Revoluţia Franceză nu ne-a lăsat moştenire o singură idee, ci un complex de idei. Dacă nu izbutim să le dăm fiecăreia de urmă, să distingem pe una de cealaltă, riscăm nu numai o greşită informaţie asupra trecutului, ci şi periclitarea bazelor pe care se poate clădi viitorul. În complexul ideologic al Revoluţiei Franceze sunt idei perimate astăzi şi idei care pot fi de folos zilei de mâine. De aceea opera Revoluţiei Franceze nici nu poate fi atacată în bloc şi nici nu poate fi acceptată în bloc. Cine n-a înţeles acest lucru, nu va putea lămuri nici contradicţia ce ar descoperi-o între teza susţinută de Ion Moţa şi teza lui Codreanu, privitor la aceeaşi problemă. Ion Moţa preamăreşte principiile Revoluţiei Franceze : libertate, egalitate, fraternitate, afirmând că ele sunt de origine creştină, în vreme ce Corneliu Codreanu reneagă statul lăsat moştenire de Revoluţia Franceză şi crede despre el că îşi trăieşte ultimele clipe. În realitate ambele puncte de vedere sunt exacte, numai că ele se referă la noţiuni cu totul aparte.
În momentul Revoluţiei Franceze se împletesc de fapt trei idei de natură diferită. Ele înseamnă mai întâi triumful concepţiei de viaţă liberalo-burgheză împotriva sistemului feudal de organizare a societăţii. Aici este vorba de ideal, de o formulă de existenţă care îşi face loc în gândirea şi acţiunea omului modern. Acest conţinut ideologic, individualismul burghez, este permanent confundat cu democraţia – o altă inovaţie a Revoluţiei Franceze – care reprezintă o tehnică politică, un nou mod de participare a cetăţenilor la viaţa de stat. Cetăţenii nu se mai lasă guvernaţi de clasele privilegiate, ci de reprezentanţii lor liberi aleşi. În sfârşit, tot ansamblul revoluţionar de la 1789 consacră şi ideea naţională ca forţă propulsoare a istoriei. Până la această dată principiul monarhic domina în viaţa popoarelor. Revoluţia Franceză a creat ambianţa necesară unificării politice a naţiunilor europene. Armatele lui Napoleon răspândeau în sufletul popoarelor şi nădejdea eliberării lor de sub jugul diverselor imperialisme, tradiţie care a continuat şi în sec. XX, devenind un eveniment caracteristic al politicii franceze de pe continent. Pentru a ne da seama de aspectul naţional al Revoluţiei Franceze, să analizăm – cum ne îndeamnă şi Ion Moţa – mai degrabă spiritul Marseillaise-ei decât lucrările enciclopediştilor.
Care din aceste idei mai sunt viabile astăzi şi pot concura la edificarea viitorului ? Idealul burghez aparţine unei faze depăşite a istoriei. Ideea de profit în economie nu se mai poate prevala singură de toate avantajele muncii unui popor, după cum o viaţă centrată exclusiv pe egoismele individuale nu mai e o soluţie pentru timpurile de faţă. Societatea burghezo-capitalistă e pe cale de dispariţie şi la tipul de stat care reflecta această societate se referea Corneliu Codreanu, anunţându-i iminenta prăbuşire. Dar trecerea în « istorie » a societăţii burghezo-capitaliste nu înseamnă nimicirea democraţiei. Cele două noţiuni nu sunt indisolubil legate. Democraţia supravieţuieşte liberalismului, pentru că nu e grevată de niciun conţinut ideologic. Prin mijlocirea ei se pot exprima cele mai felurite opinii politice sau crezuri sociale. Democraţia nu blochează căile viitorului, atunci când e aplicată cu sinceritate, atunci când nu se recurge la subterfugii, pentru a se împiedica noile curente de idei. Ideile de libertate, egalitate şi fraternitate nu sunt accidente ale istoriei, ci reprezintă un element de durată al ei, pentru că e o formă care nu angajează fondul. Ca atare, democraţia nu poate fi nici « liberală » nici « socialistă » nici « legionară » şi nici « populară ». Ea serveşte numai de cadru de expresie unor idealuri sociale şi politice în continuă prefacere.
Un atribut de tipul celor de mai sus, adăugat noţiunii de democraţie, înseamnă că a intervenit o falsificare în gândirea sau aplicarea ei.
Dacă vrem totuşi să descoperim în democraţie o semnificaţie mai înaltă decât întruchiparea unei excelente tehnici politice, atunci trebuie să ne adresăm în domeniul spiritual. Democraţia înseamnă respectul persoanei umane. Toţi oamenii fiind făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, între ei nu pot exista privilegii sau inegalitate de tratament. În sensul acesta Ion Moţa atribuia principiilor de libertate, egalitate şi fraternitate o origine creştină. De altă parte, să ne amintim că responsabilităţile individuale sunt mai extinse decât propria persoană. Faptele bune sau rele ale unui individ se înregistrează în istoria unui neam. Dat fiind această dublă apartenenţă şi responsabilitate a individului (şi neamului), niciun membru al unei colectivităţi naţionale nu poate fi exclus de la făurirea destinului ei. Numai o naţiune în care acest respect este real şi eficace poate deveni o mare naţiune.
A treia idee a Revoluţiei Franceze, ideea naţională, va continua să frământe sufletul popoarelor europene atâta vreme cât acestea nu şi-au delimitat definitiv conturul lor politico-geografic. Ideea naţională odată saturată, un popor are de ales între două direcţii : sau degenerează în imperialism, sau se converteşte la naţionalism, adică se realizează pe axa lui interioară. Un popor ce a izbutit să-şi întrunească toţi membrii lui sub aceeaşi suveranitate este ispitit să-şi însuşească porţiuni străine de teritoriul lui etnic. De la acest păcat nu-l poate salva decât expansiunea lui în domeniul spiritului şi al culturii.
Horia Sima, Vestitorul, martie 1952