Creştinătatea şi Comunismul

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Propaganda sovietică a dezlănţuit o nouă ofenisvă a păcii. De această dată se vorbeşte de o pace efectivă, bazată pe “coexistenţa” celor două sisteme: lumea liberă şi comuniştii sunt invitaţi să trăiască alături în bună înţelegere, fără a se amesteca unii în sfera de existenţă a celorlalţi şi fără a se ciocni.

Noi nu credem că e realizabilă această idee cu actualii parteneri ai politicii mondiale. Factorul politic nu poate opera de sine stătător, abstracţie făcând de concepţia de viaţă a popoarelor. Ca să ne dăm seama dacă coexistenţa a două forţe mondiale este posibilă, trebuie să coborâm până în fundamentele lor metafizice, trebuie să le cercetăm şi sub aspectul lor religios. Dacă principiile de viaţă pe care se ridică existenţa statelor rivale prezintă trăsături comune, sunt şanse ca şi în domeniul politic aceste state să ajungă la acorduri durabile, iar, dacă substanţa lor metafizică interzice coexistenţa, orice eforturi de paşnică convieţuire ar face conducătorii lor, rezultatele nu se vor vedea. Lupta va fi reluată şi continuată până ce unul sau altul din cele două sisteme va fi distrus.

Ce constatăm dacă privim dinlăuntrul lor lumea liberă şi comunismul? Concepţiile lor de viaţă nu numai că n-au nimic comun între ele, dar se exclud cu îndârjire una pe alta. Concepţia de viaţă a Occidentului, luată în mare, se inspiră din Evanghelia lui Christos. Partidele comuniste urmează îndrumările evangheliei marxiste. Cine îl serveşte pe Marx, trebuie să renege pe Christos. Materialismul istoric elimină orice suflu spiritual din lume. Tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în lume este efectul prefacerilor economice din viaţa popoarelor. Religia este o suprastructură, un instrument de dominaţie al claselor avute. Ea este condamnată să dispară, odată cu răsturnarea vechii ordini sociale.

Cunoscând prăpastia care separă creştinismul de comunism, declaraţiile lui Hruşciov, actualul secretar general al partidului comunist din Rusia, în favoarea libertăţii religioase – declaraţii făcute recent unui prelat american aflat la Moscova, sună straniu şi neconvingător. Dacă Hruşciov s-ar ţine de cuvânt şi libertatea religioasă n-ar mai fi supusă nici unei oprelişti în Rusia Sovietică şi în celelalte ţări ale blocului răsăritean, comunismul ar suferi o transformare atât de profundă încât şi-ar pierde identitatea. Noua politică religioasă a Uniunii Sovietice anunţată de Hruşciov este incompatibilă cu doctrina comunistă, care reclamă lupta împotriva religiei până la exterminare. Sau aceste declaraţii sunt făcute cu intenţia de a fi respectate şi atunci urmările sunt considerabile pentru soarta comunismului mondial, căci întreg scheletul lui doctrinar se prăbuşeşte, sau ele se rezumă la concesiuni de ordin tactic, destinate să creeze în lumea occidentală o prezumţie favorabilă “coexistenţei” şi, în acest caz, intră în categoria obişnuitelor schimbări la faţă ale comunismului, pe care le cunoaştem de la originile lui.

Adevărul creştin nu poate “coexista” cu comunismul în interiorul aceluiaşi stat. Dacă Biserica este lăsată să se afirme în toată libertatea, frământarea sufletească ce o provoacă cuvântul Ei în mijlocul popoarelor robite va fi aşa de mare încât va duce la dezagregarea structurii politice comuniste. Creştinismul propagă dragostea între oameni şi respectul persoanei umane, fenomene incompatibile cu ura de clasă şi tendinţele nivelatoare ale regimului sovietic.

Nu ne îndoim că conducătorii comunişti sunt conştienţi de primejdia ce o reprezintă pentru regimul lor ateu şi materialist o Biserică liberă şi şi-au luat toate măsurile ca, în eventualitatea că vor fi siliţi de împrejurări să facă concesiuni mai largi creştinismului, să-şi poată înfrâna la vreme zelul. Ne întrebăm însă dacă creştinătatea occidentală este tot atât de conştientă de abisul care separă cele două lumi? Pot trăi oare creştinii cu conştiinţa împăcată alături de o lume care a jurat distrugerea Bisericii lui Christos?

Cercetând panorama religioasă a Occidentului, răspunsul nu este deloc îmbucurător. O mulţime de confuzii se întretaie în capul creştinilor, făcându-i inapţi să distingă frontiera dintre cele două lumi.

Sunt milioane de creştini înscrişi în partidele comuniste din Occident. Pentru satisfacerea trebuinţelor sufletului, aceşti creştini cu carte de membru în partidul comunist fac apel la serviciile Bisericii, iar pentru rezolvarea problemelor politice ale naţiunii lor urmează pe apostolul urii. Împreunarea acestor noţiuni constituie un monument de absurditate. Cum pot convieţui în acelaşi om dragostea şi ura, libertatea personală şi pornirea de anihilare a persoanei umane? Comuniştii, ca să întreţină această confuzie, susţin teza separaţiei dintre domeniul politic şi cel religios şi se feresc cât pot să dezvăluie esenţa anticreştină a marxismului.

O altă concepţie greşită care, din nefericire, predomină în Occident, este că comunismul poate fi combătut cu propriile mijloace, adică expropriindu-l de principala temă de agitaţie: mizeria şi suferinţele clasei muncitoare. Dacă confruntăm această teză cu realitatea, constatăm că mediul de mizerie în care se dezvoltă comunismul este de multă vreme depăşit în cele mai multe state occidentale. Muncitorii au ajuns la un standard de viaţă burghez şi totuşi atracţia comunismului asupra lor nu a slăbit. Aceasta înseamnă că o concepţie materialistă nu poate fi combătută, opunându-i o altă concepţie materialistă, cum încearcă occidentalii. Comunismul nu poate fi supralicitat în domeniul lui specific. Bogăţia economică a unui popor reprezintă o armă importantă în lupta contra comunismului, dar ar fi o exagerare să se facă din ea factorul principal al acestei lupte. Factorul economic, ca să-şi păstreze eficienţa şi utilitatea în războiul contra comunismului, trebuie să se menţină permanent în subordinea concepţiei creştine a lumii.

Creştinătatea occidentală se poate referi la o justificare supremă ca să accepte “coexistenţa”: salvarea păcii, idealul oricărui creştin. Războiul este condamnat de învăţătura Bisericii. Mai ales în zilele noastre, când un război ar provoca distrugeri cumplite, din cauza armelor atomice şi termo-nucleare, care creştin ar putea să îl mai dorească?

Fără îndoială că ideea unui nou război pune o gravă problemă de conştiinţă oricărui creştin. Dar până unde merge această dorinţă de pace? A evita războiul cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării conţinutului creştin al lumii? După ce Christos a fost izgonit din lume, ce folos mai au creştinii de pace? Între pacea sau coexistenţa care aduce cu sine nimicirea Bisericii şi un război oricât de pustiitor, dar care asigură cel puţin continuitatea Bisericii, ce are de ales un creştin? Nu-i de preferat pustiirea materială a lumii, oricât de teribilă ne-am imagina-o, deşertului spiritual care s-ar întinde pretutindeni după triumful comunismului în lume? Un război purtat pentru apărarea cauzei divine, cu toate riscurile ce le implică, n-ar însemna cel mai măreţ act de fidelitate ce l-ar presta omenirea lui Christos? O gândire creştină, consecvent depănată, trebuie să se împace şi cu ideea unui război, dacă acest război e menit să salveze existenţa creştinătăţii.

« Coexistenţa » înseamnă pact cu puterile răului. O recunoaştere şi o legitimare a forţelor care şi-au propus dărâmarea aşezămintelor creştine ale lumii. Aceasta e calea pierzaniei. Din întrecerea “pacifică” dintre cele două blocuri nu poate câştiga decât comunismul. Lumea liberă, părăsindu-şi poziţiile spirituale, nu poate face decât ceea ce a făcut de zece ani: retragere pe toate fronturile până la capitularea finală.

Se cere creştinilor de astăzi o atitudine hotărâtă contra comunismului, care nu înseamnă imediat război, dar care nu exclude nici eventualitatea unui război. Odată această hotărâre luată, lumea creştină să se încredinţeze voii lui Dumnezeu şi să nu se teamă de nicio ameninţare. Nimic nu poate fi mai grav pentru destinele omenirii decât a trăda pe Christos în schimbul vieţii şi al bunurilor ei pieritoare.

Horia Sima, Vestitorii, Decembrie 1954

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Pr. Nil Dorobanțu, „nebun pentru Hristos”

Default thumbnail
Subiectul următor

Puţin şi mult despre Horia Sima

Cele mai recente din

Decemvirii (12)

Gustloff cade în Elveția, iar George Beza trădează în România   Prima