„M-ați făcut să devin nebun ca să mă laud singur, să propovăduiesc ce-am suferit pentru Dumnezeul meu în timp ce voi mă huliți și mă considerați ca o ciumă. Dar eu mă laud întru dureri și suferințe, pentru Dumnezeul, Care pentru mine a suferit atât de mult și încă mai rabdă până în sfârșit” În fiecare zi mor pentru Hristos și urc calvarul departe de altarele Tale Doamne, pe care atât de mult le-am iubit. Și râvna casei Tale m-a mâncat, că la locul cel sfânt s-a suit urâciunea pustirii. Cer nou și pământ nou așteptăm și transfigurarea prin virtute și prin har urcând, pe calea cea strâmtă a vieții, treptele desăvârșirii spre Împărăția Cerurilor”1.
Descoperirea schiarhiereului Nil Dorobanțu, a monahului exemplar al Bisericii din catacombe, cum bine puncta Părintele ieromonah Macarie Banu de la Schitul Oituz, nu a fost una întâmplătoare, ea producându-se prin contactul direct al tatălui meu, Constantin-Nicu Mihai, un luptător anticomunist, cu prima lucrare scoasă de Pr. Ionel D. Adam despre Părintele Nil Dorobanțu, Ieroschimonahul Nil Dorobanțu nebun pentru Hristos și flacară vie a monahismului secolului XX, o carte emblematică despre profilul acestui mărturisitor al Ortodoxiei. Puțin mai târziu, această revelație a Părintelui Nil Dorobanțu s-a întărit prin prezența didascalică a Părintelui Macarie Banu de la Oituz care, neîncetat, cu minuțiozitate și delicatețe duhovnicească, readuce în prim plan figura schiarhiereului Nil Dorobanțu, al cărui portret tronează în altarul Bisericii schitului de la Oituz. Părintele Macarie Banu promovează, cu un adevărat curaj al mărturisirii, pe Părintele Nil Dorobanțu, în pofida caterisirii sale de către ierarhia BOR în perioada comunistă – caterisire pe care o nadăjduim a fi ridicată, asemenea ca celei a Părintelui Arsenie Boca, doi stâlpi de foc ai Sfințeniei – prin apelul permanent la scrierile Părintelui Nil Dorobanțu, editate de Asociația Nil Dorobanțu, scrieri de conștientizare și de trezire a clerului ortodox, dar și a poporului drept credincios care stau într-o adormire nepermisă în aceste vremuri de încercare.
„Orice flacără interioară care nu transfigurează ființa în întregime, e doar un foc care rumegă. Numai sfântul devine în întregime rug aprins! Un astfel de om flacără a fost și ieroschimonahul Nil Dorobanțu. Nu și-a exercitat vocația în spiritualitatea asigurată a unei mânăstiri, fiind hăituit și alungat permanent din loc în loc, ci singur în lume, într-o trântă corp la corp cu lumea și cu diavolul, ducând în spate crucea Bisericii, crucea chinuiților și a păcătoșilor. Implantat în realitatea lumii, care prezintă răul ca bun și bunul ca rău, acolo unde veghează domnul lumii acesteia că să permanentizeze falsitatea, a dat buzna în casa celui tare, ca să îi jefuiască lucrurile. Singura posibilitate a sfântului, de a face acest salt, este intrarea în lume cu masca nebuniei, a iresponsabilității sociale, pentru a dezvălui ochilor omenești adevărata realitate, sfârșiind valorile moralei convenționale, ale stilului de viață consacrat, ale valorilor iluzorii. El însuși devine marele sarcasm la adresa lumii, forma cea mai desăvârșită a ascezei, refuzul absolut al criteriilor mondene, perfecta despuiere de sine. Nebunii vin să aducă aminte că propovăduirea evanghelică este o nebunie, că mântuirea și sfințenia sunt incompatibile cu satisfacția dată de considerația socială și de recunoașterea obiectivă. Ei apar în epoci de secularizare, când faptul de a fi creștin pare a depinde de criteriile convenționale și de concepțiile lumii, care evaluează viața cea adevărată și virtutea omului cu măsurile bunei cuvințe și ale deontologiei sociale. Nebunul este harismaticul ce are o experiență directă a Împărăției lui Dumnezeu și își asumă profetic manifestarea opoziției dintre veacul acesta și cel al Împărăției, deosebirea radicală de măsuri și criterii. A fi nebun pentru Hristos nu presupune să fi idiot pentru oricine. A fi nebun pentru Hristos înseamnă să ai principii și valori sănătoase, a fi idiot pentru oricine înseamnă să renunți la principii și valori pentru a fi la fel ca ceilalți, înseamnă să lași deoparte mărturia frumoasă de creștin autentic pentru a fi acceptat de ceilalți. În viața și comportamentul acestor sfinți, Biserica a văzut exprimarea și manifestarea unei harisme speciale a Sfântului Duh, una din formele cele mai accentuate ale propovăduirii profetice”2.
Tipologia Sfântului, treapta de sus a simbolismului mistic3: pe lângă tipul pelerinului și tipul mirelui, este „cea mai impresionantă, dar în același timp cea mai primejdioasă, pentru că din toată activitatea mistică, ființa umană nu este așa de amenințată cu pierzania, decât tocmai în această viață sfântă”. O viață autentică a sfântului implică un fel de „disciplinare, de purificare a noastră, nu pentru ca să descoperim în noi ființa supremă, ci pentru a ne pune pe noi în poziția de a ne bucura de această ființă supremă, de o parte; iar de alta, de a degaja ceea ce a pus ființa supremă în noi”4. Ceea ce trebuie evitat este tocmai orgoliul care poate periclita realiter echilibrul sufletesc al sfântului. Umilința este virtutea cardinală a sfântului, unul din „momentele fecunde ale experienței misice”, opunându-se păcatului orgoliului, care tinde la „identificarea ființei supreme și a omului concret”. Existența umilinței presupune o conștiință puternică a păcatului, „o conștiință a deosebirii nete, definitive și absolute dintre ființa supremă și tine”.
Pr. Nil Dorobanțu5, „profund înduhovnicit, ducând o viață aspră, necruțător cu sine și cu ceilalți, este pustnicul care umbla desculț, descoperit, cu pletele în vânt, îmbrăcat simplu și încins cu o sfoară, uscățiv, cu barba puțină. Va fi urmărit, bătut și alungat de mai multe ori de securitate, de aceea apărea și dispărea mereu, însă oamenii îl căutau să-i asculte predicile aspre, dar frumoase, să se spovedească, să primească sfaturi. Nu se rușina să mustre autoritățile ateiste, cât și fețele bisericești”6.
Mărturiile despre Pr. Nil Dorobanțu sunt atât de diverse, toate având în centru jertfirea sa permanentă pentru Hristos, prin asumarea Golgotei suferinței. Hăituit mereu de către Securitate, se răspândise vestea că „Nil răscolește lumea”. Există multe momente antologice din întâlnirea Pr. Nil Dorobanțu cu autoritățile securiste: „A venit comandantul de la Securitate din Tecuci împreună cu alți securiști. Părintele Nil se afla la Mânăstirea Sihastru lângă Adjud. Tocmai trecea șoseaua și încins cum era, cu picioarele goale, securiștii nici pomeneală să își închipuie că ar fi tocmai el. Auziseră de el că este licențiat în filosofie și doctorand în teologie. Crezând că e un frate obișnuit de la grajduri, comandantul a dat mâna cu el. Nu i-a mai dat drumul comandantului la mână și i-a zis: – Noi acum, am făcut crucea. Legătura noastră cu crucea! Și a început problema Crucii, l-a băgat în filosofie. Securistul habar nu avea! Și-l învăța: – Haina cum este?/- Păi e făcută de fabrică! – Nu e țesută cruce? Și omul e cruce! Iar la urmă le-a zis: – Bă, voi sunteți de paie, dacă vă dă foc, nu se alege nimic de voi! Au rămas securiștii fără cuvinte. Iar când l-au arestat le-a zis: – Dacă m-ați adus aici trebuie să plecați voi, că Dumnezeu cu Mamona nu poate să stea împreună!”7.
Devenind cunoscut și cercetat de credincioși, Pr. Nil Dorobanțu era o prezență incomodă pentru autoritățile comuniste; „poate de aceea și dispărea tot timpul, la propriu, fenomen supranatural întâlnit doar la marii Sfinți, însă nu așa de des ca la ava Nil. Apărea când nu te așteptai, câteodată în două locuri diferite. Era ușor ca un fulg, mergea ca și cum ar pluti”8.
Nu prezența sa uneori meteorică dădea măsura dimensiunii sale spirituale, ci actul de mărturisire ca o condiție a trăirii plenare a credinței. Pedagogia sa putea părea neconvențională în relația cu urmăritorii săi securiști, dar era menită de a produce o ruptură de nivel în ființa acestora, chiar prin episoade anecdotice: „Odată, fără să le spună nimic securiștilor, a început să se uite cu interes la cer. Nu era nici măcar un nor, dar el se uita cu mare atenție.
– Ce vezi? L-au întrebat securiștii, uitându-se și ei. – Nu văd nimic! Dar măcar așa să vă mai uitați și voi în sus, spre Cer! Altădată, la schitul Tarcău era la porci, când iar au venit securiștii. – Ce faci acolo? îl întreabă un colonel, văzându-l tăvălit în coteț. – Păi, cu aștia mă împac mai bine decât cu voi!”9.
Mărturia lui Petru Baciu, un alt pătimitor al închisorilor comuniste, despre figura pr. Nil Dorobanțu este exemplară prin creionarea unui portret semnificativ: „Iași. În celulă este adus cineva. În prag îmi apare parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală, care era mai puternică, iar cea dinlăuntru mai slabă… Părea o icoană vie… Am primit de la cucernicia sa, în acea noapte, împărtășanie sub formă de prescură pe care o voi duce la Aiud. Preoții de acolo vor împărtăși mulți însetați de Trupul și Sângele Domnului, care așteptau să-și liniștească sufletul. Pe spate, cămașa avea aplicată o cruce mare dintr-un material negru, în picioare avea sandale. În această ținută simplă și aspră, cu crucea în mână și cu un toiag din lemn de corn, părintele Nil Dorobanțu a cutreierat și răscolit sate multe propovăduind cuvintele dumnezeiești ale Sfintei Scripturi: Dumnezeu este pretutindeni de față, în ceruri și pe pământ, în adâncuri și în nemărginitul spațiu al Universului. La proces părintele Nil Dorobanțu, din boxa de acuzare, refuzând să răspundă Tribunalului, a strigat: Înapoia mea, satano! Piei, necurate!
Sub acea cămașă, de câlți de cânepă, bătea o mare inimă de român. Ne-am despărțit pentru totdeauna. Sfințindu-mi urechile, inima și toată ființa cu cuvintele calde ale trimisului, mare slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăși de unul singur, am rămas în așteptare. Părintele Nil Dorobanțu a fost un mare monah, dar faptele sale, file de istorie, rămân sub obrocul vremurilor păgâne pe care le trăim încă și care au pus stăpânire pe cei obligați să facă lumină. Prin tăcerea lor, părintele Nil Dorobanțu rămâne condamnat a nu-și putea rosti cuvintele mărețelor sale fapte”10.
Opera Părintelui Nil Dorobanțu care a început să fie editată deja, cunoaște o varietate deconcertantă, de la lucrări de logică, filosofie (Faust – ateul mântuit, o analiză à rebours, un pandant al perspectivei lui Nae Ionescu din Problema mântuirii în Faust al lui Goethe), sociologie, etică, estetică până la mistică, apologetică, drept canonic, etc. Una din cărțile sale de căpătâi, Cuvinte cerești, adevărate revelații ale Cuvântului Dumnezeiesc prin glasul pr. Nil Dorobanțu, ar trebui să constituie un îndreptar duhovnicesc pentru întrega Biserică Ortodoxă Română (cler și credincioși), un semnal de alarmă pentru conștientizarea trăirii întru Hristos.
„Mecanismul teofanic este astfel: Hristos vorbește îngerilor. Îngerul vorbește către suflet, în timp ce trupul este ca mort în amorțirea levitației mistice: Când l-am văzut pe Dumnezeu, am căzut la picioarele Lui, ca mort (Apoc.1,17). Azi experimentăm această stare de teofanie și este exact precum ne-o descrie Sfântul Ioan Teologul, cel răpit în Duhul Duminica, în ziua Domnului (Apoc. 1, 10). Vedenia te țintuiește nemișcat, cu ochii pironiți în fața vederii lui Hristos, iar mintea, în legătură cu inima și cu respirația, sub via acțiune a îngerului păzitor și a zbaterii sufletului, mișcă buzele vorbind cu glas omenesc Cuvântul ceresc, prin puterea lui Dumnezeu. Personalitatea nu se desființează, nu se contopește, nu se elimină, ci se face mai nobilă, mai înaltă, mai sublimă. Rațiunea, sensibilitatea însimțirii și voința, precum și simțurile trupești și sufletești, devin supraraționale, infinit superioare, mai vii, mai înflăcărate, precum fierul ruginit devine incandescent în foc. Este cea mai elocventă dovadă că se poate raționa, voi, simți, cugeta și fără trup, materie sau carne; poate fi suflet fără a avea nevoie de corp; poate fi nemurire fără nevoia morții; poate fi Dumnezeu fără a avea nevoie de om”11.
Fundamentul vieții creștine se regăsește în Sfânta Taină a Împărtășirii, în Sfântul Potir Euharistic, unde se produce unirea deplină cu Dumnezeu; aici este întreaga viață a ființei, creștinul împărtășindu-se cu însuși Trupul și Sângele Mântuitorului: „Vă spun tare la tot poporul: El e Judecătorul,/Iisus Hristos, ne alină tot dorul./Să se cuminece deci zilnic tot soborul, că El e Mântuitorul/Și tot El e dezlegătorul Dumnezeu,/El e răsplătitorul, care pe norii cerurilor va veni/Și pe toți ne va izbăvi,/Dacă ne vom învrednici a ne împărtăși”12.
Părintele Nil Dorobanțu trebuie cinstit ca un sfânt, mai ales prin mărturia adevăratei vieți de credință ortodoxă, în contextul secularizării și al apostaziei, al lepădării de Adevărul Revelat. Nil Dorobanțu rămâne patriarhul Bisericii din Vlaherne, Biserica prigoniților din catacombe, acolo unde se mai păstra focul nestins al credinței lui Hristos.
Note:
1 Cf. Pr. Ionel D. Adam, Ieroschimonahul Nil Dorobanțu nebun pentru Hristos și flacară vie a monahismului secolului XX, Bacău, Editura Babel, 2015, p.3.
2 Ibidem, pp.5-6.
3 Cf. Nae Ionescu, Curs de metafizică. Teoria cunoștinței metafizice. Cunoașterea imediată 1928-1929, București, Humanitas, 1995, pp.165-180.
4 Ibidem, pp.182-183.
5 Ieroschimonah Nil Dorobanțu, Cuvinte cerești 1, Scurtă Biografie, Editura Floarea de April, 2016, pp.3-4: „Născut în 1920, în satul Crainici, județul Mehedinți, dintr-o veche familie de moșneni olteni, care avea să dea României și alte personaje semnificative, tânărul Nicolae Dorobanțu va beneficia de o educație aleasă, fiind nepotul generalului de intendență al Casei Militare Regale a României, Gheorghe I. Dorobanțu”. Absolvent al colegiului Sf. Sava și al Liceului Militar Alexandru Sturza din Craiova, Nil Dorobanțu va absolvi Școala Militară de Ofițeri, cu grad de sublocotenent, fiind repartizat la Vânători de Munte, în Regimentul de Gardă de la Predeal. Întâlnirea cu Pr. Arsenie Boca va fi hotărâtoare, renunțând la cariera militară și dedicându-se studiului teologiei, dreptului, filosofiei și literelor pe care le absolvă cu magna cum laudae, la sfârșitul războiului. Se înscrie la doctorat, la Pr. Dumitru Stăniloae, cu o teză despre Teoria Logosului Întrupat în viața duhovnicească. Un adevărat poliglot – cunoștea cel puțin 12 limbi străine –, „este tuns în mpnahism la Mânăstirea Cernica, cu numele Nechifor, va îmbrățișa marea schimă monahală, la recomandarea duhovnicului său, Pr. Benedict Ghiuș, fiind schivnicit de ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, la mânăstirea Sihăstria, luând numele de Nil”. Va fi arestat și torturat în 1956, pentru câteva luni, „și apoi părăsit inclusiv de Biserica Ortodoxă, care-l caterisește, în noiembrie aceluiași an. Se va ascunde în satul natal, unde va trăi în spiritul care l-a caracterizat toată viața, asceză și studiu intelectual (scriind mii de pagini), până în 1964 când situația politică se va destinde… Va fi din nou hărțuit, anchetat, până în 1977”. „În martie 1977, imediat după cutremur, părintele este adus în satul Crainici. Era lovit puternic la piept, nu se știu exact cauzele loviturilor. Nu lasă pe nimeni în preajma sa decât pe sora sa Paulina Dorobanțu, care îl îngrijește. Pe 27 martie 1977 este luat la Cer și părintele Nil, încheindu-se viața în trup a unui mare propovăduitor și misionar. Moartea sa rămâne învăluită în mister. Este îngropat în cimitirul Bisericii monument istoric din satul Crainici, comuna Bala, județul Mehedinți” (p.153).
6 Ibidem.
7 Pr. Ionel D. Adam, Ieroschimonahul Nil Dorobanțu nebun pentru Hristos și flacară vie a monahismului secolului XX, Bacău, Editura Babel, 2015, pp.116-117.
8 Ibidem, p.119.
9 Ibidem, p.121.
10 Ibidem, pp.122-123.
11 Ieroschimonah Nil Dorobanțu, Cuvinte cerești 1, Scurtă Biografie, Editura Floarea de April, 2016, p.5.
12 Ibidem, p.144.