Popularitatea imensă de care s-a bucurat părintele Arsenie Boca în anii ’40, în perioada petrecută la Mănăstirea Sâmbăta de Sus până la venirea la putere a comuniştilor, se datorează fără îndoială unei lucrări misionare asidue şi mai ales personalităţii harismatice a părintelui, care aduna la poalele Făgăraşului mii de oameni însetaţi de desăvârşirea spirituală. Era perioada în care, datorită strădaniei comune a părintelui Arsenie, care a adus manuscrisele de la Athos, şi a marelui teolog Dumitru Stăniloae, se traducea şi publica în română nepreţuita comoară a Filocaliei (în acei ani primele patru volume).
Părintele Arsenie Boca s-a dovedit astfel a fi capabil să catalizeze un fenomen amplu de renaştere religioasă, de căutare şi trăire a autenticei spiritualităţi ortodoxe. Fenomenul creat în acei ani în jurul său îl legitimează astfel drept o personalitate de prim rang a Bisericii noastre, şi nu e de mirare că în perioada actuală se discută canonizarea sa.
După venirea la putere a comunismului şi mutarea forţată a părintelui Arsenie la Prislop, urmată de scoaterea sa din monahism, informaţiile pe care le avem despre el sunt mai degrabă precare. Sufletul popular l-a învăluit cu o aură de legendă. Pe seama lui au fost puse o serie de fapte sau de ziceri despre care nu ştim dacă şi în ce măsură sunt autentice, sau dacă nu cumva cei care le-au promovat şi publicat după 1990 mai degrabă au profitat de acest statut legendar al părintelui (amplificându-l totodată şi mai mult, deşi cu elemente îndoielnice) în numele unor interese mai degrabă de o altă natură decât adevărul şi fidelitatea faţă de personalitatea sa. Multe din aceste aspecte – a căror autenticitate e însă cât se poate de discutabilă- au stârnit nenumărate controverse şi dezbateri, părintele Arsenie având din acest motiv şi numeroşi contestatari vehemenţi.
Până la urmă e treaba comisiilor bisericeşti (cea a Mitropoliei Ardealului şi-a încheiat dosarul, care acum e studiat de o altă comisie, a Sfântului Sinod, conform rânduielii) să stabilească cu precizie ce e adevăr şi ce e fabulaţie din tot ce se pune pe seama părintelui Arsenie Boca.
În rândurile de faţă mă voi opri asupra unui aspect de acest gen, deşi sunt convins că textul cu pricina, publicat în cartea „Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos” de Pr. Streza Nicolae Zian (Ed. Credinţa Strămoşească) nu este considerat de către specialiştii comisiilor că ar fi autentic. El poate fi găsit şi pe internet:
https://www.youtube.com/watch?v=XFSDEXv0fws
După cum e cunoscut, tânărul diacon Zian Boca a stat în anul 1939 timp de câteva luni la Muntele Athos (între lunile martie-mai), unde a cunoscut spiritualitatea ortodoxă milenară păstrată acolo vie, din generaţie în generaţie de monahi, aducând la întoarcere manuscrisele Filocaliei. Textul atribuit Pr. Arsenie se referă la o secvenţă petrecută la începutul lunii aprilie 1939, înaintea Sfintelor Paşti. În el se descrie o zi de lucru petrecută de Zian Boca împreună cu alţi doi monahi la treptele care coboară la peştera Sf. Atanasie, în partea sudică a peninsulei athonite, în apropierea schitului românesc Prodromu.
Sunt rânduri scrise de un cunoscător al multor detalii privind Muntele Athos, dar are un stil atipic. La acea vreme Pr. Arsenie scria într-un stil sobru şi concis, după cum poate fi văzut într-o scrisoare din 1940 (după pierderea Basarabiei) către unii părinţi athoniţi pe care îi cunoscuse cu un an în urmă, în care discuta posibila revenire a lor în ţară. Iată o mostră din această scrisoare: „Ei, ce să fac, eu cu totdinadinsul mă plâng că-s singur la atâta slujbă, că doară doară-l înduplec să vă blagoslovească venirea, şi nu merge, trebuie să facem răbdare şi unii şi alţii, sau primiţi tăerea aceasta.
Fiindcă lupta de gând ar perzista chiar primind tăerea aceasta, e bine să vă scriu cam ce v-ar aştepta deosebit, ca la Sf. Munte:
- Femeile nu-s oprite la-a veni la biserică şi deci de-a le vedea călugării. Pe cele ce îmbracă pantaloni, le mai scot eu afară din biserică. Ba chiar la mănăstire este o femeie care grijeşte salonul Vlădicului şi face de mîncare. Deci, dacă tu Gherontie, – ca mai priceput în ale Trapezei ai face bucătărie pentru o vreme, ne-am putea scuti de alujbă muerească şi a douazi după sosirea voastră i-ar da drumul.
- Lipsa din ţară a untului de lemn, depe urma ciuntirilor din ţară a ţinutului Basarabiei, unde creştea foarea soarelui. Deci postul e mai aspru când e post. Sunt însă vaci cu lapte, şi blagoslovenie la carne.”
În schimb, episodul pretins a fi avut loc în 1939 este redactat într-o formă ce denotă un anumit grad de rafinament literar, cu atenţie la stil şi la latura estetică. În el sunt redate şi nişte dialoguri din timpul muncii la trepte, care emană un aer uşor frivol. Dar, mai ales, în acest text atribuit Pr. Arsenie, sunt prezente unele scăpări privind elemente topografice, calendaristice şi mai ales privind mentalitatea pe care o emană, care îi pun sub semnul întrebării autenticitatea.
„Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromu la peştera Sfântului Athanasie. Peştera se află aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei.”
De fapt, cine a fost acolo, ştie bine că această peşteră se găseşte foarte departe de mare, la o înălţime apreciabilă, tronând deasupra unui povârniş foarte abrupt, cu grohotiş. Cine nu a avut ocazia să o vadă pe viu, poate vedea câteva imagini aici: https://athosweblog.com/2012/09/22/1321-the-cave-of-athanasius/
De ce e important acest detaliu? Pentru că în text se susţine – un fapt dealtfel neverosimil – că cei trei lucrători la trepte, diaconul Zian şi alţi doi monahi, s-au dus la o zi întreagă de muncă într-o stare de asemenea zăpăceală, încât au uitat să-şi ia cu ei provizii suficiente de apă, fiind nevoiţi să coboare la nivelul mării pentru a lua apă de acolo.
„Omul trebuie să bea zilnic doi litri de apă, aşa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toţi trei un litru astăzi. Du-te şi adu nişte apă de mare să-mi ud gura, fugi! Încă n-ai venit?
– Eşti prea dur frate Porfirie cu Părintele Dometie, e mai slăbuţ el de constituţie, am intervenit eu. Priveam în jos după Dometie care mergea de parcă zbura. Marea se învolbura şi lovea în valuri înspumate stâncăria de pe faleză. Cred că va trebui să ne ducem să facem o baie de apă sărată până mai e soare.”
După cum e bine ştiut, pe Athos scăldatul în mare e strict interzis. Încât e de mirare că dacă tânărul Zian Boca şi-ar fi manifestat o asemenea intenţie uşuratică, cei doi călugări să nu-l fi pus la punct imediat în gândurile lui zburdalnice. Iar coborâtul la mare, de acolo de la trepte, pentru a lua apă, e o utopie. Niciun om normal n-ar face asta, având în vedere distanţa enormă şi panta extrem de abruptă, după cum poate fi văzut în imaginile de la linkul amintit mai devreme. Mai mult, nici nu e nevoie a coborî până în buza mării pentru a lua apă sărată, din moment ce la jumătatea treptelor, între schitul Prodromu şi peşteră, se află chiar un izvor cu apă potabilă. Cei care au fost acolo l-au putut vedea şi cu siguranţă au şi gustat din el, iar ceilalţi îl pot vedea în imagini tot la pagina de internet amintită. Ca atare, tot acest episod cu apa din mare pare mai degrabă o fantezie literară a unui autor care, deşi în linii mari e un cunoscător al Athosului, memoria sa în schimb e evident că nu are tangenţe prea solide cu realitatea de la faţa locului.
Dacă autorul adevărat al scrierii ar fi într-adevăr Pr. Arsenie, atunci el ar fi reţinut cu mult mai mare exactitate detaliile topografice ale zonei, încât o asemenea secvenţă ireală nu avea ce să caute într-un text scris de el.
Mai mult, tot în ipoteza că Pr. Arsenie este cel care a scris textul, atunci e de presupus că avea memoria exactă nu doar a locurilor, ci şi a datelor.
„Soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie.”
În 1939 data Paştelui a fost 9 aprilie, după cum poate fi văzut aici sau aici.
Prin urmare, când au putut lucra cei trei la trepte, la început de aprilie? Chiar în Săptămâna Mare? Mai ales dacă ţinem cont de alte aspecte cu acel neverosimil iz de frivolitate: cei trei tineri se iau cu vorba şi cu dialogurile pitoreşti, încât nu-şi dau seama că s-a făcut deja seară, ei pierzând astfel slujba de la mănăstire. Pe lângă insuficientele provizii de apă, iată încă un element atipic unor monahi, ci caracteristic mai degrabă unor tineri zurbagii şi împrăştiaţi, care nu pun preţ prea mare pe reguli, program şi rânduieli. Şi asta când – tocmai în Săptămâna Mare, adică între 3-8 aprilie, când seara se ţin slujbele deniilor, iar nu vecernia, pe care ni-se relatează că au scăpat-o? Aceasta pentru că arătarea care, în aceste condiţii, spre asfinţitul zilei, intră în dialog cu ei le spune: „– Nu vă temeţi de Părintele Stareţ Arsenie că nu vă pedepseşte pentru că nu v-aţi dus la vecernie. Ştiaţi că cei nouă stâlpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Paşti să slujească Sfânta Liturghie în schitul Prodromul?”
Dacă e vorba totuşi de o simplă vecernie, iar nu deniile Săptămânii Mari, ar rămâne doar data de sâmbătă 1 aprilie. Dar atunci: „– Am tăiat vreo cinci cozi şi le-am pus la uscat luni când tu erai la moara de lemn, adică la gater, lângă Mănăstirea Iviron, aşa că mâine o să mai montăm două ţapine!” Adică urmau să mai lucreze şi „mâine”, chiar în Duminica Floriilor, 2 aprilie?
Contradicţiile sunt evidente. Oricum am lua-o, nu se potriveşte nici data de 1 aprilie, nici 3-8 aprilie, când e aproape imposibil de crezut că trei bărbaţi aflaţi pe Athos –chiar de ar fi şi mireni – nu s-ar strădui să ajungă la slujbele de seară din Săptămâna Mare, şi mai ales că nu au fost certaţi de stareţ pentru că le-au ratat.
„Ajunşi în poarta care tocmai se închidea, ne trezi din revelaţie vocea bărbătească a Părintelui stareţ Arsenie Mandrea, venit el însuşi să închidă porţile mănăstirii.
– Câte trepte aţi lucrat, părinţilor?
– Unsprezece, răspunse Porfirie!
– Bine, consemnă stareţul Arsenie. Puteţi merge să cinaţi la trapeză. Domnul să fie cu voi. Să vă treziţi când începe utrenia cu catismele.”
Dialogul acesta e şi el straniu. Aşa vorbeşte un stareţ? Întâi nu le reproşează faptul că au întârziat, că au ieşit din program – deşi oricine a fost pe Athos ştie că programul e strict şi nimeni nu-şi permite să iasă din el. Cu atât mai mult cu cât dacă ar fi fost în Săptămâna Mare. Lipsa de la programul comun de rugăciune nu e o bagatelă, încât stareţul ar fi trebuit să le ceară socoteală. Şi apoi, nu era cazul să le spună să se trezească pentru utrenie, de parcă cei trei nu ar fi ştiut care e programul şi că trebuie să se trezească de la sine, fără să le mai reamintească cineva acest lucru.
Miezul acestui text, care se conturează din ce în ce mai mult ca fiind o simplă fantezie literară a unui alt autor decât Pr. Arsenie (cel mai probabil chiar autorul cărţii, care se vede că a fost la Athos, dar memoria îi mai joacă şi feste), este o vedenie de care cei trei tineri zăpăciţi, luaţi cu vorba, obosiţi, însetaţi şi întârziaţi de la programul mănăstirii au parte în amurg.
„Dometie zise:
– Am ajunat toată ziua, mi-i sete cred că am vedenii, văd mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea şi ştiam că e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeţi?
– Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără şcoală!
– Da, am intrat şi eu în discuţie, cei 4 Sfinţi evanghelişti au câte o fiinţă lângă ei ca simbol şi chintesenţă a mesajului din Sfânta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfântul Matei, care a fost vameş înainte să-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcu are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.”
Dacă Părintele Arsenie ar fi fost autorul textului, e de presupus că nu ar fi încurcat simbolurile evangheliştilor Marcu şi Luca. Simbolul Sf. Marcu e leul, uşor de reţinut, dacă ne gândim la piaţa şi biserica San Marco din Veneţia, cu statuia leului înaripat care e simbolul oraşului.
În plus, cine a fost la peştera Sf. Atanasie, ştie: acolo nu există chilii cât vezi cu ochii. Ceva mai la vest, după cum se poate vedea şi în pozele de la linkul deja amintit, nu au unde să fie chilii, părăsite sau nu. Ele sunt de fapt câţia kilometri mai departe spre vest, în Karoulia. Dar în raza vizuală a zonei treptelor chiar nu se găseşte nimic.
Chintesenţa textului în cauză e fragmentul în care apariţia aceea stranie care, după ce intră în dialog cu ei, le luminează drumul spre mănăstire, salvându-i pe cei trei tineri inconştienţi, surprinşi de întuneric într-o zonă extrem de abruptă şi de periculoasă, de la o posibilă prăbuşire în abis.
„Se auzi vocea făpturii care tocmai plecase, a preabunului Părinte. Nu ştiam cum îl chema, dar eram atras înspre în sus şi am început să urc repede. Poteca se lumina de o lumină albăstruie ca de arc electric, lumina care venea de la făptura minunată ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastră. După mine urca Porfirie gâfâind, şi apoi Dometie cântând. Sfântul nostru ne lumina drumul spre vârful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat căci noaptea se lăsase şi fără lumină ne-am fi prăvălit în abis şi ne-am fi pierdut vieţile. (…) Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfântul nostru se depărta dar încă ne lumina cu făptura lui îndumnezeită. Vedeam poteca ce duce către schitul Prodromul. Sfântul mergea înaintea noastră, dar parcă sărea ca o roată de foc, ca o pasăre înroşită. În spatele meu, Părintele Porfirie se închina şi recita ritmic, gâfâind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dometie cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Dâra de lumină intră înaintea noastră pe poarta mănăstirii, şi noi după ea.”
În virtutea neconcordanţelor stilistice, geografice, temporale şi de mentalitate pe care le-am evidenţiat mai sus, cred că e de-acum limpede că tot acest episod pus pe seama Părintelui Arsenie Boca nu numai că nu-l are drept autor, ci e de la un cap la altul o simplă scriere literară, care trebuie citită şi judecată ca atare. E un text fără nicio valoare documentară sau spirituală reală, şi care în mod normal ar trebui ignorat în analiza dosarului de canonizare aflat actualmente în lucru.
