ar putea fi o realitate, credea el, numai dacă statele unite de aceasta ar fi cu adevărat suverane, cu adevărat reprezentative pentru poporul lor și cu adevărat guvernate de lege. Acesta nu este în mod evident cazul multor membri ai ONU astăzi și cu siguranță nu este cazul celor care, cum ar fi Coreea de Nord, au reprezentat cea mai mare amenințare pentru vecinii lor apropiați. Astfel de state nu sunt cu adevărat organe suverane, ci mai degrabă armate de militari în mâinile interlopilor. Puterea este exercitată de acești tâlhari, nu de guvernul reprezentativ, cu atât mai puțin de lege, ci de mecanismul dictaturii cu un singur partid, completat de clientelism mafiot și legături de familie. Avocații internaționalismului kantian sunt prinși într-o dilemă. Dacă legea trebuie să fie eficientă în soluționarea conflictelor, toate părțile trebuie să fie membri ai comunității națiunilor care respectă legea. Ce trebuie să facem, atunci, cu statul tâlhăresc (rogue state)? Avem dreptul să-i destituim pe conducătorii săi, astfel încât să preschimbăm subiecţii în cetățeni, conducătorii în reprezentanți și forța în lege? Dacă nu, trebuie să ne considerăm pe noi înșine ca fiind cu adevărat legați de legi și tratate prin care statul necinstit doar se preface că este legat? În ce caz, ce garanție oferă acele legi și tratate pentru o „pace perpetuă”?

Cu toate aceste avertismente ale lui Kant, susținătorii ideii transnaționale au susținut în mod constant că toate disputele dintre state ar trebui supuse dreptului internațional și că beligeranța nu poate fi niciodată justificată până când toate canalele legale nu au fost explorate și epuizate în detaliu. Această poziție a fost menținută chiar și atunci când o parte a diferendului este o putere despotică sau totalitară, care guvernează prin forță, iar nu prin lege. Căci, se susține, o astfel de putere poate fi obligată să-și respecte obligațiile care îi revin în temeiul dreptului internațional prin sancțiuni, iar sancțiunile nu sunt beligerante, deoarece respectă suveranitatea și independența statului împotriva căruia sunt puse în aplicare.

„Pacea eternă” a lui Kant a propus o jurisdicție internațională cu un singur scop – asigurarea păcii între jurisdicțiile vecine. Liga Națiunilor [din epoca interbelică] s-a defectat deoarece presupoziția de fond nu a fost îndeplinită – și anume, că membrii săi ar trebui să fie republici, legate între ele de cetățenie și statul de drept. (Ascensiunea guvernului totalitar în Rusia și Germania a însemnat abolirea cetățeniei în acele țări; și acele țări au fost agresorii în cel de-al doilea război mondial.) Apărătorii guvernului transnațional au ignorat cu bucurie presupoziția lui Kant. Mai rău, au ignorat, de asemenea, limitarea de către Kant a jurisdicției internaționale la scopul păcii. Jurisdicțiile noastre naționale sunt acum bombardate de legi din exterior, chiar dacă aproape niciuna dintre aceste legi nu este preocupată de evitarea războiului. Noi, cetățenii, suntem neputincioși în această privință iar ei, legiuitorii, sunt autoritatea căreia trebuie să ne supunem. Exact de acest lucru se temea de Kant, ca fiind o cale sigură, mai întâi către despotism și apoi către anarhie. Dezvoltarea viziunii transnaționale a soluționării conflictelor a condus, așadar, la o legare serioasă a mâinilor – nu a statelor fără lege, ale căror mâini ar trebui, dar care nu pot fi niciodată legate prin lege, ci a democrațiilor care respectă legea. Noi, care ne considerăm legați de tratatele noastre, suntem, de asemenea, obligați să ne pierdem beneficiile.” (Roger Scruton – How to be a Conservative)

La fel ca Hazony, şi Scruton e un critic al internaţionalismului, al globalismului şi al actualei Uniuni Europene. Ceea ce îi deosebeşte este printre altele faptul că filosoful englez este chiar un specialist în Kant, în vreme ce autorul evreu, din impulsuri care pot avea desigur o explicaţie, prezintă ideile kantiene într-un mod selectiv şi deformat, considerând că ele ar sta la baza ideologiei globalismului actual. De fapt, Hazony se răfuieşte mai ales cu interpreţii globalişti ai lui Kant, care merg cu interpretările lor nepermis de departe, instrumentalizându-l pe gânditorul german pentru propriile scopuri. Ori, citindu-l pe Scruton sau direct pe Kant, în întregul context, vedem că lucrurile nu stau tocmai aşa.

Punerea la punct pe care o face Roger Scruton e cât se poate de binevenită. Deşi el rămâne un critic al ideologiei internaţionaliste, adică de aceeaşi parte a baricadei cu Hazony, mesajul său implicit ar fi unul adresat polemiştilor din ambele tabere ale disputei naţionalism-internaţionalism: Kant trebuie lăsat la locul care i se cuvine, iar ideile sale nu se cuvin extrapolate sau deformate pentru a susţine anumite ideologii ale lumii de azi. Iar, în subtext, concluzia lui Scruton ar fi aceea că adevăratele idei kantiene ar fi de fapt cele dezirabile şi demne de pus în aplicare în contextul actual.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Jose Antonio - o stea pe cerul Spaniei luminoase

Default thumbnail
Subiectul următor

Centenar Constantin Oprișan

Cele mai recente din

Decemvirii (10)

Pentru viitorul acestui neam legionarii trebuie să mă răzbune În numărul trecut