Gustloff cade în Elveția, iar George Beza trădează în România
Prima parte a anului 1936 se derulează în mare pe aceleași coordonate ale anului 1935: Mihai Stelescu își continuă atacurile, viața lui Corneliu Zelea Codreanu rămâne în pericol, studențimea legionară devine cel mai înalt scut de protecție a Căpitanului, denunțând încercările de asasinat și amenințând cu represalii. În acest sens este reprezentativ Congresul Studențesc de la Târgu Mureș asupra căruia ne vom opri în numerele viitoare ale serialului nostru. Până atunci să urmăm firul cronologic al evenimentelor.
Mișu Stelescu director al tipografiei Apollo
Dintr-o informație disponibilă pe internet pe site-ul Arhivelor Naționale (Inventarul Fondului Institutului De Studii Istorice Şi Social-Politice, Organizații cu caracter fascist și legionar fond V) aflăm de existența unor documente datate februarie 1936 (neaccesibile online, doar enumerate ca atare), care vorbesc despre un conflict între generalul Nicolae Rădescu și un avocat pe nume Virgil Petrescu. Rădescu și Petrescu făceau parte din conducerea tipgrafiei Apollo. Iată ce spune informația din Inventar: Note despre conflictul dintre generalul Rădescu și avocatul Virgil Petrescu, ambii făcând parte din conducerea tipografiei „Apollo‟, nemulțumirea dintre ei fiind numirea lui Mihai Stelescu ca director al tipografiei. Copii (fragment).
Din păcate, alte detalii nu sunt disponibile. Știm deja că Rădescu l-a susținut și finanțat pe Mihai Stelescu, așa că oferirea unui serviciu remunerat ca director de tipografie pare ceva rezonabil. Relația Rădescu-Stelescu, nefirească și improbabilă în toate aspectele ei, nu s-a rezumat la un simplu ajutor financiar dat apariției primelor numere ale „Cruciadei”, așa cum avea să declare Rădescu mai târziu la procesul Decemvirilor. Și culmea este că această relație în mod bizar nu încetează odată cu moartea lui Mihai Stelescu. Peste ani fiica soției lui Mihai Stelescu (din a două căsătorie) se va căsători cu un nepot al generalului Rădescu. Dar despre asta vom vorbi pe larg într-un alt episod.
Studenții, autoritățile și amenințarea asasinatelor
Pentru legionari anul 1936 păstrează aceeași tensiune a iminenţei asasinării Căpitanului. Studențimea se organizează în continuare, atât pentru păstrarea supremației legionare în cadrul uniunilor studențești, cât și pentru apărarea Căpitanului și descurajarea încercărilor de interzicere a Mișcării sau de asasinare a liderului său. La rândul lor, autoritățile încearcă fără succes spargerea blocului studențesc prin manipulare, folosindu-se de presa aservită.
Poate vă amintiți că în cadrul serialului nostru, episodul 9, am vorbit despre înființarea sub președinția lui Moța a Asociaţiei Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922 și de organismul paralel înființat la comanda autorităților, Blocul Generaţiei Studenţeşti, care dorea astfel ruperea studențimii în două facțiuni distincte care să ia poziții antagonice. Prin legitimitatea și abilitatea lui Moța, acest plan eșuează în fașă în aprilie 1935. Iată că la începutul anului 1936 autoritățile încearcă să refolosească aceeași carte pe care pierduseră partida cu câteva luni în urmă. Având la dispoziție o presă servilă și aservită, creatorii Blocului publică fără nerușinare o știre falsă care anunță înscrierea lui Ion Moța și a lui Ion Fotiade în respectivă formațiune. Fake news-ul nu este deloc o invenție recentă și nu se propagă doar pentru că avem rețele de socializare. „Cuvântul Studențesc” din 15 februarie 1936 publică următoarele:
D-nii Ion Moța și Ing. Fotiade ne roagă să dezmintim informația apărută în unele ziare după care d-lor ar fi fost aleși membri în comitetul „Blocului Mișcării Studenţeşti”. Acest „Bloc al Mișcării Studenţeşti” s-a constituit la 24 ianuarie 1935 din foști conducători și foști studenți combatanți în mișcarea națională studențească care nu sunt însă membri ai „Asociaţiei Generaţia Mişcării Studenţeşti de la 1922” prezidată de dl Ion I Moța și constituită în congresul din primăvara anului trecut.
În 16 februarie 1936 are loc la Iași Pro-Congresul UNSCR. Un fel de preambul pentru congresul anual al studenților ce va avea loc ulterior, în aprilie 1936, la Târgu Mureș. La ședința Pro-Congresului iau parte membrii Consiliului general al Uniunii, adică toți președinții și consilierii centrelor studențești din țară, care stabilesc tematica și structura congresului general. Extragem un fragment din cuvântul ținut de președintele UNSCR, Gheorghe Furdui și din relatarea evenimentului așa cum apare în textul „Pro-Congresul UNSCR” din „România Creștină”, 23 februarie 1936:
Pentru a putea fixa caracterul congresului din acest an, a spus apoi președintele Uniunii [n.n. Gheorghe Furdui], este nevoie să aruncăm o privire asupra situației prezente. În consecință pune în relief decadentismul politic, moralitatea publică, mijloacele infernale de distrugere a mișcării naționaliste, dizolvarea, asasinatul, trădarea, defetismul, lupta prin biserica etc, care aparțin unui sistem internațional, așa cum o dovedește și asasinarea conducătorului mișcării naționale din Elveția, Gustloff, de către jidanul Frankfurter. Ia apoi legământul întregii asistenţe, care era în întregime legionară, ca atunci când se va întâmpla, nu un asasinat, dar o încălcare brutală de drepturi, să se dea lecții severe și capitale tuturor instrumentelor internaţionalismului masonic.
Cazul Gustloff întărește temerile legionarilor
Wilhelm Gustloff, meteorolog în slujba guvernului elvețian, a fost fondatorul NASDAP/AO (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German/Organizație Străină) în Elveția. Conducător al partidului de la înființarea sa, în 1932 la Davos, Gustloff era căsătorit cu fosta secretară a lui Adolf Hitler. Implicat prin partidul său în tipărirea și distribuirea cărții „Protocoalele înțelepților Sionului”, a stârnit mânia comunității evreiești din Elveția. La 4 februarie 1936 a fost asasinat în propria casă de evreul David Frankfurter care și-a motivat fapta prin cuvintele „Am tras pentru că sunt evreu”. Frankfurter, condamnat inițial al 18 ani de temniță, a fost eliberat la finele războiului, s-a retras în Israel unde a lucrat atât pentru Ministerul Apărării, cât și pentru Armata Israeliană, a trăit liniștit până în 1982, publicandu-și memoriile. Gustloff a avut parte de funeralii naționale în prezența lui Adolf Hitler, Goebbels, Himmler, Goring, Bormann etc, fiind considerat martir al Germaniei Hitleriste.
Pentru legionarii noștri moartea lui Gustloff vine ca o confirmare în plus a planurilor de exterminare a Căpitanului puse la cale de camarilă în numele masoneriei și a ocultei internaționale. Ceea ce autoritățile plănuiau și încercau de atâta vreme – eliminarea liderului naționalist – se întâmplă iată cu succes în altă parte. Reacția lui Furdui nu a fost singulară. Cel care tranșează încă o dată coordonatele dure ale reacțiilor legionare este și acum Ionel Moța care adresează imediat după moartea lui Gustloff un ordin către șefii de cuiburi din regionala a XIII-a. Gheorghe Furdui preia linia trasată de Moța și o pune pe ordinea de zi a congresului studențesc. În cartea sa „Frăția de Cruce” (manualul fraților de cruce) apărută în 1937, Gheorghe Istrate reproduce un fragment din respectivul ordin semnat de Moța:
… în cazul eventualei încercări a unui asemenea asasinat la noi în România, asupra şefior noștri, reacțiunea legionară va lovi atât de crunt, în toți marii vinovați, jidani și jidăniţi, încât nu numai să îngrozească pe adversar, dar să constituie pentru istoria românească un avertisment care să răsune peste veacuri, arătând că acest popor știe să reacționeze împotriva dușmanilor și să-i sfărâme…
Beza trădează și trece în barca lui Stelescu
Pe când cazul Gustloff era discutat în toi de legionari, dar și de naționaliștii europeni, iată că în sânul Mișcării se întâmplă o nouă defecțiune strâns legată de cea veche. În februarie 1936 Gheorghe (George) Beza – unul dintre descoperitorii complotului Stelescu, așa cum vă amintiți din episoadele serialului nostru – se răzvrătește întâi împotriva Generalului Cantacuzino, apoi împotriva Căpitanului, ajungând rapid să își însușească o parte din limbajul și acuzele aduse de Stelescu lui Codreanu și Legiunii. Mai mult, Beza ajunge să publice respectivele elucubrații chiar în paginile „Cruciadei Românismului”, alături de cel pe care cu mai puțin de 2 ani în urmă îl demascase și îl dovedise ca trădător.
În 2 decembrie 1935 Căpitanul instituise cel mai înalt grad legionar și anume „Comandant al Bunei Vestiri”, ocazie cu care făcuse mai multe înaintări în grad. În cadrul acestei serii de înaintări George Beza fusese ridicat la gradul de comandant legionar. Imediat după această ceremonie Corneliu Zelea Codreanu se retrage la Carmen Sylva pentru a scrie cartea „Pentru Legionari”, unde va rămâne (cu unele intermitențe) până în luna aprilie 1936. În lipsa lui, George Beza intră în conflict cu Generalul Cantacuzino. Trebuie menționat aici că o parte a armânilor din Legiune erau, din considerente atât istorice, cât și subiective împotriva grecilor (fanarioților). Cum în Mișcare unii „greci” se aflau pe poziții înalte, au existat mai multe conflicte legate de subordonarea macedonenilor față de ei sau de raportarea la ei și acțiunile lor.
Concret, Generalul a dat un ordin lui Beza care a refuzat să îl execute, Generalul l-a pedepsit pe Beza pentru neexecutare de ordin cu eliminarea din organizație folosind și un limbaj mai colorat. Știm că la acel moment Gheorghe Cantacuzino era șeful partidului „Totul pentru Țară” și știm de asemenea că acesta folosea deseori înjurături și figuri de stil mai puțin fericite. Căpitanul îi cere Generalului să revină asupra ordinului și acesta o face schimbând pedeapsa în suspendare pe câteva luni. Beza reacționează însă violent prin publicarea în presă nelegionară (a se citi aservită autorităților și camarilei) o scrisoare în care îl denigra public pe General. După această inițiativa nesăbuită Căpitanul îl convoacă la Carmen Sylva, îi explică unde a greșit și îi cere să se retragă cavalereşte din Mișcare pentru a putea păstra prietenia lui și pentru nu fi nevoit să îl dea afară. Beza, deși a dat semn că înțelege și se supune celor solicitate revine în presă cu un atac și mai dur în care nu mai era vizat doar Generalul, ci și Căpitanul și Mișcarea. Articolul îl puteți citi în completarea acestui text. Violența limbajului și o parte din acuzații – originea străină a Căpitanului, finanțări primite de la evrei, colaborator al camarilei și al Elenei Lupescu etc – sunt din aproape copiate din arsenalul lui Mihai Stelescu, dar trebuie să recunoaștem că scrisul lui Beza – slab și dezarticulat – nici măcar nu se apropie de iscusimea literară malefică a lui Stelescu. „Originalitatea” lui Beza stă în atacurile împotriva Generalului și a altor „fanarioți” din Mișcare, considerați vinovați genealogic pentru asasinarea lui Horea, Tudor sau Brâncoveanu. În plus, Beza susține că Gheorghe Cantacuzino a vrut să îl folosească ca executant pentru asasinate comandate. Culmea este că în această scrisoare urâtă admite că Mihai Stelescu s-a ridicat cu dreptate împotriva Căpitanului, că el însuși a vrut să părăsească Legiunea în 1934, dar că nu a făcut-o. Și cu toate astea l-a expus la acel moment pe Stelescu că trădător… No comment.
Respectivul text se tot rostogolește prin presa românească din februarie și până în vara lui 1936 reluat pe rând de ziarele (inclusiv în „Cruciada Românismului”) care încercau să lovească în legionari și să creeze fisuri în rândul Legiunii. Nu se va întâmpla așa. Căpitanul răspunde mişeliei lui Beza printr-o circulară pe care o puteți citi în continuarea acestui text. Presa legionară răspunde și ea indignată așa cum vom vedea în episodul următor al serialului nostru.
Tot în episodul următor vom urmări spectaculoasa evoluţie a lui Beza de la comandant legionar în 1936, la luptător antifascist în slujba britanicilor, de la trădarea Legiunii până la transformarea lui în mare patriot român omagiat în zilele noastre în… Israel. Vom discuta şi despre întâlnirile lui Beza şi Stelescu cu Armand Călinescu, despre abuzurile autorităţilor care determină prin Armand Călinescu prelungirea stării de asediu în România şi despre răspunsul pe care Generalul Cantacuzino îl dă în faţa acestei mişelii.
*
Codreanu şi Cantacuzino, căpitani de haiduci sau căpitani de poteră
Domnule Codreanu,
Când am fost la d-ta, la Carmen Sylva şi ţi-am citit din cronicarii şi din istoricii neamului românesc paginile care vorbesc despre asuprirea ţării de către ciocoii şi domnitorii fanarioţi, printre care au fost mulţi Cantacuzini, când ţi-am citit despre uciderea lui Brâncoveanu, uciderea lui Tudor Vladimirescu şi detronarea lui Cuza-Vodă de către aceeaşi Cantacuzini, când ţi-am arătat că acei Cantacuzini au ucis pe marii noştri căpitani pentru a le lua locul, insinuându-se ei la conducerea ţării, dumneata, surprins, te-ai făcut stacojiu la faţă, te-ai aplecat asupra cărţilor, ca să vezi dacă nu cumva te înşeală vederea, apoi, rămânând cu privirea în gol, ai exclamat:
„Cum apar, domnule, după sute de ani numele de trădători şi ucigaşi”.
Dar ce scrie la cronici şi în istorie, de a putut să-ţi smulgă o asemenea exclamaţie?
Când ţi-am citit toate acestea şi ţi-am spus că este o nelegiuire să ridicăm un Cantacuzino în fruntea mişcării naţionale, te-a surprins.
Te-a surprins! Nu cunoşteai istoria! N-aveai de unde s-o cunoşti! Dacă ai fi avut şi d-ta, ca mine, o mamă şi bunică românce, ar fi avut cine să-ţi povestească cu înflăcărare şi cu durere în serile de iarnă, la vatra focului, despre panduri, despre Iancu Jianu, răzbunătorii asupritorilor de veacuri, asupriri sângeroase comise de înaintaşii ciocoilor, a căror pâine d-ta o mănânci astăzi.
Dacă ai fi avut şi d-ta, ca noi, românii, printre înaintaşii d-tale, haiduci, panduri, armatoli, oameni care au înfruntat pe asupritori, care au ştiut să trăiască liberi în lume, care au dat viaţa lor pentru a o salva pe a neamului nostru, atunci ar fi avut cine să-ţi povestească cine a fost Horia, cine a fost Tudor, cine a fost Iancu, cu toată frumuseţea ridicării lor, cu toată grozăvia morţii lor.
Dar, aşa, cine a fost să-ţi lase cu limbă de moarte, cu limbă de foc, cuvânt să răzbuni în fiu de fiu, în veac de veac, pe asupritori, pe trădători, pe ucigaşi?
Iată, aşadar, că la câteva zile după ce ţi-am citit aceste pagini de istorie care ţi-au scos acea exclamaţie că „după sute de ani apar numele de trădători şi ucigaşi”, d-ta scrii într-un ordin de zi că inima mişcării d-tale sunt Cantacuzinii, iar acum, recent, citesc în „Glasul Strămoşesc”, oficiosul d-tale clujean, un articol care, voind să facă apologia d-lui General Cantacuzino, scrie că descinde dintr-o veche şi nobilă familie care urcă până la Ştefan Cantacuzino şi împăraţii bizantini, făcându-se astfel DIRECT apologia acelor care au ucis pe Brâncoveanu şi au asuprit nemilos ţara.
În numele cărei naţii loveşti d-ta în căpeteniile române ale poporului român, promovând în clasa conducătoare alianţa veneticilor de toate neamurile, prin care voieşti să înlocuieşti pe ovrei, nu însă să şi promovezi pe români?
Te ridici ca apărător al memoriei trădătorului Toma Cantacuzino, al memoriei lacomului şi nesăţiosului Dumitraşco Vodă Cantacuzino, al memoriei ucigaşului de domn român, Ştefan Cantacuzino, al memoriei prinţului Gheorghe Cantacuzino, general al Eteriei, ucigaşul lui Tudor Vladimirescu, al conspiratorilor G. Gr. Cantacuzino, Gh. Cantacuzino, Ion Cantacuzino, duşmanii împroprietăririi poporului, detronatorii lui Cuza şi pretinzi că vorbeşti toate acestea în numele suferinţei de veacuri a poporului român?
Nu, domnule Codreanu! Vorbeşte în d-ta originea poloneză pe care o ai după strămoşul d-tale Zelinski şi vorbeşte în d-ta originea germană pe care o ai după mamă.
Sunt atâţia de origine străină care îşi văd cinstit de rostul lor.
Sunt însă şi venetici care nu se pot acomoda. Aşa cum în d-ta vorbeşte numai şi numai megalomania imperialismului prusac, „rasa superioară”, care a găsit aici o ţară de rumâni pe care să-i lovească cu biciul. Şi să te aleagă rumânii „căpitan”. Pentru că ai mamă nemţoaică şi nemţii sunt cu stea în frunte!
Câtă vreme nu am cunoscut adevărata d-tale origine etnică, m-au înşelat şi pe mine răţoielile d-tale.
Împuşti, devastezi, rosteşti anateme, comiţi asasinate morale şi, proptindu-te în protecţia d-nei. Cernăianu, răcneşti: „Ştiţi voi cine sunt eu?”.
Ei bine, cu mine nu îţi merge.
Câtă vreme nu am cunoscut adevărata d-tale origine etnică, nu mi-am putut niciodată explica pentru ce dispreţuieşti poporul român şi pe conducătorii lui români, pentru ce eşti împotriva puterii poporului. Acum, recent, la Carmen Sylva, când ţi-am spus că eu nu te înţeleg pentru ce permiţi să fie atacat de gazetele d-tale cu o necuviinţă de nepermis ţăranul român, ajuns căpetenie de norod, viteazul din timpul războiului, Ion Mihalache, mi-ai răspuns cu o ură ce nu îşi are nicio justificare, că: „Mihalache este marea canalie!”
Acum un an şi jumătate, când m-am despărţit politiceşte de d-ta, arătându-ţi că printre alte grave temeiuri al acestei despărţiri este şi dispreţul pe care d-ta îl manifeşti faţă de puterea organizată a poporului, dl. Virgil Rădulescu, care era şi el de faţă la una din convorbiri, neliniştit şi el la rândul său de faptul că d-ta lupţi pentru aristocraţi – şi nu pentru masele populare, – te-a întrebat:
„Nu crezi, dragă Corneliu, că tot este o dreptate ca după o mie de ani, de când acest popor românesc suferă toate robiile, să ajungă să conducă şi el odată?”
I-ai răspuns:
„Nu este adevărat că de o mie de ani suferă aceiaşi oameni. Suferă fiecare 50-60 de ani, cât trăieşte şi apoi suferă alţii!”.
Nu am ştiut atunci ce să admir: ignoranţa sau cinismul?
Numai când am aflat, recent, origina d-tale, mi-am explicat din ce adânc de suflet venetic izvorăşte acest teutonic dispreţ pentru suferinţele de veacuri ale poporului român.
De unde, atunci, obrăznicia de a discuta românitatea noastră, a celor cărora nici la a treizecea generaţie în urmă nu ni se poate găsi un strămoş venetic, dumneata, a cărui mamă este germană? Dumneata, în care vorbeşte sângele nemţesc, atunci când vrei să ne dai pe mâna germanilor hitlerişti, cari abia cu 20 de ani în urmă au măcelărit aproape un milion de Români?
Cum ai impertinenţa de a pretinde, domnule Codreanu, că publicând cu paginile de mare durere ale Neamului Românesc, care vorbesc despre asuprirea fanariotă şi de uciderea marilor noştri voevozi, comit o „infamnie faţă de neamul meu românesc”?
Dumneata ai neruşinarea să pretinzi aceasta? Dumneata?
Dumneata, domnule Codreanu, care în vremea în care 20.000 de tineri erau schingiuiţi în întreaga ţară, în vremea în care, alături de toţi camarazii mei, eu putrezeam în temniţă la Jilava, în vreme ce Sterie Ciumettti cădea ciuruit de gloanţe, d-ta, domnule Codreanu, te adăposteşti în casa unei evreice, în casa evreicei Cernăianu?
Nu ţi-a fost, deasemeni, ruşine să scrii că eşti mai dreptcredincios decât noi toţi Românii şi decât mine, la capul copilului căruia arde o candelă şi străjuieşte o cruce, dumneata, care într-un moment de laşitate, temându-ţi libertatea, ai jurat strâmb pe sfânta cruce că nu îl cunoşti pe Dumitrescu-Zăpadă, pe Zăpadă cu care, numai cu un an înainte, făcuseşi o excursie pe muntele Rarău, mâncând din aceeaşi strachină cu el şi dormind sub acelaşi acoperiş cu el?
Ai jurat strâmb pe sfânta cruce şi ai trimis la ocnă pe bietul copil!
Ţi-ai trădat ostaşul şi a scris el atunci pe zidul celului sale: „Cu litere negre vei scrie pe zidul casei tale cuvântul „TRĂDARE”.”
Bine ţi-a spus fratele dtale Horia:
„Apăi bine, măi Corneliu, nu eşti tu un mare ticălos? Când Beza ţi-a scăpat viaţa nu i-ai găsit nicio pricină. Şi acum, când nu vrea să intre slugă la ciocoi şi luptă împotriva generalului Cantacuzino, un om care nu crede în Dumnezeu şi înjură de lucruri sfinte, îi găseşti lui Beza nod în papură, în loc să-i fii recunoscător. Vorba Românului: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”.”
Garda de Fier, o organizaţie de diversiune poliţienească
Să trec acum, domnule Codreanu, la expunerea acelor chestiuni care şi d-ta recunoşti că au format obiectul unor discuţii ample, timp de peste un an de zile, între noi amândoi.
Într-adevăr, acum un an şi jumătate, eu ţi-am prezentat, scris şi verbal, retragerea mea din alianţa pe care noi o încheiasem în 1930, dta în calitate de şef al organizaţiei „Legiunea Arhanghelul Mihail”, eu, în calitate de şef al grupării „Legiunea Naţională” şi al tineretului ţepist, alianţă care a stat la baza formării frontului politic cunoscut sub denumirea de „Garda de Fier”.
M-am retras pentru că declaraţiunile pe care le-a făcut dl. Al. Vaida, fost ministru de interne la Consiliul de Război, că este „părintele spiritual” al mişcării şi chiar „naşul” Gărzii de Fier, precum şi declaraţiunile de la Iaşi, că a sprijinit cu banii Ministerului de Interne Garda de Fier, m-au pus în situaţia de a constata că dta m-ai minţit din prima clipă când ne-am cunoscut, spunându-ne celor pe cari ne-ai convocat, în calitatea noastră de şefi de tinere grupări politice, că dumneata ai luat iniţiativa formării acestui front tineresc numit Garda de Fier.
M-ai minţit din prima clipă.
Am rupt, dezgustat, raporturile cu dta, pentru că mi-ai făcut chiar ofensa de a-mi propune să iau şi eu bani de la Interne, aşa cum ai luat dta; mi-ai propus să intru în Siguranţa Generală a Statului, ca agent secret. Să spionez lumea pentru bani. Şi să-ţi dau şi dtale o parte din salariu. Aşa cum mi-ai spus că au primit să facă, pe vremuri, Comănescu, deunăzi, ing. Ghica şi alţii şi alţii.
Ştii cu câtă indignare te-am refuzat. Două luni mai târziu, ca urmare a acestei ofense, am întrerupt raporturile personale cu dta. După două luni ţi-am trimis o scrisoare de rupere a relaţiilor. Mi-ai cerut să nu mă retrag în acel moment greu pentru organizaţia dtale (abia plecase Stelescu).
Nu m-am retras public atunci, aşteptând ca să fac aceasta când vei conveni şi dta. Am fost cavaler.
Ministrul de Interne, patronul Gărzii
Garda de Fier a fost organizaţiune poliţienească şi a făcut numai acele acţiuni cari au fost ordonate de ministrul de interne Vaida, iar luptătorii cari au activat independent au fost persecutaţi de d. Vaida şi îndepărtaţi de d-ta., d-le Codreanu, pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască.
Acţiunile d-tale nu mai au, în lumina acestor destăinuiri, aureola martirajului, farmecul eroismului, voluptatea misticismului, ci poartă în ele blestemul faptelor făcute pentru arginţii primiţi.
Bani care ard sufletul
La un consiliu legionar, ţinut după ce d. Vaida a trădat secretul ajutoarelor materiale ce ţi-a dat, d-ta, văzându-te descoperit, nemaiavând încotro, ai confirmat primirea banilor, spunând: „Când am luat acei bani, am simţit pământul că se cufundă sub mine. De ce am luat acei bani? Nu trebuia să iau! Am simţit cum îmi ard mâinile”.
Ai simţit cum îţi ard mâinile? Dar cum îţi arde sufletul, nu simţi?
Zelea şi macedonenii
Nu îţi răsună în urechi cum d- Vaida ţi-a spus: „Ai făcut o greşală, d-le Codreanu, solidarizându-te cu Beza” şi ca să-l asculţi, în procesul meu nu ai mai venit ca apărător, iar azi mă loveşti? Banii aceia pe care i-ai luat ca să mă loveşti, nu îţi ard sufletul?
„Împotriva curentelor dizolvante”
Atunci când se ştie că cu banii daţi de d. Vaida, d-le Codreanu, făceai acele acţiuni pe cari ţi le ordona ministerul de interne, cum vei putea justifica că în vara anului 1933, după ce d. Vaida se rupsese de d. Maniu pe chestia constituţională, din 71 de judeţe, câte are ţara, ai găsit cu cale, şi d-ta şi ministrul de interne, să faci propagandă tocmai şi numai în jud. Alba, fieful electoral al d. Maniu?
Banii aceia îţi ard numai mâinile? Sufletul, nu?
Zelea şi invalizii
Când te-am întrebat odată, domnule Codreanu, de ce ordoni să fie sprijinit „Frontul Românesc”, din care face parte C. Angelescu, care a lovit pe invalizi, d-ta mi-ai spus: „Vaida a dat ordinul!”. Cum ai mai luat atunci bani de la cel care pretinzi că a lovit pe invalizi? Ce te-a făcut să îl aperi pe Angelescu? Vrei să lupţi alături de el? Pentru asta loveşti în mine? Va veni la d-ta autorul legii Dobrogei-Noi să cumpere un glonţ ucigaş împotriva mea şi veţi face târgul.
Zelea şi muncitorii
Domnul General Cantacuzino a chemat la el pe mai mulţi legionari şi le-a propus – pe linia învăţămintelor ce ţi-a dat d-tale d. Vaida, ca în schimbul sumei de 3.000 de lei lunar, ei să se ducă în fabrici, în uzine şi în minele din Ardeal, pentru a sparge solidaritatea muncitorilor exploataţi.
Banii aceştia cu care industriaşii cumpără de la dta sufletele curate ale legionarilor şi sufletele chinuite ale minerilor moţi, ale lucrătorilor bănăţeni, ale muncitorilor români, nu îţi ard sufletul?
Zelea şi nicadorii
La Consiliu, d. Vaida s-a declarat împotriva Nicadorilor. D-ta, întrebat de d. General Constandache, ai spus, pe cuvânt de onoare, că nu ai ştiut nimic de fapta aceasta.
Nici asta nu îţi arde sufletul?
Când vezi că azi ştie toată lumea că ai lovit în toţi aceia în cari ţi-a arătat d. Vaida, de la care ai luat nu numai sfaturi, ci şi bani, ce crezi că ţi-a mai rămas bun de făcut, decât să îţi pui pistolul în frunte?
Mercenarii industriaşilor
Un alt temei al despărţirii mele de dta a fost prezenţa dlui general Cantacuzino, urmaşul acelor greci ticăloşi cari au însângerat neamul românesc de-a lungul a patru secole, el însuşi un om încărcat de multe şi grele păcate faţă de poziţia pe care noi o ocupăm în lupta neamului românesc. Dl general Cantacuzino a făcut parte din multe consilii de administraţie ale industriilor care jefuiesc ţara, aşa de exemplu, din consiliul fabricii de zahăr din Ripiceni, a bogatului „jidov” Zissu şi a făcut parte, chiar după venirea în organizaţia noastră, din consiliul de administraţie al băncii tâlharului între tâlhari, „ovreiul” Blank.
Dacă ai voit să te vinzi pe dta Ministerului de Interne, moşierilor, bancherilor şi industriaşilor, treaba dtale. Dar prezenţa unui ciocoi profitor de pe urma jafului băncilor şi industriilor în fruntea organizaţiei, nu a fost fără urmare pentru destinul mişcării naţionale.
În luna Decembrie 1933 a venit la şeful ad interim al Gărzii de Fier industriaşul C.O. şi i-a oferit 20 de mii lei, propunându-i să găsească un legionar care, în schimbul acestei sume, să ucidă pe un alt industriaş, pe A.M. cu care C.O. era în ciocnire de interese. Dl. general Cantacuzino a primit târgul, a încasat banii şi şi-a dat cuvântul că se va face. Apoi m-a chemat pe mine şi mi-a adus ofensa de a-mi da ordin să ucid în schimbul sumei pe acel industriaş. Am refuzat.
Această „neexecutare de ordin” nu mi-a iertat-o ciocoiul niciodată. Nici eu nu i-am iertat ofensa pe care ne-a făcut-o de a crede că noi, legionarii, suntem mercenari, că putem ucide pentru bani.
Faptul petrecut este de o însemnătate covârşitoare. Pornită din cabinetul ministrului de interne, Vaida, cu banii ordinei publice, Garda de Fier s-a dovedit în scurtă vreme a fi un docil instrument executiv în mâna clasei conducătoare. Era firesc ca să termine ca salariată direct a unuia şi altuia dintre potentaţi.
Când d. Vaida a căzut de la guvern, au venit să ne tocmească bogătaşii. Ne-au luat în antrepriză moşierii, bancherii, industriaşii şi agenţii de poliţie.
Cei din vechile cadre, în frunte cu Mihai Stelescu care era secondat de elita elementelor combatante, s-au revoltat împotriva dtale, domnule Codreanu.
Căpitan de poteră
Tu nu eşti, Codrene, nici căpitan de haiduci, ci căpitan de poteră.
Tu vei ucide ţăranii şi muncitorii care se vor ridica pentru dreptate.
Şi căpeteniile lor le vei ucide.
Vei coborî în mormântul istoriei cu ruşinea de a te fi adăpostit în timp de război, tu, „căpitan” de oaste în casa duşmanilor cari în acelaşi timp ucideau şi scchingiuiau pe ostaşii tăi.
Vei coborî în mormântul istoriei cu dezonoarea trădării propriilor tăi fraţi de arme.
Vei coborî în mormântul istoriei cu pata de a-ţi fi asasinat ostaşii devotaţi.
Vei coborî în mormântul istoriei cu marea ruşine de a fi încercat să asasinezi moral pe omul care ţi-a scăpat viaţa, care pentru a salva viaţa ta, a primejduit-o pe a sa.
Nu eşti, Codrene, pe linia destinului neamului românesc.
Bancherii occidentali – germani, francezi, englezi, olandezi, belgieni, pur sânge – cari au investit capitaluri în ţara noastră şi-au luat măsuri ca o industrie naţională adequată bogăţiilor solului şi subsolului nostru, să nu se dezvolte la noi, ci pururi să fim tributari lor, cărora noi le furnizăm la preţuri de batjocură cele necesare hranei şi materiile prime pe care ei le prelucrează şi ni le trimit la preţuri fantastice. La noi în ţară, chiar, capitalul străin edifică industrii pe care ei le conduc – asigurându-şi complicitatea unei bune părţi din oamenii noştri politici pe care îi cointeresează la profituri sub forma la membri în consiliile de administraţie – industrii care exploatează munca funcţionarilor, a lucrătorilor şi a plugarilor producători de materii prime, dar care jefuiesc până şi de măduva din oase pe bieţii consumatori, marile mase populare, poporul român.
Şi dumneata, domnule Codreanu, ce vrei să faci? Să alungi dintre intermediari pe bancherii ovrei spre a-i înlocui prin greci, armeni, nemţi: vrei să-l înlocuieşti pe Goldenberg prin Malaxa, pe Auşnitt prin Orghidan, pe Herdan prin Garabet Aslan, pe Filderman prin Polihroniade, pe Schwarz prin Frumuzakis, pe Groedel prin Cantacuzino?
Asta ai înţeles dumneata din tot sbuciumul neamului românesc? Că vor românii să-şi schimbe stăpânii? Că preferă pe fanarioţi şi pe armeni, pe leşi şi pe nemţi, ovreilor? Că între jefuitorii închinători la „David-stern” şi între asupritorii închinători la „Haken-creuz”, preferă pe cei din urmă? A, înţeleg! Îţi convine să dai această interpretare mişcării naţionale – care nu s-a început şi nu se sfârşeşte cu dumneata – pentru că această interpretare este pe linia destinului dumitale.
Numai că miloanele de locuitori ai acestei ţări, miloanele de săteni şi orăşeni, nu pentru destinul dumitale s-au născut şi trăiesc, nu pentru destinul familiei dumitale trăiesc şi muncesc, ci pentru destinul copiilor lor luptă şi sunt gata să se jertfească..
Nu eşti, domnule Codreanu, pe linia destinului neamului românesc. Dumneata pregăteşti noui secole de asuprire şi de exploatare a acestui popor. Este linia de moarte pentru românism, linia acţiunilor dumitale.
Pe linia destinului neamului românesc sunt milioanele de plugari, de lucrători, de cărturari cari muncesc şi luptă pentru a asigura o soartă mai bună generaţiilor viitoare: sunt elementele combatante şi elitele conducătoare care se gândesc să asigure mai binele fiecărui cetăţean în parte, încăpând în inimi şi în cugetul lor soarta tuturor conlocuitorilor noştri – nu numai o minoritate de fanarioţi, de levantini, de „heimatlos”, aşa cum este în cugetul dumitale să înscăunezi la conducerea ţării, în frunte cu dta – aristocraţia, căreia ţara a învăţat să-i spună, cu ură şi cu groază , CIOCOISM.
George Beza
(Dacă vorbele umflate pe care le spune Codreanu şi Cantacuzino, în ordinele şi scrisorile lor secrete către cuiburi, găsesc crezare, fără dovezi, credem că cele spuse de Beza – în public şi cu dovezi – vor găsi mai multă crezare la oamenii cinstiţi).
„ROMÂNUL”, 5 Iulie 1936
*
Carmen-Sylva, 23 februarie 1936
CIRCULARĂ
Cu adâncă durere şi cu mâhnire, am citit într-o foaie, articolul intitulat „Scrisoare deschisă adresată Domnului General Cantacuzino-Grănicerul” şi iscălit: George Beza.
În acest articol este atacat cu o necuviinţă fără asemănare, bătrânul nostru general, care ne-a însoţit cu un sentiment de onoare inegalată în cele mai vijelioase momente ale noastre şi sub acoperişul căruia, trăim întreaga mişcare legionară.
Evident că asemenea necuviinţe nu pot atinge persoana lui. Şi nu are nevoie de nici un fel de apărare. Însă acest atac, este tot ce putea să aştepte inamicul. Toţi inamicii mişcării noastre legionare şi ai naţiei româneşti, în aceste momente: „Cu arma pe care le-o arunci vor trage în noi”. Dar suntem cu mult prea puternici pentru a privi, nu cu îngrijorare, ci numai cu scârbă, acele lovituri.
Şi este pentru prima oară când aceşti duşmani îi vor zice „Domnul” Beza. Şi-l vor preţui în foile lor.
Pe Beza l-am făcut, cu ocazia ultimelor avansări legionare, Comandant legionar. Plecând apoi la Carmen-Sylva, în lipsa mea, a fost pedepsit de Domnul General Cantacuzino, cu eliminarea din organizaţie: pentru refuz de executare de ordin.
Când, mai târziu, am venit în Bucureşti, l-am rugat pe Domnul General să-i suspende pedeapsa, deoarece conţinutul ordinului de eliminare era jignitor pentru Beza. Domnul General, cu cavalerismul său cunoscut, mi-a spus: „Dacă am făcut o nedreptate, o repar”. A suspendat ordinul dat şi a transformat pedeapsa în trei luni eliminare. Între timp, Beza scrie un articol într-o foaie. Aflând, spun legionarilor să-l trimită pe Beza la mine, la Carmen-Sylva, pentru a vorbi cu el, şi am plecat.
Peste câteva zile a venit Beza.
L-am primit în casă şi în cadrul familiei mele, ca pe un frate mai mic, cu toată dragostea şi cu tot sufletul deschis.
I-am spus însă că, din punctul de vedere al liniei legionare, a greşit grav, scriind articolul. Mi-a spus că s-a dus la acea foaie cu un plan: să cerceteze ceva. Şi a descoperit că foaia este subvenţionată de d-nii Col. Gabriel Marinescu, Prefectul Poliţiei, şi de Parizianu.
L-am sfătuit atunci să se retragă cavalereşte din rândurile legionare, neputându-se acomoda acestui spirit şi credinţei necesare unui legionar. Pentru ca mai târziu să nu creieze dificultăţi organizaţiei, din cauza construcţiei lui sufleteşti aparte, căruia eu îi găsisem o infirmitate: imposibilitatea de a crede în Dumnezeu (pe care, timp de un an, încercasem s-o tratez, însă cu rezultatul care se vede).
În modul acesta, el va avea o atitudine corectă. Va fi un om de onoare.
Iar eu îi voi păstra prietenia, stima şi dragostea mea.
După aproape o săptămână, a plecat, despărţindu-mă de el, cu drag, înţeleşi că va proceda aşa, adică se va retrage. După câteva zile numai, în aceste ceasuri de mizerie pentru mine şi ai mei, de griji, pândiţi şi atacaţi din toate părţile, citesc cu inima scârbită acest articol, nu îndreptat înspre Generalul Cantacuzino, care e inatacabil, ci spre inima mişcării noastre.
Pe care articol, faţă de modul cum m-am purtat eu cu Beza, îl consider ca pe un act de mare mişelie omenească.
Acest act l-a transformat într-un mişel.
Pentru aceasta şi pentru purtarea lui obraznică faţă de d-l General – un om acoperit de răni şi de glorie pe câmpurile de bătălie şi acum, la sfârşitul vieţii sale, acoperit de lovituri pentru noi şi viitorul nostru, – pentru atitudinea lui completamente contrară spiritului legionar şi pentru infama atitudine faţă de neamul său românesc, în aceste zile grele, este de astăzi înainte, eliminat din mijlocul nostru, cu pierderea gradului pe care l-a avut ultimele două luni.
N-am crezut că dragostea, loialitatea şi grija camaraderească vor putea fi răsplătite în modul acesta.
Cu această părere a mea: act de mare mişelie omenească, omul acesta va merge tot restul zilelor sale.
C.Z.C.
