Ionel Moța pregătește reacția fermă a legionarilor în caz de asasinare a Căpitanului

Ne aflăm în vara lui 1935 în tabăra de la Carmen Sylva. Așa cum am arătat în numărul trecut al serialului nostru, un nou complot împotriva vieții Căpitanului agitase apele legionare, iar Codreanu transmisese clar și fără dubiu sutelor de legionari aflați în tabără că dorește să fie răzbunat în eventualitatea în care va fi până la urmă asasinat: Căpitanul a cerut să fie răzbunat! Iar cei prezenți [în tabăra Carmen Sylva] au jurat să îl răzbune (…) Căpitanul era de părere că trebuie să se termine odată și odată în istoria neamului românesc cu trădarea! (Liviu Vălenaș convorbiri cu Mircea Dimitriu, “Mișcarea Legionară între adevăr și mistificare”, Timișoara, 2000)

În acele momente în tabără se afla prezent și Ion Moța. Moța construiește în anii 1934-1936 un zid sufletesc în jurul prezenței fizice a Căpitanului menit să depășească zidul de ură și de mișelie cu care autoritățile încercau să îl împresoare. Discursurile sale mobilizează și pregătesc legionarii pentru răspunsul pe care vor trebui să îl dea în cazul asasinării Căpitanului, acesta trebuind să fie năpraznic și neiertător. Prin aceasta urmărea avertizarea și descurajarea autorităților în urmărirea planurilor de suprimare a vieții Căpitanului. Mesajul era clar: dacă îl veți omorî pe Corneliu Zelea Codreanu veți plăti cu viața toți cei implicați în complot și în executarea lui și noi legionarii vom fi cei care vă vom trage la răspundere imediat și fără șovăire. Luați aminte!

La Carmen Sylva, tabăra prin care s-au perindat pe serii sute și sute le legionari în vara lui 1935 și 1936, Ionel Moța transmite mesajul angajament de răzbunare a Căpitanului spre a fi însușit de cei prezenți și apoi propagat în toată țara de către participanții la tabăra. Moța a surprins situația și a luat în momentul critic toate măsurile de apărare. Căpitanul nu era însă omul pe care-l puteai ușor convinge să accepte a fi păzit sau să se ferească o vreme până trecea primejdia. Nepăsător de moarte el brava pericolele. Moța l-a determinat totuși pe Căpitan la anumite măsuri de precauție. Iar în fața legionarilor din tabăra Carmen Sylva a anunțat asupra cui vor cădea răspunderile planurilor criminale ce s-ar pune în aplicare organizând și lăsând ca autorii din umbră și uneltele lor să plătească cu viața până la al șaptelea neam. (Nicolae Petrașcu “Ion Moța ctitor legionar” în volumul “Moța Marin. Răscumpărarea”, Madrid, 1952)

Marin Bărbulescu, șeful Centrului Studențesc Legionar Timișoara, aflat în tabăra legionară de la malul mării în vara lui 1935, nota în memoriile sale “Centrul Studențesc Legionar Timișoara. Mărturii pentru memorie”: Domnul Moța prezent în tabără încă din ultimele zile de iulie, a cerut celor 300-400 legionari aliniați în front, să se lege prin jurământ că vor răzbuna orice încercare de asasinare a Căpitanului: 

– Cei ce se vor atinge de un singur fir de păr de-al lui, vor fi pedepsiți ei și până în a șaptea generație; răzbunarea noastră va fi exemplară în veac.

Poate va întrebați ce părere avea Căpitanul despre acțiunea lui Moța și dacă era de acord cu aceasta. Evident știa și aproba întreaga atitudine pe care Ionel Moța o transmitea legionarilor. Pe lângă faptul că însuși Căpitanul a spus răspicat ce așteaptă de la oamenii săi în caz de asasinat, să nu uităm că Moța acționa mereu numai în acord cu șeful sau și că, discursurile și îndemnurile lui Moța erau percepute că fiind literă de lege legionară. Mărturie stau chiar cuvintele Căpitanului: Vreți să știți ce înseamnă a fi legionar? Urmați-l pe Moța! Mai mult decât va pot învață eu, stă pilda vieții lui. El e talmacitorul infailibil al gândurilor mele. Examinați-i actele vieții lui. Observați-i comportamentul, atitudinile ce le ia, reacțiile lui în fața feluritelor probleme ce se pun în fața organizației noastre. Urmându-l pe el nu veți greși niciodată. (Horia Sima, “Mari existențe legionare”, Ionel Moța, Sibiu, 2000)

Măsuri pentru asigurarea securității Căpitanului

Pentru Moța siguranța Căpitanului și prevenirea planurilor de asasinare împotriva acestuia deveniseră prioritatea principală după prigoana din 1933. Știa foarte bine că prin suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu se urmărește eliminarea întregii Mișcări din spațiul spiritual, politic și social românesc. Și mai știa că eliminarea Căpitanului în acel moment ar fi dus la dispariția Legiunii care, împreună cu neamul românesc nu ar mai fi ajuns nicioadata la biruință. Iată vorbele lui Moța transcrise pentru eternitate de Nicolae Petrașcu (“Ion Moța ctitor legionar” în volumul “Moța Marin. Răscumpărarea”, Madrid, 1952): Biruința noastră nu o mai poate împiedica decât un război în care s-ar distruge țara, sau am putea să fim noi toți legionarii exterminați; iar în cazul al doilea uciderea Căpitanului.

În raport cu supraviețuirea neamului nostru românesc Moța ne arată aici un taler al groazei, un taler cu trei brațe în care atârnă la fel greu viața Căpitanului, cu cea a tuturor legionarilor și cu cea a României. E o comparație extrem de interesantă și pe care mulți ar putea-o vedea cu totul exagerată. Să atârne moartea unui om la fel de greu că distrugerea unei țări sau cu moartea a zecilor de mii de legionari? Ei bine da, Moța nu greșește, supraviețuirea Căpitanului echivala cu salvarea țării de la distrugere. Dacă el trăia atunci puterea lui spirituală, socială și politică era îndeajuns de mare pentru a garanta că România merge pe drumul biruinței și nu va capitula.

Dacă privim peste ani, la momentul 1944 putem înțelege mai bine ce încerca să ne spună Moța în anii 1930, o țară lipsită de Căpitan și cu legionarii asasinați, întemnițați sau exilați, nu a mai găsit resursele necesare supraviețuirii și a capitulat rușinos în fața bolșevicilor. Viziunea lui Moța este de o acuratețe tragică. Într-adevăr regimul carlist, antonescian și apoi cel comunist – deși total diferite că ideologie și structura – au urmat același plan bine pus la punct de un strateg extern și exterior care le-a dominat pe fiecare în parte destructurând talerul lui Moța: suprimarea Căpitanului, exterminarea legionarilor, război și distrugerea țării.

Ionel Moța este văzut de cei mai mulți (atât legionari, cât și dușmani) ca exponent al misticismului, trăind exculsiv în sfera spirituală, ceea ce este extrem de departe de adevăr. În Moța spiritualul și pragmatismul se împletesc perfect, el este prin excelentă omul nou pe care doctrina legionară îl propovăduiește. Concret el se roagă pentru ca viața Căpitanului să fie salvată, dar în fața trădării evidente și a riscului concret nu se limitează nici pe de parte la atitudinea mistico-contemplativă. Comandantul are o argumentație superbă pentru explicarea gândirii lui Moța: Românul milos totdeauna a înclinat să-i lase pe trădători în seama pedepsei lui Dumnezeu. Dar această atitudine oloagă, lipsită de bărbăție, a făcut ca trădarea să se multiplice, să devină un obicei al pământului, distrugând de nenumărate ori oameni care ar fi putut să mântuiască poporul din robie și suferințe […] Moța a studiat fenomenul, l-a urmărit și în viața studențească și a ajuns la convingerea că nu se va putea schimba mersul istoriei românești dacă păcatul trădării nu va fi tratat cu fierul roșu și extirpat din sânul poporului. Toleranța față de trădare este o crimă contra națiunii. (Horia Sima, “Mari existențe legionare”, Ionel Moța)

Pe lângă instruirea legionarilor pentru a-l răzbuna răsunător în cazul asasinatului Moța curață și securizează terenul din jurul Căpitanului. În ultimii trei ani ai vieții sale a fost încontinuu preocupat de grija vieții Căpitanului. Făcând împreună o vizită la Casa Verde unde se executau lucrările de terminare Ion Moța se interesa de baia Căpitanului. Trebuie instalată în timpul cel mai scurt spunea el lui Alecu Cantacuzino, căci Căpitanului îi place baia cu aburi și frecventând o baie publică cine știe ce primejdie l-ar putea pândi. Tot Ion Moța văzând cum Căpitanul călătorea prin București cu tramvaiul expus în orice moment gestului necugetat al unui mercenar în solda dușmanului, a făcut un apel către legionarii din toată țara să se colecteze banii necesari pentru cumpărarea unei mașini. Suma s-a strâns și de ziua Căpitanului i-a putut prezența darul legionar menit să-I ușureze și să-I ocrotească viața. (Nicolae Petrașcu “Ion Moța ctitor legionar” în volumul “Moța Marin. Răscumpărarea”, Madrid, 1952)

Despre achiziția automobilului ne vorbește și fostul secretar al Căpitanului, Stelian Stănicel în broșura “Lângă Căpitan” apărută la Buenos Aires în 1978. Amintirile lui Stănicel completează foarte bine ideea lui Petrașcu de mai sus.

Odată instalat în locuința persoanală la Casă Verde, iar distanța fiind prea mare cu tramvaiul sau cu autobuzul până la sediul din strada Gutemberg, Ionel Moța a făcut o colectă să îi cumpere un automobil pentru economie de timp și pentru siguranța personală, că să nu fie ucis de agenții plătiți de camarilă. După multe ezitări a acceptat să i se cumpere automobilul: “dar să nu fie marcă germană (era Hitler la putere) sau italiană (era Mussolini la putere), ci marcă franceză dacă se poate”. La vremea aceea era în Franța la putere Leon Blum, un socialist. “Nimeni n-o să creadă că Leon Blum mi-a făcut-o cadou” a adăugat Căpitanul. S-a cumpărat un Renault francez, iar Corpul Muncitorilor Legionari l-a dat pe Ilarie să îi fie șofer permanent. Cu mașina se deplasa repede unde era nevoie, în București sau pe întreg cuprinsul țării.

Atitudinea legionară transmisă naționaliștilor europeni

Mesajul lui Ionel Moța nu a fost transmis numai pe plan intern, el a ajuns și în cercurile naționaliste europene. Într-una din scrisorile schimbate cu anumit domn Farmer de la Institutul Welt-Dienst, Ionel Moța avea să transmită atitudinea sa asupra tentativelor de asasinare a Căpitanului, despre posibilitatea suprimării acestuia și puternica reacție legionară ce ar urma. Desigur că cei avizați înțelegeau că prin cuvintele sale Moța nu exprimă numai o atitudine personală ci una instituțională, a Mișcării Legionare. Voi reda mai jos un fragment generos din acesta scrisoare datată 15 iunie 1935, dar mai întâi câteva explicății referitoare la destinatarul mesajului.

Welt-Dienst, sau pe românește Serviciul Mondial, era o agenție de presă antisemită cu sediul în Germania, înființată de publicistul și editorul Ulrich Fleischhauer, care tipărea cu regularitatea o revistă cu același nume. Pentru anii care fac obiectul textului nostru, agenția avea un efectiv de 26 de angajați care semnau și corespondau sub pseudonime, este și cazul domnului Farmer care semnează corespondență cu Ionel Moța. Revista circula clandestin în multe părți ale Europei, în România de exemplu fiind interzisă, ea ajungea la destinatari prin intemediari. Scopul Institutului era crearea unor conexiuni între organizariile antisemite din întreaga lume, expunerea nelegiuirilor făcute de evrei și monitorizarea presei pe acest subiect. Farmer este pseudonimul diplomatului și publicistului Georg de Pottere, fostul consul al Austro-Ungariei la Moscova în 1918.

Revenind la scrisoarea noastră, ea are ca subiect principal prezența lui Moța la Congresul de la Montreaux din iarna lui 1934 și aberațiile ulterioare lansate de A.C. Cuza și fiul său, George Cuza, care îl acuzau pe Moța de participare la un congres masonic și mai mult decât atât, îi aplicau legionarului nostru eticheta de “iudaizat” arătându-l din acest motiv incompatibil a se mai numi antisemit. Evident Moța arată ridicolul afirmațiilor cuziste făcând o radiografie exactă a situație din țară pentru anii 1934-1935 cu toate încercările de suprimare a Căpitanului și a Mișcării puse la cale de la Palat sub influență evreiască. Iată și fragmentul la care făceam referire mai sus:

Excesele partidului cuzist împotriva noastră, minciunile și intrigile, sunt din nenorocire chestiuni foarte vechi. Tot ce pot spune este că viitorul va dovedi mai bine radicalismul nostru antisemit. Noi gardiștii suferim cele mai mari persecuții tocmai din cauza antisemitismului nostru primejdios, pe care d-na Lupescu nu ni-l poate ierta. După ce această femeie a complotat împotriva vieții noastre, în înțelegere cu masoneria franceză și mondială, după ce a împuns pe Duca să ne ucidă și să ne distrugă; după ce numai cu ajutorul lui Dumnezeu mai suntem în viață, este într-adevăr foarte plăcut să asculți acuzațiile de a fi trădat cauza antisemită. Aceeași femeie a organizat acum câteva luni un complot pentru uciderea Căpitanului, cu concursul ocult al ministrului Franasovici, al acestei canalii de Șeicaru, directorul ziarului Curentul, a celeilalte canalii de Gheorghiade și a unui legionar trădător Stelescu. Cu toate astea nu merităm – după părerea dlui Cuza – cinstea de a fi antisemiți. De ce oare această sinistră jidoafcă care împlinește la noi rolul eroinei lor istorice Estera, nu urăște în aceeași măsură pe acești domni Cuza și nu caută să îi ucidă și pe ei și să le distrugă organizația? Fiindcă n-are frică de ei, ea și ai săi nu au teamă decât de un singur om: de Căpitanul nostru. Iată certificatul nostru de credință cel mai bun: ura sălbatică a jidovimii și a jidoafcei noastre.

Dar dragă prietene, nu vreau să te amărăsc cu aceste josnicii. Trebuie totuși să fie puse la punct, căci cine știe, într-o zi sau alta, noi vom intra în mormântul pe care ni-l pregătesc dușmanii noștri comuni și e bine ca prietenii să știe cine am fost. Nu este vorba aici de o glumă. Din nenorocire, nu. Jidanii noștri și jidoafca sunt în panică și văd evident și apropiată venire la putere a lui Codreanu și deci sfârșitul dominației lor. Să credeți ceea ce va spun: biruința lui Codreanu este absolut sigură oricât de inexistentă ar părea forța sa în clipa de față. Jidanii o știu. Toate celelalte mișcări, Cuza, Goga, Vaida n-au nicio valoare: ele pot, în cazul cel mai bun, să constituie o introducere la victoria legionară, singura care va rezolva problema jidovească în chip radical. Așadar ei toți n-au frică decât de Codreanu. Și neîncetat se gândesc să îl ucidă. Un sigur lucru îi oprește: ei cunosc formidabila organizare de răzbunare, pusă în întregime la punct din partea legionarilor, care nu vor cruța pe nimeni și vor distruge pe absolut toți vinovații, convinși că misiunea legionarilor, fără Codreanu, nu poate fi alta decât aceea de a zgudui istoria românească pentru secole, prin plida îngrozitoare a unei nemiloase pedepsiri. Știm că acest război de pedepsire ne va costa viața noastră a tuturor, dar o vom da cu bucurie, siguri fiind că în același timp împreună cu noi vor muri sute de vrăjmași vinovați de trădarea patriei (și numai marii vinovați, nu jidanii mărunți). Acest lucru este binecunoscut de către jidoafcă și de ai săi, de aceea îi este teamă.

Și are dreptate să îi fie frică, căci în fața miilor de oameni gata de moarte nu există tehnică represivă care să poată apara pe vinovați. Iată ceea ce explică faptul că furia lor nu se poate realiza. Dar, cine știe dacă la un moment dat nu își vor pierde mintea și nu va veni prăbușirea. Aflați dar dragă prietene, că prețuiesc acuzațiile pe care mi le aduc antisemiții care nu cunosc nicio primejdie în lupta lor și se mulțumesc să defăimeze. (Ion I. Moța, “Corespondență cu Welt-Dienst 1934-1936”, Munchen, 2000)

Pentru unii dintre cititori, care iau pentru prima dată contact cu scrisorile Moța-Welt-Dienst poate că limbajul pare extrem de dur și oarecum în disonanță cu ceea ce se știe în general despre Moța sau despre legionarism. Dacă însă îl urmărim pe Moța de pe băncile liceului și până la sacrificiul din Spania, în toate reacțiile și atitudinile lui (desigur cele care au ajuns până la noi) vom înțelege că cele notate în corespondență cu Farmer nu sunt doar niște mijloace de exprimare propagandistică menite să dea Mișcării o mai mare amploare pe plan extern. Pe scurt Ionel Moța nu se dă mare în fața Institutului Welt-Dienst. E adevărat că se folosea de acest discurs al răzbunării și pentru descurajararea încercărilor de asasinat, dar strategia răzbunării zguduitoare era cât se poate de reală și ar fi pus-o în practică fără ezitare în caz de exterminare a Căpitanului. Dacă Moța trăia la momentul 1938 istoria Mișcării Legionare ar fi arătat cu totul altfel… în fine, cu siguranță nu ar fi așteptat aproape un an pentru pedepsirea lui Armand Călinescu și acesta nu ar fi căzut singur.

Încă ceva, anumite cuvinte folosite de Moța în scrisoare sunt astăzi puse la index, interzise sau blamate ca ofensatoare și incorecte politic. Noi ne aflăm însă în anul 1935 și chiar dacă pare imposibil trebuie să înțelegem textul în contextul epocii sale. Jidov, jidovime, jidoafcă, erau cuvinte care se rosteau firesc în presă, pe stradă, la biserică (vezi textul inițial al Prohodului Domnului), dar și în discursurile parlamentare din Senatul României. Cât privește antisemitismul, ehei… pe atunci nu existau încă Institute că cele de azi care să dea definiții atât de sofisticate și cu grad de sentință. Pe atunci a fi antisemit era o cinste și o necesitate și nu, nu însemna să omori evrei pe stradă sau să dorești exterminarea unui populații întregi – apropos de asta, când Moța se referă la rezolvarea problemei evreiești în chip radical nu vorbea despre exterminarea lor în masă, ci despre destructurarea camarilei și prin ea dispariția influenței, a beneficiilor și a monopolurilor evreiești din politica și economia românească. Povestea antisemitismului interbelic e una prea lungă, atât de lungă încât ar trebui să facem un serial dublu ca întindere față de cel cu Decemvirii pentru a încerca să explicăm situația. Mă voi limita în a va împărtăși definiția termenului “antisemit” și exemplificare lui așa cum apăreau notate cât se poate de oficial în anul 1939 în “Dicționarul Limbii Române” publicat de August Scriban: antisemít, –ă s. și adj. (anti- 1 și Semit – Jidan). Contra jidanilor: Tot Românu e antisemit, ziar antisemit.

Mihai Stelescu încearcă să intre iar pe scena politică

Să nu uităm nici de Mihai Stelescu. Cruciada sa continuă să apară și să arunce cu putere venin spre Căpitan și Mișcarea Legionară. În plan politic Generalul Rădescu îl aduce tot mai aproape de Mareșalul Averescu îndepărtând iremediabil pe cel din urmă de Corneliu Codreanu. Așa cum descrie foarte clar Horia Sima în „Istoria Mișcării Legionare”, după prigoana din 1933 Palatul a lucrat la un plan foarte elaborat de izolare a lui Codreanu pe scena politică, adică de a-l îndepărta de partidele cu care se afla în raporturi de prietenie. Așa cum bine știți, Mișcarea Legionară cu toate structurile ei (frații, corpuri, partid) nu a făcut niciodată fuziune, alianța politică sau organizațională cu absolut nimeni (pactul electoral încheiat cu Maniu din 1937 era unul de neagresiune electorală, cu totul altceva), dar la începutul anilor 30 a sprijinit pe Averescu și pe Gheorghe Brătianu considerându-i cinstiți.

În 1935 Căpitanul însărcinează pe Generalul Gheorghe Cantacuzino Graniceru cu înființarea și conducerea partidului legionar Totul Pentru Țară. După apariția acestei noi structuri legionare, de data asta una exclusiv politică, camarila își intensifică mașinațiunile folosind pe Rădescu și pe Mihai Stelescu pentru a strica definitiv prieteniile politice ale Căpitanului. Prin mijlocirea lui Rădescu – finanțator al Cruciadei Românismului – Averescu pică încet și sigur în plasa întinsă de Palat:

Generalul Rădescu reuşeşte să-l convingă pe Mareşal că anume Corneliu Codreanu nu era decât un oportunist de cea mai joasă speţă, că îşi salvase viaţa prin Elena Lupescu şi că, momentan, era utilizat de Palat drept pion în lupta pentru distrugerea partidelor. După el, reprezentantul autentic al tineretului naţionalist era Stelescu, care, separându-se de Codreanu, demascase public duplicitatea fostului lui şef. Intriga reuşise, pornind din acest moment Mareşalul se îndreaptă spre Stelescu, în vreme ce manifestă faţă de Codreanu acelaşi dispreţ ca şi faţă de camarilă.

Generalul Rădescu şi-a jucat perfect rolul indicat de forţele oculte. Susţinut de alţi consilieri amestecaţi în aceeaşi afacere, Rădescu sugeră Mareşalului să recurgă la M. Stelescu pentru a despărţi de Codreanu tinerimea naţionalistă şi de a o atrage apoi de partea lui. În acest fel, cadrele partidului ar fi întinerite, popularitatea Mareşalului sporită, şi partidul Poporului ar deveni un factor decisiv în viaţa ţării. Mareşalului, această ofertă i se păru cu atât mai interesantă, cu cât venea după plecarea lui Octavian Goga. Octavian Goga, primul său locotenent, părăsise partidul cu un număr mare de cadre, întemeind Partidul Naţional-Agrar. (Horia Sima, „Istoria Miscarii Legionare”)

Prima reacție legionară fermă împotriva nefireștii apropieri Averescu – Stelescu o are tot Ionel Moța. Acesta trimite Mareșalului o scrisoare deschisă în care îl pune la punct. Scrisoarea se pare că a fost difuzată public în epocă pentru lămurirea legionarilor. Acțiunea era cât se poate de necesară, să nu uităm că în decembrie 1933, după dizolvarea Gărzii de Fier, Căpitanul ordonase tuturor legionarilor (în afara celor ardeleni) să voteze cu Alexandru Averescu și Gheorghe Brătianu. În plus figura Mareșalului era una extrem de cunoscută și de iubită de legionari care îl văzuseră de mai multe ori în apropierea Căpitanului și chiar pe șantierul de la Casa Verde. Așadar opinia publică legionară trebuia lămurită clar și fără întârziere. Din nefericire nu avem textul scrisorii publicate de Moța, dar avem o descriere a conținutului acesteia făcută de Comandant.

Inadmisibilele relaţii între o mare figură naţională, ca mareşalul Averescu, şi un deşeu moral de categoria lui Stelescu, îl determină pe Ion Moţa să scrie o “Scrisoare deschisă” Mareşalului, care a fost după aceea afişată de legionari pe zidurile Capitalei. Referindu-se la campania de calomnii, la care se preta Partidul Poporului, legat de Stelescu, Moţa atrăgea atenţia Mareşalului asupra faptului că trecutul şi înaltele lui fapte de arme nu-i îngăduiau să distrugă opera de el însuşi creată şi să devină, la bătrâneţe, groparul României Mari. Asociindu-se duşmanilor Mişcării Legionare, Mareşalul se asocia, în realitate, acelora care căutau să mineze viitorul acestei naţiuni. Or, calea această era interzisă tuturora, şi îndeosebi acelora care-şi câştigaseră meritele imperisabile prin crearea statului român…

Această scrisoare a avut un efect binefăcător, mai ales printre legionarii care nu ştiau ce să creadă despre asocierea Mareşalului cu Stelescu. Relaţiile dintre mareşalul Averescu şi Garda de Fier se deterioraseră şi mai mult după această scrisoare. Mareşalul continuă să sprijine aventură lui Stelescu, iar această atitudine a condus la ruptura cu Mişcarea. (Horia Sima, „Istoria Mișcării Legionare”)

Așa cum am mai scris în cadrul serialului nostru, Averescu și Gheorghe Brătianu înființaseră Frontul Constituțional prin care încercau crearea unui bloc naționalist pe scena politică română. În cadrul Frontului, mulțumită lui Rădescu, este invitat să adere și Mihai Stelescu cu gruparea sa. Mai mult, în toamna lui 1935, mai precis la 29 septembrie, Mihai Stelescu este invitat să participe la o adunare a Frontului în cadrul căreia își citește adeziunea. Replica legionară nu se lasă așteptată, a două zi Căpitanul semnează o Circulară prin care pune capăt tuturor relațiilor – organizaționale și personale cu Frontul Constituțional și membrii acestuia. Circulara se poate citi în completarea acestui text.

Ecorile trădării lui Mihai Stelescu în presă legionară

Atacurile necontenite împotriva Mișcării și Căpitanului, dublate de neobrăzarea politică a lui Stelescu, reușesc să țină atenția legionarilor fixată asupra sa. Toată atitudinea lui face ca trădarea și încercarea de suprimare a Căpitanului să rămână ca o vie și dureroasă realitate chiar dacă trecuse un an de la desfășurarea faptelor. Și asta a fost o atitudine calculată exact de Stelescu, practic prin tot ce a făcut de la momentul Gheorghiade până la pedepsirea sa a fost să îi ațâțe în permanentă pe legionari împotriva sa. Desigur că știa că se joacă cu propria viață, dar a continuat în stilul asta conștient și arogant. Cu siguranță știa de reacția pregătită de Moța, știa de cuvintele Căpitanului de la Carmen Sylva. Se baza pe faptul că el nu se încadrează în litera lor pentru că eșuase în asasinarea Căpitanului? Probabil că da, avertismentul lui Moța chiar dacă extrem de clar și de dur viza exclusiv eventualitatea dispariției fizice a Căpitanului, iar legionarii nu își permiteau interpretări personale sau forțarea limitelor atitudinii lui Moța. În plus Stelescu știa foarte bine că legionarii nu era niște asasini și că din partea Căpitanului nu se va da vreodată un ordin de eliminare a lui. Totuși riscul pe care și-l asuma era uriaș, ce l-a determinat să îl accepte? Banii? Promisiuni de mărire politică? Tot nu îmi pot explica.

Din cauza provocărilor constante cauzate de Stelescu și Cruciadă, ziarul legionar “România Creștină”, condus la Chișinău de comandantul legionar Sergiu Florescu (ce avea să sfârșească ulterior în mascarul carlist din 21/22 septembrie 1939), reia constant pe parcursul anului 1935 problema trădării și a complotului Gheorghiade-Stelescu. În luna august în numerele 10 și 11 ale publicației apar texte în care este prezentat în detaliu planul complotului, judecarea lui Stelescu de către Consiliul de Onoare, declarațiile lui Stelescu și Cotea date în cadrul Consiliului, sentința și promisiunea lui Stelescu încălcată imediat prin înființarea Cruciadei Românismului. Desigur noi cunoaștem deja toate acestea din episoadele de început ale serialului, dar legionarii le-au aflat pentru prima dată în detaliu abia în august 1935. Nu uitați că în 1934 presa legionară era suprimată în totalitate. Vestea trădării a fost transmisă prin Circulara Căpitanului și apoi s-a răspândit de la om la om.

Iată un fragmentul introductiv din textul “Mihai Stelescu este și rămâne trădător” semnat sub pseudoniumul Delanistru în paginile “României Creștine”, nr 11, 15 august 1935: Îmi este scârbă să vorbesc despre actul de trădare al lui Mihai Stelescu, dar pentru că această zdreanță omenească merge cu impertinență atât de departe încât vrea cu orice preț să convingă opinia publică că este victima lui Codreanu nicidecum pregătitorul asasinării domnului Corneliu Zelea Codreanu, socotim de datoria noastră să dovedim trădarea. Aceasta o facem pentru lămurirea opiniei publice nicidecum pentru că suntem somați de trădător (nu stăm de vorbă cu trădătorii).

La un an de la oribilă tentativă de asasinat întreaga abjecție generată de Stelescu este expusă legionarilor în toate detaliile sale și aceștia se cutremură. Reacțiile lor nu întârzie să apară. La 1 septembrie 1935 ziarul publică „Scrisoare deschisă trădătorului Mihai Stelescu” semnată de studentul craiovean Eugen Pârâianu:

Ca fost prieten şi tovarăş de temniţă, nu mă pot stăpâni, Stelescule, să nu-ţi trimit şi eu câteva rânduri.

Javră ticăloasă! Iartă-mă că-ţi pun drept titlu acest epitet fiindcă altul mai bun n-am găsit, dar ţineam mult să-ţi aduc aminte de anul trecut când după ce ca să-ţi execuţi manoperele tale josnice ne vorbeai în închisoarea de la Rm Vâlcea, cu prilejul onomasticii Căpitanului după ce i-ai trimis o scrisoare în care-i lingeai şi călcâiele, prin camaradul Sandu Vaiciuc pe care ne-ai citit-o seara în faţa frontului. Mai târziu am ţinut şi o şedinţă în care ne-ai vorbit de Căpitan. Adu-ţi aminte, Stelescule, cum îl lăudai şi adu-ţi aminte cum spuneai că oricând i-ai fi sărutat urma paşilor. Atunci nu ştiai, Stelescule, că ne minte Căpitanul? Şi apoi când ziarele ne-au pătruns în temniţă la Craiova şi când am citit cele ce se spuneau despre tine şi Gheorghiade, ţi-aduci aminte cum spuneai că pentru aceasta ai să-l împuşti ca pe un câine? De ce nu l-ai împuşcat, Stelescule? Şi-acum, când eşti azvârlit afară, ca o zdreanţă, îndrăzneşti să ne arunci nouă în faţă minciuni grosolane? De ce atunci, la procesul tău, ai spus că te pot da afară, dar nimeni nu te poate opri să mori pentru Legiune? Tu nu ştiai atunci, Stelescule, ce se ascunde sub legiune?

Aici Vipera care încercai să ne câştigi în închisoare cu ţigări regale, bomboane şi apă de colonie care-ţi veneau nu se ştie de unde, împreună cu bani din belşug din afara zidurilor închisorii. Şi tu vorbeşti astăzi, bestie, de „Căpitan” şi încă nouă, care te ştim bine, alături de care ai dormit luni de temniţă, cu diferenţa că noi dormeam pe podeaua goală cu butucul la căpătâi, şi tu pe perine de puf trimise de familia Gheorghiade? Noi, faţă de care spuneai în închisoare că ai să te duci la Iamandi să-i spui că vrea să-l omoare Garda de Fier, dar că-l poţi scăpa dacă-ţi dă bani, mulţi bani? De-atunci, Stelescule, ne era scârbă de tine şi mie mi-e mai scârbă ca oricui, fiindcă am ţinut la tine şi scârba mi-o manifest azvârlindu-ţi de aici, din cetatea Banilor Olteniei, care din înălţimea ei te-a înfierat ca trădător, în cloaca ta infectă, pe tine şi pe toţi jidanii care te plătesc, un imens şi prea onorabil pentru tine scuipat.

Şi încă ceva, Stelescule. De ce ţi-e aşa frică de moarte? Crezi, oare, că cineva dintre noi şi-ar murdări glonţul în tine? Nu-ţi fie teamă, manechin guvernamental! Pe tine doar de te-aş asvârli într-o mocirlă împuţită cu un pietroi de gât. Atât. Dar până atunci o să ne mai întâlnim.

Trădarea lui Stelescu era o temă care preocupa și pe naționaliștii europeni. Tot din corespondența Moța-Farmer aflăm că Serviciul Mondial era preocupat de zvonurile legate de disensiunile din cadrul Mișcării, așadar problemele generate de Stelescu depasisera granițele României și încercau să producă confuzie și prin Germania. Pentru a nu rămâne nicio urmă de îndoială asupra situației reale Moța notează în scrisoarea din 15 iunie 1935: Îmi vorbiți de intrigi în sânul Gărzii și a L.A.N.C.-ului. În mijlocul Gărzii noastre nu există nicio intrigă. Noi suntem strânși într-un bloc spiritual în jurul Căpitanului nostru, gata de moarte pentru Legiune sau pentru a o răzbuna. Nicio organizație nu are unitatea noastră. Cazul trădătorului Stelescu este cu totul întâmplător, fără rădăcini, un fel de Strasser sau Rohm (ai mișcării dvs.), dar de mai mică importanță

Pentru înțelegerea textului trebuie să menționăm pe foarte scurt cine sunt cele două personaje cu care Moța îl compară pe Stelescu. Gregor Strasser a fost un politician german din anturajul direct al lui Hitler, unul dintre liderii de început ai NSDAP și conducător al Cămășilor Brune. Ernst Rohm a fost membru de la înființarea NSDAP-ului și în cadrul lui fondator și ulterior comandant al batalioanelor de asalt Cămășile Brune (Sturmabtailung). Ambii s-au făcut vinovați de trădare împotriva lui Hitler și a partidului său, fiind arestați și executați că trădători în 1934 în Noaptea cuțilelor lungi. Iată în ce companie selecta îl situează Moța pe bietul Mișu Stelescu. Strasser și Rohm aveau o cu totul altă ținută, formație și structură, Stelescu al nostru părând un copil de grădiniță pe lângă ei. Dar iată că microbul trădării i-a egalizat în veșnicia istoriei.

Am parcurs alături de Căpitan, Moța, Stelescu și Decemviri întreg anul 1935. În numărul viitor vom începe să ne ocupăm de anul 1936, anul morții lui Mihai Stelescu. Până să ajungem la acel moment avem multe alte evenimente interesante de semnalat: întâlnirea Căpitanului cu Stelescu la procesul de la Galați, congresul studențesc de la Târgu Mureș și echipele de pedeapsă, întâlnirea dintre Stelescu și Armand Călinescu și multe altele.

 

Bucureşti, 30 septembrie 1935

 

CIRCULARA NR. 6

 

Către toate organizaţiile legionare

După cum ştiţi, am avut cu toţii până astăzi bune sentimente, chiar de amiciţie, faţă de acţiunile d-lor George Brătianu şi Mareşal Averescu.

Sentimente pe care ni le-am manifestat şi la alegerile din 1933 şi cu alte ocazii, fără să fi cerut nimic în schimb, în afară de o elementară doză de bunăcuviinţă.

De aproape un an de zile, printre rândurile membrilor acestor organizaţii, circulă o serie întreagă de calomnii, de multe ori bătute la maşină, anonim, şi multiplicate în sute de exemplare, în care noi, cu trecutul nostru de lupte, cu mândria noastră, suntem terfeliţi necontenit şi transformaţi pur şi simplu în slugile Lupeştii sau ale „Ocultei”, cu care se înţelege că orice om, venind numai în simplu contact, s-ar dezonora.

Ieri, la o întrunire din Bucureşti a acestui front averescano-georgist a fost admis să se citească o declaraţie de adeziune a unei murdării morale (Stelescu).

Am înţeles prin aceasta că orice punţi între noi s-au rupt.

De acum, mulţi, puţini câţi suntem:

I. Este exclus orice concurs de orice natură acestor organizaţii.

II. Relaţiile personale, amicale ale legionarilor se rup cu orice membru al acestor grupări.

Noi întindem mâna noastră legionară numai acelora care prin faptele lor dovedesc că ştiu ce însemnează onoarea şi se menţin pe linia ei.

Corneliu Zelea Codreanu

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Vedenia pe Sfântul Munte atribuită Părintelui Arsenie Boca: mărturie autentică sau fantezie literară apocrifă?

Default thumbnail
Subiectul următor

14 mai – Ziua Martirilor

Cele mai recente din

Decemvirii (10)

Pentru viitorul acestui neam legionarii trebuie să mă răzbune În numărul trecut

DECEMVIRII (9)

Studenţimea condamnă trădarea lui Stelescu În primăvara lui 1935 camarila pune la

Decemvirii (8)

Legiunea sub tirul calomniilor În numărul trecut al revistei am urmărit „nașterea”

Decemvirii (7)

Vestea trădării lui Stelescu Vestea trădării lui Stelescu confirmată de juriu şi

Decemvirii (6)

Mihai Stelelescu judecat de Consiliul de Onoare În urma descinderii legionare din