Sufletul omenesc este menit de Creatorul său învierii. Chemarea pe care Hristos o adresează întregii omeniri este una pecetluită cu propria Sa suferinţă şi moarte, prin coborârea în tenebrele cele mai adânci ale condiţiei umane. Dar faptul esenţial, venit de dincolo de lume ca un fulger orbitor care sfâşie mantia întunecată care apasă greu lumea căzută, îl constituie biruinţa asupra acestora prin pilda propriei Învieri. Doar urmându-L pe această cale omul poate învia lăuntric, adică să ajungă a fi împreună cu Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” – răsună celebrele cuvinte ale Apostolului Pavel din Epistola către Galateni (2,20).
Înainte de moartea biologică, destin fatal al oricărei fiinţe omeneşti, care de fapt nu este decât o trecere a sufletului către alt tărâm al existenţei, se poate instala oricând adevărata moarte, cea sufletească. Ea poate merge de la încremenire ca separare de Izvorul vieţii, până la formele cele mai extreme ale satanizării. Şi nu doar ca o condiţie individuală, ci una care ajunge până acolo încât, prin mijloace din cele mai abjecte, caută să facă „prozeliţi”. Să atragă sufletul aproapelui cu satisfacţie diabolică în tenebrele în care s-a instalat deja propriul eu.
Toate acestea s-au întamplat aievea, în forme care merg până la ultima limită a imaginaţiei omeneşti în demersul ei de concepere voită a răului. Închisorile comuniste au constituit scena pe care s-au pus în aplicare orori de nedescris, al căror punct culminant a fost atins în ceea ce poartă numele de „Fenomenul Piteşti”. Credinţa în ceva mai presus de materia brută, toate valorile spirituale şi simbolurile acestora, au fost răsturnate şi batjocorite în tentativa de a le smulge din sufletul oamenilor hărăziţi de către călăi a deveni asemenea lor.
Victimele selectate de către artizanii acestui experiment diabolic au fost cu predilecţie studenţii legionari, din motive deloc întâmplătoare. În ei trebuia distrusă potenţiala elită viitoare a României, dar mai ales trebuia distrusă – în viziunea torţionarilor – concepţia acestora care îşi trăgea seva din eternitatea neamului şi din credinţa în Hristos, altoită pe efortul de a le apropia pe cele două până la contopirea lor în zarea unui orizont transcendent. ”Demonstraţia” care s-a dorit a fi făcută prin diabolicul „experiment” era cea a pretenţiei că că toate acestea nu sunt decât o simplă iluzie, că omul poate fi în cele din urmă redus la animalitatea sa autonomă, care poate fi „dresată” în sensul dorit. Iar dovada supremă ar fi constituit-o aceea a „succesului” acestui demers de satanizare a aproapelui. Ţelul era desfigurarea chipului etern al umanităţii sale şi transformarea sa într-un robot care, la o simplă comandă, aplică altora, încă nereeducaţi, acelaşi „tratament” bestial de care a avut parte el însuşi.
La o asemenea urgie nu se putea rezista sau nu se putea reveni de pe urma ei prin propriile puteri, ci doar prin harul lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au depus mărturie după trecerea prin malaxorul infernal al Piteştiului ne spun că toate ororile întâmplate acolo nu trebuie privite numai într-o cheie psihologică, ci mai ales într-una mistică, fără de care ele nu pot fi înţelese pe deplin în toate profunzimile lor. Doar aşa se poate explica fenomenul trecerii de la moartea sufletească, a prăbuşirii lăuntrice, la învierea înţeleasă ca percepere a revărsării dragostei dumnezeieşti în partea nemuritoare a fiinţei umane.
„Mărturisirile din mlaştina disperării” ale lui Dumitru Bordeianu constituie una din scrierile memorialistice care surprinde în toate dimensiunile sale acest traseu pe care l-au parcurs nenumăraţi întemniţaţi. Detaliile fizice, descriptive, ale torturilor şi metodelor de „reeducare” de la Piteşti sunt reproduse în nenumărate mărturii. Dar duhul care a stat în spatele acestora nu e nicidecum o iluzie, ci o realitate care poate fi percepută aproape la modul fizic, pe care puţini au sesizat-o cu toată acuitatea.
„Ţurcanu a trecut prin cameră şi s-a uitat la fiecare dintre noi. Parcă vroia să ni-l bage pe dracul în suflete. Când a ajuns în dreptul meu, am simţit cum duhul satanei din el îmi strângea capul. A fost pentru prima şi ultima dată când am simţit din partea lui Ţurcanu duhul satanei, asemănător celui ce te hipnotizează şi-ţi transmite ţie voinţa lui.”
Experienţa iadului a dobândit aspecte concrete, de realitate sensibilă:
„Cu mâinile si picioarele legate în lanţuri, cu trupul sfârtecat, cu sufletul siluit până la prostituare, nu găseam scăpare nicăieri. Durerea fizică trecea întotdeauna, după ce rănile se vindecau, pe când durerea sufletească, odată instalată în om, îl măcina zi şi noapte. Nu mai exista altă urmare decât să te îneci în această mlaştină a necredinţei, a nepuţintelor şi a slăbiciunilor tale, sau să ceri mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ca să-ţi dea răbdare, înţelepciune şi putere să poţi înota până la liman.
Cei care s-au împotmolit au fost de două categorii: cei slabi şi neputincioşi, care nu au mai putut suporta suferinţa fizică şi sufletească, şi au pierdut nădejdea şi credinţa în ajutorul Atotputernicului, reproşându-I că a îngăduit slugilor Satanei să ne arunce în ceea ce ne aruncaseră, şi cei ce nu şi-au pierdut credinţa şi nădejdea mărturisită sau nemărturisită, nădăjduind că până la urmă mila lui Dumnezeu o să-i salveze totuşi din disperarea în care căzuseră.”
Ţelul final era lepădarea de Dumnezeu: „Pentru cel ce crede însă nelimitat în Dumnezeu, în mântuire şi în viaţa vesnică, nefiind legat de pământ, cea mai mare tragedie este momentul când e obligat să mărturisească dacă mai crede sau nu în Dumnezeu.” Dar şi această apostazie putea îmbrăca felurite forme, dincolo de lepădarea explicită.
Astfel, Bordeianu mărturiseşte că, deşi la el aceasta nu a avut loc, totuşi căderea sa –după cum se va vedea, temporară – s-a datorat cedării în faţa ispitei unui gând care nu era nici al său propriu, dar nici de la Dumnezeu, fiind adică venit de la cel rău. Sugestia insuflată în conştiinţa sa a fost aceea de a căuta o ieşire printr-o uşă iluzorie, cu aparenţă de simplă concesie formală. În faţa presiunilor insuportabile ale celui care îl tortura, încercând să-i smulgă lepădarea finală, Bordeianu încearcă un subterfugiu: el declară doar că nu-şi mai face rugăciunea, sperând în sinea sa că aceasta nu e echivalentă cu o apostazie, de vreme ce în raţiunea, în conştiinţa sa, credinţa rămânea aparent intactă.
Numai că lucrurile nu au stat deloc aşa. Declaraţia sa, a cărei intenţie era una pur formală, făcută din străfundul disperării, a devenit o realitate de ordin spiritual care a luat locul armăturii sufleteşti care îl ajutase să reziste până atunci. S-a transformat în faptă, în neputinţa rugăciunii, care a fost astfel întreruptă, făcând loc unei împietriri sufleteşti.
Dacă această cădere dovedeşte ceva, atunci e vorba tocmai un fapt contrar celor insinuat de artizanii diabolicului experiment: acela că credinţa în Dumnezeu nu e ceva declarativ, din vârful buzelor sau la nivelul conştiinţei, ci se împlineşte mai ales într-o relaţie vie cu El, în dialogul tainic dintre creatură şi Creator, care are loc la nivelul sufletului.
Au urmat mai bine de trei ani de chin şi secetă interioară, un transfer de la Piteşti la Gherla înrolat cu un grad minor, de simplu „turnător”, în armata celor consideraţi „reeducaţi” şi obligaţi să facă noi victime. Un licăr de conştiinţă îl făcea să realizeze starea de marasm în care se afla, dar puterile sufleteşti, în lipsa legăturii cu harul divin, îi erau paralizate. Era incapabil să se elibereze din starea tragică în care îşi dădea seama că se găseşte.
„Oare nu eu strigasem, în orgoliul meu, către Cer, pe când eram la Suceava, izolat, înainte de proces, la celula 15 subsol, că vreau să mor pentru Hristos? Şi acum, slăbiciunea din mine refuza această cunună. Nu era decât să-i spun acelui semen al meu, că eu sunt un turnător şi că tot ceea ce îmi va spune îl va costa mult prea mult; că toţi studenţii, elevii şi o parte din muncitori sunt turnători; că şi el trebuia să ştie ce însemna acest lucru. După aceea, a doua sau a treia zi, aş fi fost ucis, aşa cum au fost ucişi peste o lună unii din camarazii noştri.
După ce ne-am despărţit, am rămas năuc. Nu mai ştiam ce să cred, nu mai ştiam ce să fac. O scuză satanică se înfiripase în conştiinţa mea. Nu eu m-am dus la el să-i fac rău, îmi ziceam eu, ci el a venit la mine. Dar el venise având încredere în mine. Rămânea la latitudinea mea de a-i face sau nu rău. Şi cum refuzasem harul Dumnezeiesc, nu-mi rămânea decât prăbuşirea. Nu mă rugam pentru har, dar nici prăbuşirea nu o doream; eram însă împins spre ea de slăbiciunea ce pusese stăpânire pe mine. Îmi rămânea totuşi posibilitatea să triez din informaţiile ce le aveam şi să-i cauzez acestui frate cel mai mic rău posibil.
Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins şi zguduit de un sentiment căruia, nici atunci şi nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simţit cum toată fiinţa mea era stăpânită de o dragoste fără hotar faţă de acel om, deşi, în locul sincerităţii şi încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul şi suferinţa.
Cum aş putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, şi asta putem înţelege, dar cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n-ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.
Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia şi ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi şi de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege rational dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam şi cu câtă dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!…”
Într-o astfel de stare se găsea Bordeianu când, la începutul lui 1954, îl întâlneşte la Gherla pe Gheorghe Jimboiu, un ucenic fidel al lui Valeriu Gafencu, la rândul său una din figurile de seamă din categoria „misticilor” din închisorile comuniste, cu destin martiric, asemenea majorităţii celor asemenea ca el. Datorită lui Jimboiu, pe care îl considera „înger în chip de om” şi întruchipare deplină a versetului „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”, Bordeianu va ajunge să-şi regăsească chipul divin din el, care fusese acoperit cu zgura atâtor experienţe dramatice şi dureroase. Jimboiu intuieşte imediat care este natura bolii sufleteşti a fratelui său şi, cu foarte mult tact şi dragoste, îl îndrumă pe calea regăsirii de sine.
Momentul culminant, de-a dreptul extatic, al acestui traseu restaurator îl constituie noaptea de Înviere a anului 1954. Dincolo de zăbrelele temniţei, dinspre oraşul care de fapt era cuprins la rândul său într-o închisoare mai mare, răsună clopotele Învierii, ca semnal şi poartă spre o altă lume, nesupusă constrângerilor materiei. Efectul a fost de-a dreptul zguduitor:
„Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.
În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii atinţiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile.
Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţa aceea satanică m-a părăsit.”
Învierea lui Hristos, vestită de rugăciunile şi clopotele bisericilor dintr-o ţară totuşi tristă şi înrobită, a fost aşadar catalizatorul, elementul declanşator care a produs acel cutremur lăuntric prin care Dumitru Bordeianu a trecut de la moartea la viaţa spirituală.
El, cu parcursul său extraordinar, presărat cu suferinţe de neimaginat, e unul din mărturisitorii faptului că acest lucru e realmente posibil. Dar la această înviere suntem chemaţi cu toţii, indiferent de condiţia fiecăruia.
Hristos a înviat pentru fiecare dintre noi şi ne cheamă pe fiecare în parte să ne împlinim destinul pe care L-a sădit în fiinţa noastră. Faptul că învierea sufletească a fost posibilă până şi în condiţiile teribile ale infernului din temniţele comuniste, nu poate decât să ne încredinţeze încă odată – deşi după Învierea lui Hristos nu ar mai trebui altă dovadă – că răul nu are în cele din urmă nicio putere asupra împreună-lucrării dintre Dumnezeu şi om.
Şi aşa va fi mereu, până la sfârşitul veacurilor! Când mărturisim că „Hristos a înviat!” să nu uităm acest lucru fundamental, dătător de putere şi speranţă.
