Supusă asaltului necontenit al progresismului, lumea valorilor tradiţionale nu avea cum să nu reacţioneze printr-o izbucnire a instinctului ei de conservare. În cele din urmă, elemente ale progresului material şi tehnic sunt inevitabile, iar odată cu ele se schimbă implicit şi structura relaţiilor din societate. Toate aceste aspecte care ţin de realitatea naturii umane nu pot fi ignorate, cu atât mai puţin oprite, ci trebuie puse la locul lor într-o scară firească a ierarhiei valorilor.
Legiunea Arhanghelul Mihail înfiinţată pe 24 iunie 1927 a fost un curent cu ecouri sociale largi care s-a născut la cumpăna dintre două lumi: cea a tradiţiei, a specificului naţional, dar coagularea sa a fost catalizată totodată şi de avansul modernităţii. Amplasată în mod fundamental în prima din ele, care era privită drept prioritară şi vrednică de salvat de dezrădăcinarea şi tendinţele dizolvante ale veacului al XX-lea, mişcarea născută de Sânziene nu putea să nu fie pe undeva tributară şi spiritului vremurilor moderne.
Mesajul lui Ion Moţa din introducerea la cartea sa „Cranii de lemn” este elocvent în această privinţă. În adâncul sufletului generaţia lui a fost mânată de o revoltă în faţa posibilei pierderi a temeiurilor neamului românesc dar, în unele din formele sale de manifestare, Moţa deplânge „contaminarea” ei cu elemente ale modernităţii. Regretabil? Răspunsul afirmativ se potriveşte doar celor complet rupţi de matricea valorilor naţionale, pe care le consideră desuete. Pentru ceilalţi, care au încercat şi încearcă salvgardarea lor, termenul potrivit ar fi mai degrabă de „inevitabil”. Toţi cei care au luptat, luptă şi vor lupta pentru fiinţa neamului lor, nu au cum să o facă în afara mentalităţii generale a epocii în care trăiesc. Există un fir continuu, un miez neschimbat peste veacuri al ceea ce constituie specificul românesc, care-şi păstrează o amprentă inconfundabilă, dar care se manifestă peste timp în formele care pot fi receptate şi înţelese cel mai bine de fiecare epocă.
Prezentăm mai jos un fragment din textul amintit al lui Ion Moţa, care constituie un adevărat reper de simţire românească, având o valabilitate eternă.
*
Înstrăinarea aceasta împotriva căreia luptăm, de nenorocirea căreia ne dăm seama, ne-a pătruns în bună parte chiar şi pe noi „naţionaliştii”: în duh, în credinţă, în felul de a gândi, în moravuri, în limbă şi obiceiuri. Norocul e că n-a pustiit totul şi ne-a mai rămas atâta vlagă încât, doborând piedicile şi duşmăniile acestui veac de rătăcire şi înstrăinare, să ne putem întoarce la izvoare; şi, întorşi acolo, să reluăm firul rupt al vieţuirii în casa, în comunitatea şi duhul românesc, pentru ca astfel să ridicăm viaţa acestui neam la puterea şi rodnicia, materială şi sufletească, de care este vrednic.
Astfel trebuie înţeleasă şi primită această carte, căreia i-am dat titlul articolului are aminteşte una din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti luptătoare: îngroparea camaradului mort în luptă.
Şi acum să mai las graiul cel domnesc şi să mă întorc asupra mea. Spuneam că am duşmănit lumea acestei a doua vieţi. Iar ea m-a duşmănit de moarte pe mine, ca şi pe toţi tovarăşii mei legionari, ca şi pe Căpitanul meu. Lumea veche, a lui Nuţu Doncii, în care stau înrădăcinate toate dorurile noastre, n-o mai găsim nicăieri. A risipit-o veacul acesta nou cu politica şi vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu şi cu dragostea de străini şi de tot ce este al altora, veac care calcă în picioare felul nostru de viaţă, cu puterile, cu vredniciile şi frumuseţile ei.
Astfel, sufletul nostru, rămas legat de o altă lume, rătăceşte azi într-o viaţă care nu e a noastră. Faţă de lumea de acum, noi ne simţim străini, în ea nu găsim un alt rost decât acela de a o curma spre a învia vremurile de demult şi a le spori frumuseţea, tăria şi dreapta rânduială românească.
S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei suntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de azi. Chiar aşa suntem. Suflete dezrădăcinate care, purtându-şi neodihna peste o viaţă dărâmată, nu vor avea pace în nici un mormânt până când nu vor ridica din nou ceea ce alţii au pângărit, au risipit şi au pus sub blestem.
Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele zgomote care frământă adâncurile neînţelese şi chiuie cu vânturile nopţii. Şi să ştie: se apropie stăpânirea strigoilor, cumplită!
Ion I. Moţa – „Cranii de lemn”
Martie 1936