22 iunie 1941 – 80 de ani de la trecerea Prutului

De mai bine de trei sferturi de veac trăim în paradigma politică impusă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, care la scara istoriei pare a avea un statut de lungă durată, dacă nu chiar unul definitiv, ireversibil. Ea nu s-a schimbat, chiar dacă în 1989 ţările din blocul comunist care s-au emancipat de sub tutela sovietică au schimbat tabăra, iar Germania s-a reunificat.

Pe scurt, conform acestei paradigme politico-ideologice, care îşi revendică şi pretenţia de instanţă morală, coaliţia învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial a reprezentat tabăra „binelui”, iar ţările învinse au întruchipat forţe ale „răului”. O împărţire binară în alb şi negru, în care nuanţele de gri nu prea sunt luate în considerare. Aşa numiţii „criminali de război” care au fost condamnaţi în anii postbelici au aparţinut prin urmare, în mod logic, exclusiv taberei învinse. De parcă în tabăra aliată, în special în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, nu s-ar fi comis la rândul lor acte de barbarie criminală. Ce-i drept, ele sunt recunoscute cu jumătate de gură, dar nu au fost şi nu sunt condamnate oficial. Naraţiunea curentă aruncă vina tot pe … cei învinşi. Dacă aliaţii au comis la rândul lor crime în fond tot nejustificabile, scuza generică este aceea că cei care au „început” au fost adversarii lor. Astfel au fost justificate de către anglo-americani bombardamentele criminale de la Dresda sau Hiroshima, iar URSS-ul invocă atacul german din 22 iunie 1941, de la care se împlinesc 80 de ani, pentru a respinge orice tentativă de critică a exceselor Armatei Roşii.

La acest tip justificări se încadrează şi politica sovietică faţă de România postbelică, care participase şi ea la războiul din răsărit. Data de 22 iunie 1941 înseamnă pentru România trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, teritorii răpite de sovietici cu un an înainte. Războiul antisovietic avea pentru ţara noastră un caracter de o legitimitate incontestabilă. Scopul său primordial, interesul imediat, era reîntregirea teritorială a României, iar obiectivul mai amplu era înfrângerea comunismului, care reprezenta o ameninţare permanentă la adresa Europei, cu precădere în ceea ce priveşte ţările situate „în prima linie”, printre care şi România.

Nicio paradigmă, oricât de definitivă, nu poate pune la îndoială justeţea implicării României în ofensiva declanşată pe 22 iunie 1941. Aceasta pentru că orânduirea postbelică nu e decât rezultatul unor jocuri şi al intereselor politice ale marilor puteri, cu un dispreţ total pentru nuanţe şi pentru dreptatea ţărilor mici. Deşi după 23 august 1944 România a schimbat tabăra şi a luptat de atunci încolo împotriva Germaniei, statutul ei de după război a rămas tot cel de ţară învinsă. Ajunsă la cheremul „aliatului” sovietic, de facto nimic altceva decât un ocupant, după 6 martie 1945, când războiul încă nici nu era încheiat, cu armatele române luptând prin Cehoslovacia, României i s-a impus un regim politic sub control comunist. Care a şi început răfuielile cu adversarii politici, în primul rând cu cei responsabili de intrarea României în război pe 22 iunie 1941. Însuşi acest act, motivat de interesul cel mai legitim cu putinţă, a fost considerat drept un gest „criminal”, care să merite a fi sancţionat cu cel mai aspru zel punitiv.

Toţi membrii guvernelor României dintre septembrie 1940 şi august 1944 au fost etichetaţi astfel drept „criminali de război”.  Reprezentanţii guvernului legionar, chiar dacă în ianuarie 1941 au fost eliminaţi de la putere de către Antonescu (cu susţinere germană) şi nu au avut nicio implicare în ofensiva din vara lui 1941, au fost totuşi consideraţi responsabili de alianţa României cu puterile Axei ca premisă pentru aceasta.

Iar în cazul unui om de cultură şi tehnocrat precum Mircea Vulcănescu, singura vină care i s-a găsit pentru a fi etichetat drept „criminal de război” este aceea de a fi făcut parte din guverne care au „declanşat” (ceea ce la el nu a fost cazul) sau au „decis continuarea” războiului împotriva Uniunii Sovietice. Vina atribuită lui Vulcănescu este una tacită: e evident că el nu a avut nicio putere de decizie în ceea ce priveşte acţiunile militare, declanşarea şi eventuala lor oprire. Dar, aplicându-se principiul „resposabilităţii colective”, a fost suficient că el a avut o funcţie tehnică în diverse echipe guvernamentale în perioada în care România se afla în război cu Rusia sovietică, război care a fost, evident, „continuat”, până la 23 august 1944, pentru că nu exista nicio altă alternativă. E drept, începând cu 1943, când începea deja  se contureze că tabăra Axei va pierde războiul, România a încercat pe felurite canale diplomatice să găsească o cale de armistiţiu, de ieşire onorabilă din război. Numai că aceste demersuri au fost întâmpinate cu refuzuri sistematice. Aliaţii occidentali au îndemnat la negocieri cu partea sovietică, dar în fond singura variantă propusă a fost cea a capitulării necondiţionate. Ceea ce nu putea fi acceptabil pentru un stat conştient că astfel şi-ar pierde suveranitatea. Până la urmă s-a ajuns tot acolo, în urma nefericitului act de la 23 august 1944, când Antonescu a fost eliminat prin lovitura de stat a partidelor politice proocidentale alături de comunişti şi de Regele Mihai.

Consecinţele sunt cele ştiute. Deşi România a întors armele, spunându-se că implicarea ei a scurtat războiul cu 6 luni, statutul ei de ţară învinsă nu a mai fost schimbat, iar ocupaţia sovietică a fost pretextată prin atitudinea României de la 22 iunie 1941. Cât de false sunt aceste aşa-zise justificări se poate vedea comparând cu soarta altor ţări est-europene. De pildă Polonia şi Cehoslovacia nu au atacat URSS (ba dimpotrivă, URSS a atacat Polonia în septembrie 1939, la scurt timp după atacul german), ele fiind ţări „eliberate” de sovietici de sub ocupaţia nazistă şi transformate în state satelit ale Uniunii Sovietice.

Sunt unele voci care nu pun la îndoială justificarea lui 22 iunie 1941 pentru România, dar acuză faptul că trupele române au continuat războiul şi dincolo de Nistru, aşadar şi după eliberarea teritoriilor răpite de sovietici. Răspunsul cel mai potrivit la această atitudine inevitabilă este o contraîntrebare: de ce nu s-a oprit atunci armata română în toamna lui 1944 la graniţele ţării, odată ce armatele germane au fost alungate de pe teritoriul naţional, ci a continuat lupta până la capitularea adversarului în mai 1945? Iată aşadar cea mai pertinentă explicaţie: în ambele situaţii s-a acţionat sub imperiul unor motive de ordin militar şi ideologic, care nu permiteau alternative.

Având în vedere acest fapt şi deznodământul cunoscut al războiului, e limpede că soarta României nu putea fi alta, orice atitudine ar fi adoptat în iunie 1941 sau chiar dacă s-ar fi oprit doar la Nistru.

Care erau de fapt opţiunile?

O „alianţă” cu sovieticii ar fi însemnat în cele din urmă tot căderea ţării în sfera lor de influenţă, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Numai că o asemenea ipoteză e cu totul absurdă. În vara lui 1940, datorită politicii iresponsabile, cu un total dispreţ faţă de interesul naţional, a Regelui Carol al II-lea, teritoriul românesc era amputat în mod dureros. În iunie 1940 sovieticii au anexat Basarabia şi nordul Bucovinei (care nici măcar nu fusese prevăzut în protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), iar la sfârşitul lui august 1940, România pierdea şi nordul Transilvaniei prin dictatul de la Viena.

Ce alternativă mai avea România în acel moment? Era clar că nu exista nicio mare putere capabilă să o susţină în recuperarea ambelor teritorii pierdute în nord-est şi în nord-vest. Rămânerea la putere a lui Carol al II-lea, principalul responsabil pentru această situaţie, nu mai era posibilă. Deşi el s-a agăţat de ea până în ultima clipă, demonstraţiile maselor care au fost amorsate de acţiuni ale legionarilor l-a silit în cele din urmă să abdice, pentru că armata a refuzat să intervină cu forţa. Partidele democratice, proocidentale, au refuzat să participe la orice combinaţie guvernamentală, căci din partea puterilor occidentale, învinse de Germania în vara lui 1940, nu se mai putea aştepta niciun sprijin. O alianţă cu agresorul sovietic contra Germaniei nu intra în discuţie şi nu existau forţe politice interne, afară de minusculul partid comunist, care să o susţină. Rămânea alianţa cu Germania ca singură alternativă cu adevărat în folosul interesului naţional al României din acel moment.

Pentru a o explica, trebuie înţeles întregul context. Începând cu 1917 bolşevismul a fost privit ca cea mai teribilă ameninţare la adresa Europei. Revoluţia bolşevică care a învins în Rusia nu a putut fi extinsă şi în alte ţări europene. Flăcările ei au fost stinse, revoluţia violentă comunistă nu s-a putut impune nici în Germania, nici în Ungaria (unde în 1919 armata română învingea trupele regimului comunist al lui Bela Kuhn şi îl alunga de la putere), nici în Spania, unde în urma unui sângeros război civil s-a impus orientarea anticomunistă a generalului Franco. În urma acestor înfrângeri, paradigma ofensivei comuniste s-a schimbat. Odată cu Stalin şi consolidarea puterii sale, nu s-a mai mers pe linia revoluţionară, promovată de cei ca Troţki (care a şi fost exilat şi lichidat) ci pe adaptarea tradiţionalului imperialism rus la ideologia comunistă. Astfel, ea urma să fie impusă în teritoriile ocupate militar de către Uniunea Sovietică în decursul viitoarelor războaie.

Acest imperialism sovietic, nu doar unul cu caracter teritorial, precum cel binecunoscut de secole, ci fundamentat şi pe ideologia comunistă, întruchipa o ameninţare teribilă la adresa fiinţei noastre naţionale. Încât, începând cu septembrie 1940, singura linie viabilă de politică externă era cea alături de Germania.

Pentru cei care ar invoca retrospectiv aspecte de ordin moral trebuie spuse următoarele. Caracterul rapace, imperialist şi criminal al comunismului nu mai avea nevoie de nicio altă explicaţie. El era evident la acea vreme pentru toţi cei ataşaţi de valorile europene, înţelese aici ca cele tradiţionale, mai puţin poate pentru occidentalii infestaţi ideologic cu morbul comunist. La acel moment, dacă facem o comparaţie, crimele nazismului erau încă minore. Germania era o dictatură, existau legi rasiale, au avut loc şi pogromuri, dar totul deocamdată la o scară incomparabil mai mică cu totalitarismul sovietic, cu gulagul său şi cu milioane de victime pe conştiinţă. În septembrie 1939 Germania a atacat prima Polonia, dar la scurt timp a fost imitată şi de URSS, cele două mari puteri împărţindu-şi prada conform înţelegerii secrete din pactul Ribbentrop-Molotov. Teroarea împotriva populaţiei civile şi a prizonierilor de război s-a produs de ambele părţi. Cel mai teribil masacru a aparţinut însă sovieticilor şi a avut loc la Katyn.

În aceste condiţii, cei care invocă argumente de ordin moral pentru alianţa din 1940  a României cu Germania ar trebui să privească mai întâi la bârna din ochiul propriu. Oare ce justificare de ordin moral ar putea avea o alianţă cu Stalin care, dacă ne gândim bine, are pe conştiinţă mult mai multe victime decât Hitler, fapt valabil cu atât mai mult în 1940-41? Da, ştim, Hitler era antisemit iar victimele sale au făcut parte cu precădere din rândurile acestui popor. Încât concluzia care trebuie trasă e că peste tot e vorba doar de interese şi nimic mai mult. Considerentele de ordin moral nu au ce să caute în evaluarea unor atitudini reale sau posibile, pentru că ele erau pur şi simplu inoperabile în contextul de atunci.

Faptul că după război România a fost victima unor astfel de jocuri de interese insensibile la nuanţe considerate minore nu poate eclipsa totuşi faptul că la 22 iunie 1941 România a acţionat cu o legitimitate incontestabilă şi în conformitate cu propriul interes naţional. Numai că, din păcate, acesta nu s-a suprapus şi cu cel al marilor puteri, vizibile şi invizibile, care sunt răspunzătoare de destinele lumii.

1 comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Decemvirii (12)

Cele mai recente din

Decemvirii (12)

Gustloff cade în Elveția, iar George Beza trădează în România   Prima