Puţin şi mult despre Horia Sima

În singurătatea mea amară de acum, aud glasul lui blând: „De ce plângi?  Nu sunt eu fratele tău mai mare, nu trebuie ca eu să ştiu, ca să pot să-ţi opresc lacrimile?„ El stăruia să-i spun şi eu nu puteam, aveam o timiditate care mă oprea să-i destăinuiesc motivul. Şi nu erau decât fleacuri, copilării. O, Doamne! Ce bine era când puteam plânge pentru nimicuri.

Trebuia să-l fi cunoscut bine, să fi stat lângă el mulţi ani sau să fi stat departe de el, cu condiţia să fii om de bună credinţă, ca să poţi vorbi despre el. Nu e dat oricui să poată vorbi despre Horia Sima şi mai ales nu poate vorbi despre el cel ce nu are puritate sufletească. Dacă ne-am mărgini la câteva rânduri ar fi foarte uşor să spunem cum se spune în general de marii oameni carte nu mai sunt. Şi am începe aşa: Horia SIMA a fost un om dotat de Providenţă cu o inteligenţă vie, cu un suflet de adevărat creştin, cu o amabilitate înnăscută, dar mai ales cu o clarviziune în tot ce gândea, în tot ce înfăptuia şi mai ales în ceea ce priveşte destinul neamului nostru. Dar spunând acestea spunem atât de puţin încât nu ajutăm pe cei ce ar dori, pe cei care ar vrea din toată inima să-l cunoască, deşi nu l-au văzut vreodată în viaţa lor. Eu, cu sfială  şi cu paşi domoli, mă apropii de el să nu-i tulbur meditaţia în care permanent era adâncit. Horia SIMA purta şi poartă un nume frumos şi parcă predestinat a fi ce a fost şi ce va rămâne mereu legat de istoria atât de frământată a secolului nostru. E bine să ne apropiem de el cu încetul, fără zgomot, pentru că el e printre noi, ne aude, ne simte, să nu-i tulburăm gândirea care şi acum arde în candela istoriei, căci simt că nu i-ar plăcea să mă vadă intrând în intimitatea sufletului său.

Copil deosebit, născut din părinţi deosebiţi, Silvia şi Gheorghe SIMA, profesor şi director de liceu la Bucureşti. De o inteligenţă sclipitoare, Gheorghe Sima avea doi prieteni   buni: pe George Coşbuc şi pe Alexandru Vlahuţă. Deasemeni profesorii Ion Clinciu şi Popa Liseanu îl apreciau şi se bazau pe ştiinţa, pe darul lui de predare ca şi de conducere. Dar cu cei doi prieteni semnalaţi înainte mai sorbea câte un pahar de Cotnari într-o cârciumioară de pe strada Romană, acum Mihai Eminescu, unde şi geniul României, rezemat în coate la o măsuţă rotundă, cântase doine, sorbind licoarea parfumată a viilor româneşti.

Horia, copil mic fiind, când încă gângurea, era luat adesea de o soră a mamei, baroneasa Elena Iosif Onciu, care-l iubea nespus de mult. Ea avea obiceiul, când avea oaspeţi, dintre care nu lipseau niciodată Iuliu Maniu şi dr.Haţieganu, să-l aşeze în mijlocul unei mese mari, ovale, ca pe cel mai preţios dar. Ceea ce îi uimea pe toţi invitaţii era privirea lui îngerească din ochii lui mari, albaştri, care-i urmărea cu mult interes mai ales când vorbeau, răsucindu-şi capul după fiecare vorbitor. Ce era atunci în căpşorul lui, nimeni nu poate şti, dar ceva se petrecea. Mai măricel fiind, se sparge în aceeaşi casă o vază de cristal la care mătuşa ţinea foarte mult. Ca s-o împace i-a compus o baladă intitulată „Balada vazei de cristal”  şi astfel a adus liniştea în casă. Moare o pisică iubită de toţi pe care o chema Ţiţinel. Horică îi face şi ei o baladă care a avut darul să oprească lacrimile.

Dacă mă gândesc bine cum sunt alţi copii, el nu a fost copil, a fost un înger. În clasele urmate la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi la „Radu Negru” din Făgăraş, în afară de ghiozdan mai avea la el şi o tăşcuţă specială în care îşi ducea mâncarea pentru ora l0. Dar nu el o mânca, ci o dădea unora dintre colegi, care nu aveau ce să mănânce. Alături de locuinţa lor la Braşov, locuia o familie lipsită de mijloace materiale şi care avea o fetiţă mai mică decât Horia. Ei bine, ca să poată ajuta pe vecini el a găsit un fel delicat de a le oferi câte ceva: bomboane, zahăr, prăjituri sau pâine. Dar cum? În curtea  casei lui era o masă de grădină, pe care aducea toate bunătăţile ce le găsea prin bufet, le aşeza frumos după sortul fiecăreia, făcea bani din hârtioare anume pentru cumpărături, pe care le dădea fetiţei împreună cu un clopoţel, cu care să sune ca şi când ar intra o doamnă într-o boltă (atunci toate prăvăliile aveau uşile cu clopoţel). Şi astfel fetiţa, în chip serios, deşi era o joacă, golea prăvălia ducând bunătăţile acasă la ea. Toate le ştiu de la o altă soră a mamei, baroneasa Sabina Stoiculescu, o fiinţă bună ca pâinea caldă, care şi ea avea slăbiciuni pentru Horică. Se vede că era înzestrat cu acest dar de a fi iubit, căci toţi copiii sunt drăgălaşi şi plac, dar el nu numai că plăcea tuturor, dar era şi foarte iubit. Tanti Sabina mi-a povestit o întâmplare, care i-a provocat multă emoţie şi spaimă. Horică, fiind mai măricel, e trimis să facă o cumpărătură (nu mai ştiu ce). Trece un ceas, trec două, trec zece. Horică nu mai vine. Panica-i cuprinde pe toţi. Ce să fie?  Ce s-a întâmplat?  Toţi ai casei plâng. În sfârşit, când disperarea era la culme, Horică apare obosit, nemâncat. „Unde ai fost?  De ce ne-ai ţinut în starea asta atâta vreme? „. El, frânt de oboseală se aşează pe un scaun şi spune că a parcurs pe jos toată Calea Moşilor şi alte străzi comerciale ca să găsească o firmă românească. Şi asta nu din resentimente, ci dintr-o curiozitate de copil, căci copil era atunci. Dar lipsa de resentimente, relative la acuza ce se aduce Mişcării Legionare că e antisemită, a dovedit-o toată viaţa lui. Mă mărginesc la un singur exemplu: Îmi cere un discurs al lui Ovid Densuşianu de estetică literară, „Limba lui Eminescu”  care nu se găsea şi eu îi spun că l-am promis unei colege, Beca Herşcovici. Numai că i l-am promis, nu că i-l dădusem. El, în marea lui înţelegere şI bunătate, nu s-a supărat, cu toate că Beca Herşcovici era evreică. Nevoia lui de afecţiune şi-a manifestat-o în dese şi diverse chipuri. Când era mic, tot tanti Sabina îmi spunea că după ce îl culcau în camera lui, nu trecea multă vreme şi venea în camera lor şi se aşeza între ei. Numai atunci putea dormi, mângâiat de tanti şi de unchiul Dimitrie. Asta se petrecea foarte des. Tanti îmi povestea multe modalităţi în care Horică încerca să afle cât de mult este iubit.

Ce să mai vorbim de studii. Primul în clasă, primul în liceu toţi anii, primul la universitate. A luat trei licenţe: în filozofie, în litere şi în drept, toate Magna cum Laudae. Toţi profesorii lui, P.P.Negulescu, Nae Ionescu, Rădulescu Motru, P.P.Panaitescu, Ovid Densuşianu, Ion Aurel Candrea, G.G. Antonescu şi alţii, dar absolut toţi îi spuneau să nu se mai prezinte la examene că nu mai au ce să-l mai întrebe.

Eu n-am întâlnit în viaţa mea un om mai bun decât el. Toţi colegii lui, dacă purcedem din copilărie şi până la terminarea studiilor, absolut toţi veneau la el să-i ajute la studii, iar el pe toţi îi ajuta cu atâta bunăvoinţă fără să ceară nimic de la ei, încât au rămas adânc impresionaţi până la vârste înaintate. Bunătatea lui nu poate fi exprimată în cuvinte. El a iubit credinţa şi neamul românesc până la ultima fibră a sufletului său şi a inimii sale. Desigur că-n filele istoriei se va consemna că în l940 după sfârtecările pe care România a fost silită să le suporte, Horia SIMA, făcând parte din guvern a primit sute de mii de refugiaţi din provinciile cotropite de duşmani, oferindu-le adăpost, ocrotire, condiţii de viaţă şi locuri de muncă pentru a-şi reface viaţa lor după dezrădăcinare.  Iar în l944, fiind preşedintele Guvernului Naţional Român de la Viena, când teritoriul României a fost invadat de hoardele bolşevice, a oferit celor care s-au putut refugia, un ajutor material şi sufletesc, pentru ca ei să-şi poată continua existenţa în acele condiţii vitrege. Bunătatea l-a întovărăşit toată viaţa. Eu n-am auzit din gura lui un cuvânt aspru, urât, dureros. Nici de duşmanii lui, de care – slavă Domnului – n-a dus lipsă, n-a spus  nimic jignitor  şi atunci când plină de grijă pentru el, i-am spus: „Ai mulţi duşmani !”  el, foarte calm şi chiar cu un surâs mi-a răspuns: „Am şi prieteni mulţi !”.

Chemat fiind de genialul Nae Ionescu propunându-i   să-l facă asistentul lui, a refuzat pe motivul bine determinat că Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, după ce-l făcuse comandant legionar, i-a dat Banatul spre organizare legionară, făcându-l şef al acestei regiuni unde era profesor de filozofie şi de limba română la Caransebeş. Şi după cum s-a văzut, Banatul a fost fruncea  la alegerile din l937. Viluca, soţia lui, când vorbea de timpul petrecut acolo, nu uita să spună de fiecare dată că Horia mai mult era plecat decât acasă, aşa că erau foarte puţin împreună.

Era prea inteligent, după cum reiese şi din rândurile anterioare, pentru a nu cunoaşte şi a nu-şi preciza linia faţă de destinul neamului, ceea ce l-a făcut la o vârstă tânără să intre în Mişcarea Legionară fără ca cineva din familie să fi ştiut. Pleca deseori pe înserat şi noi toţi credeam că-şi face plimbările lui zilnice. De fapt adevărul l-am aflat târziu. Şi când?  Când prigoana împotriva legionarilor era cumplită, când mureau atâţia tineri nevinovaţi şi când toţi din familie trăiam clipe grele în emoţii, în rugăciune, în spaimă. Era prea bun încât nimeni nu rămânea fără un sfat înţelept. Era milos, sărea în ajutorul oricui, devotat, îndatoritor. Avea o mare sensibilitate afectivă încât nu-i rămânea nimic străin din zbuciumul şi durerea altora. Era prea muncitor ca să fi lăsat ceva din lucrurile lui neterminate, sau să fi avut măcar puţin timp pentru ceea ce alţii socoteau scopul principal. Dar mai ales era un gânditor fără odihnă. Chiar când vorbeai cu el, aveai impresia că privirea lui trece prin tine ca printr-o perdea, mai departe, într-un adânc, într-o depărtare pe care n-o puteai descifra deşi răspunsurile lui erau precise. El nu cunoştea interesul personal ci al altora (a se vedea articolele scrise în ziarul  „Tribuna graniţei”  ce apărea la Caransebeş şi la care a avut o intensă activitate publicistică).

Amintiri, amintiri… ar fi multe de spus. Îmi povestea adeseori unchiul nostru, profesorul Ilie Beleuţă de la Academia Teologică din Sibiu, unde deţinea trei catedre, despre copilăria lui Horică. Asemeni regelui Lear, acest unchi a dat miezul portocalei tuturor nepoţilor, păstrând pentru el coaja.

Născut la Bucureşti, Horia îşi petrecea vacanţa fie la Braşov, fie în comuna Mândra din judeţul Făgăraş, unde  se-ntâlnea cu vechii lui prieteni de joacă, care de pe atunci îl considerau şeful lor şi-l iubeau într-atât încât nu s-ar mai fi despărţit de el. Dar serile minunate de la Braşov, pline de aerul munţilor, când Horică aducea sala de operă în casa noastră !.  Avea un glas frumos, cald şi cânta mai mult arii din Traviata şi Rigoletto. Eu, copil, fredonam după el stâlcind cuvintele (le ştiu şi astăzi stâlcite). După luarea celor trei licenţe unchiul a vrut să-l trimită în Franţa, la Sorbonna, pentru desăvârşirea studiilor, dar el a refuzat pentru motive inventate de el, căci adevărul era înscrierea în Mişcarea Legionară, şi plecarea – chiar pentru continuarea studiilor – ar fi echivalat cu o dezertare. Din banii ce-i dădea unchiul, ca şi din cei din bursa Astra, de care se bucurase şi Octavian Goga, nu cheltuia fără rost, ci numai pentru anumite nevoi, ajutând în felul acesta şi pe alţii. Reproduc din spusele unchiului:

-”Nu ştii, frate Ilie, ce nepot ai”  îmi spunea adesea profesorul Purice de la liceul Radu Negru din Făgăraş  .            „Să am un asemenea copil aş fi cel mai fericit om din lume. El nu este primul din liceu, ci este zeul liceului”. Nu ştia bunul profesor ce daruri să-i facă, cum să-l mângâie, cum să şi-l apropie.

-”Va scăpa Horia din prigoana asta sălbatică? „ întreba unchiul pe profesorul universitar Silviu Dragomir, care  adeseori l-a scăpat pe Horică din arestări.

-”Acest tânăr, care cu atât elan a păşit pe drumul spinos al luptei naţionale, înzestrat cu o inteligenţă ascuţită, cum să nu scape? „ răspundea calm dar hotărât profesorul.

Adaug eu că Providenţa l-a salvat din atâtea şi atâtea trădări şi pericole.

În preajma lui aveai întotdeauna o emoţie puternică, răscolitoare, deşi atât persoana lui cât şi ochii lui aveau în ei ceva oblăduitor. Şi glasul îi era cald, prietenos, cu privirea senină care emana raze de încredere. Dar ceea ce întrece omenescul e că şi pe duşmanii lui, pe care-i cunoştea prea bine, îi primea alături cu aceeaşi căldură şi bunăvoinţă fără nici un gând duşmănos, fiind sigur (şi avea perfectă dreptate) că timpul va şterge aceste focare care i-au pricinuit multă suferinţă. Păcat că Mişcarea Legionară, această Uniune Sfântă care a dat atâţi martiri neamului românesc, a putut include în ea şi unele suflete cu instinctul trădării. Soţul meu, inginerul Ion Busuiocescu, îmi spunea: „Când îl văd pe Horică îmi bate inima de parcă ar vrea să-mi iasă din piept”. „De ce?”, întreb eu mirată de spusele lui. El îmi răspunde cu sinceritate: „Am fost în cabinetele multor miniştri şi niciodată n-am avut nici cea mai mică emoţie, pentru că-i ştiam pe toţi necinstiţi şi lipiţi de fotoliile ministeriale numai pentru interesul lor. Cu el, cu Horică, e altceva. Când îl văd, puritatea lui mă impresionează”.

Au trecut cincizeci de ani în care am fost despărţiţi şi bunul Dumnezeu ne-a ajutat să trăim miracolul revederii noastre. Unde?  Pe tărâmul Spaniei, care a fost ţara cea mai primitoare pentru legionari şi unde îşi dăduseră viaţa, în apărarea credinţei şi a lui Iisus Hristos, Moţa şi Marin. Am fost departe unul de altul, dar gândul meu mânat de puterea dragostei îl urmărea şi nu de puţine ori simţeam când primejdia se apropia de el. În l99l la revederea noastră, într-una din zile l-am întrebat: „Cănd vii şi tu în ţară?”. El, senin, dar poate cine ştie ce gândea, a ridicat braţul drept spre cer şi cu degetul arătător mi-a arătat de unde vine răspunsul. Şi am înţeles. Şi   n-a ajuns să calce pământul lui drag, să-şi mai vadă odată leagănul copilăriei şi al tinereţii lui pe care tot în fragedă tinereţe i-a fost dat să le părăsească. Nu mi-a împărtăşit nimic din suferinţele lui, de hăituirea permanentă, de boala gravă a soţiei sale. La plecarea din Spania d-l Nae Roşca cu simţămintele ce i le purta mi-a spus: „N-am întâlnit un om asemenea lui. Să-ţi îngrijeşti l5 ani soţia cu devotament, cu blândeţe, cu dragoste, fără să ridici tonul vreodată sau să ţi se mişte un nerv pe faţa ta, dovedeşte devotamentul şi tăria lui sufletească”. Aşa era el. Se aşeza la masa de scris şi Viluca        – aşa-i spunea el şi toţi care o cunoscuseră- îl striga: „Horia, piciorul drept pe stângul”  şi Horică imediat „Da, dragă „ (era vorba de o paralizie) şi revenea la masa de scris. Din nou aceeaşi chemare: „Horia, stângul pe dreptul”. Şi aşa se scurgeau ceasurile încât te întrebi când a mai putut  aşterne atâtea pagini când fiinţa lui dragă era atât de suferindă, când hăituirea nu înceta, când chiar unii dintre legionari interpretau greşit actele lui şi când te gândeşti că în ciuda atâtor suferinţe conversaţia cu el era atât de plăcută, atât de caldă, marcată uneori şi de un umor fin. Valenţele lui sufleteşti bogate şi variate i-au creat un optimism robust. Nu i-am cunoscut vreo duritate.

Fiecare metal îşi are gradul lui de topire. Aşa şi cu cei ce au suferit chinuri groaznice, pe care nu le-au mai putut suporta şi numai aşa se explică cedarea lor. Dar la Horică gradul de topire n-a existat decât odată cu sfârşitul.

Odată, în Spania, când mergeam toţi trei către casă: el, vărul nostru, avocatul Dimitrie Popescu şi eu, la un moment dat, deşi spunea ceva cu mult elan, strigă: „N-o ucideţi !”. Mi-a bătut inima. Nu ştiam ce se întâmplă. În faţa noastră o gânganie mică ducea o povară mai mare decât ea, pe semne puilor ei, şi Horică, văzând-o, a strigat ca nu cumva fără voia noastră să o călcăm. Am ocolit-o cu grijă. Mila lui mergea de la om la om până la ultima gânganie a pământului. Ne întâlneam duminica în Biserica Catolică din Torre, dar numai după ce se oficia slujba, căci el se aşeza mai departe de noi. Îşi avea locul lui şi ne-am dat seama că pentru el rugăcinea  ce o făcea în lăcaşul sfânt era ca o taină.

Eram împreună cu soţul meu, inginerul Ion Busuiocescu, în anul l94l la Câmpulung-Muscel,  foarte mâhniţi după lovitura de stat dată de generalul Antonescu în luna ianuarie a aceluiaşi an pentru a distruge Mişcarea Legionară. Nu mai ştiam nimic de Horia. Întâmplător avea loc şi congresul profesorilor sub preşedenţia domnului profesor Napoleon Creţu, secretar în Ministerul Învăţământului, un om în adevăratul sens al cuvântului, de o inteligenţă deosebită, de o cultură bogată şi de o bunătate fără margini. În afară de numeroşi profesori şi profesoare erau şi doi delegaţi străini, unul al Italiei şi unul al Germaniei. Am avut marea bucurie de a întâlni mulţi profesori pe care i-am avut în timpul liceului ca  doamna Zoe Teoharie Racoviţă, care mi-a fost alături din clasa întâi primară, când era institutoare, până la terminarea liceului, căci între timp a devenit profesoară şi chiar inspectoare. Ea era una din puţinele fiinţe care vorbind despre Horia lăcrima şi spunea cu sinceritatea ce o caracteriza că el este un om rar între oamenii de cultură ai ţării. Domnul profesor Virgil Arbore, care făcuse parte şi din echipa profesorală a prinţului Mihai, se apropie de noi cu multă căldură  în holul hotelului supraaglomerat de profesori. Ne cunoşteam bine, venise în casă de multe ori şi stătuse de vorbă cu Horia şi nu de puţine ori convorbirile lor se prelungeau în timp. Mă întreabă, bucuros că mă vede:

-”Ei, ce face fratele dumitale? „

Eu, la început de viaţă, timidă cu atâta lume în jur, răspund:

-”Cum, nu ştiţi? „

-”Ce să ştiu? „

-”Fratele meu e Horia SIMA”.

-”Vai, cât am greşit faţă de acest om „  răspunde el cu glas tare. Trebuie să retractez tot ce am spus rău despre el, fiindcă l-am cunoscut bine şi ştiu ce valoare culturală, istorică şi naţionalistă reprezenta el pentru ţara noastră „.

Nu ştiţi şi nu veţi şti vreodată, domnule profesor, ce tonice au fost cuvintele dumneavoastră în acele zile atât de apăsătoare pentru mine.

În ceea ce-l priveşte pe domnul profesor Napoleon Creţu ce pot spune?  Cu toate că el cunoştea situaţia noastră de ostracizaţi, eu şi soţul meu eram invitaţi deseori la masă şi în toţi anii următori ne-a vizitat cu aceleaşi sentimente de frăţietate şi în aceeaşi comuniune de idei.

Domnul profesor Victor Papacostea, pe care l-am avut profesor tot timpul liceului, când ne întâlnea, ne spunea cu prietenie:

-”Să fiţi mândri că aveţi în familie un om ca Horia SIMA „.

Directorul Gheorghe Chirilă din Ministerul Culturii a spus tuturor că nicicând n-a avut în minister un ministru de valoarea lui Horia SIMA, iar toţi funcţionarii au rămas profund impresionaţi de eleganţa ţinutei lui, de delicateţea şi de grija ce avea pentru ei, deşi era la o vârstă foarte tânără. O prietenă, un copil cu suflet mare, Cecilia Muşica, îmi spunea că scurta lui trecere prin acest minister a făcut chiar pe oamenii de serviciu să plângă la plecarea lui, deoarece nu fuseseră trataţi cu atâta bunătate şi delicateţe niciodată.

La examenul de capacitate, preşedinte fiind academicianul Ion Petrovici, sfârşind interogarea lui Horia, spune faţă de toată comisia: -”N-am întâlnit un tânăr mai inteligent şi mai bine pregătit de când prezidez asemenea comisii. Dacă spun că va ajunge prim-ministru n-am spus nimic. Răspunsurile lui dovedesc acea profunzime de cultură şi de gândire pe care eu nu pot s-o definesc „.

Şi numele celor ce l-au cunoscut, preţuit şi iubit poate continua. Adaug pe părintele Nectarie de la mânăstirea Sâmbăta de Sus, unul din „Haiducii Dobrogei”  care afirma că Horia a fost trimisul lui Dumnezeu pentru a continua lucrarea începută de Corneliu Zelea Codreanu. Şi adevărul este că el a fructificat capitalul de jertfă al Căpitanului, al întregii Mişcări Legionare pe plan istoric şi politic în folosul neamului românesc.

Horia SIMA a fost un luptător neobosit în misiunea ce i s-a încredinţat chiar de către Căpitan. Într-o zi destinată convorbirilor cu legionarii din ţară. Intră în cabinetul lui Corneliu Zelea Codreanu şi Horică. Cei ce aşteptau încep să se neliniştească. Oare de ce stă atât tânărul acesta?  Tânărul iese şi pleacă repede. Atunci un legionar, care stătuse şi el de vorbă cu Căpitanul mai înainte îl întreabă: „Căpitane, cine este camaradul cu care ai stat de vorbă două    ceasuri? „

-”El e omul meu de zile grele „, răspunde Căpitanul   răspicat „.

Şi vorbele lui Corneliu Zelea Codreanu au fost profetice întrucât cu toată suferinţa îndurată timp de 53 de ani, cu toate poliţiile secrete după el, după o suferinţă în familie, după o luptă dusă zeci de ani din ţară în ţară, din continent în continent şi în ciuda atâtor duşmănii. Horia SIMA a avut şi timpul să reflecteze asupra problemelor vieţii, ale neamului, ale societăţii. A arătat cu prisosinţă cât poate fi de statornic unei idei, unui ţel, unei credinţe. Şi dacă a fost atât de răbdător şi modest, atât de lipsit de îngâmfare, nu înseamnă că multe săgeţi veninoase primite şi de la cei pe care-i iubea şi-i preţuia, nu i-au îmbolnăvit inima. Nici de boala lui de inimă nu ne-a spus nimic la fericita, miraculoasa şi prea scurta întâlnire după 50 de ani pe pământul Spaniei. De abia în anul l994 am aflat aceasta de la domnul Ţârlea şi prinţul Sturza care i-au fost permanent alături.

Papa Sixt al IX-lea l-a numit pe Ştefan cel Mare  „Atletul lui Hristos „ ; Blas Pinar îl numeşte pe Horia  „Cavalerul de Fier al Creştinătăţii şi Mesagerul celor mai Înalte Idealuri Umane „. Eu cred că Horia SIMA, binecuvântat de Dumnezeu, a întruchipat viitorul acestui neam, căci a purtat în el dragostea faţă de Dumnezeu, de neam, de pământul românesc, de aproapele, şi a rămas credincios unui crez pe care şi l-a asumat din fragedă tinereţe. Şi ceea ce binecuvintează Dumnezeirea nu poate pieri niciodată

Faust Brădescu, intelectualul de clasă şi credincios camarad al lui Horia SIMA, spune undeva despre el:

„….om plin de suflet, de înţelegere creştină şi dragoste de neam, rar întâlnit în istoria lumii „.

Dacă lui Horia SIMA i-a lipsit luna mai a tinereţii şi vieţii sale, i-a rămas în schimb eternitatea. Jertfa lui de o viaţă arde şi va arde necontenit în candela istoriei româneşti, şi nu numai, şi nimeni nu va avea puterea să o stingă vreodată.

 

Adelina Busuiocescu Călin

Horia Sima – Evocări, Editura Imago, Sibiu 2000, volum tipărit sub auspiciile Fundaţiei Culturale „Profesor George Manu“

Default thumbnail
Subiectul precedent

Creştinătatea şi Comunismul

Subiectul următor

Vedenia pe Sfântul Munte atribuită Părintelui Arsenie Boca: mărturie autentică sau fantezie literară apocrifă?

Cele mai recente din