Cu câteva decenii în urmă, pe vremea „războiului rece”, când lumea era împărţită în două lagăre: cel al libertăţii şi cel al totalitarismului comunist, nu exista posibilitate de confuzie. Societatea veritabil democratică nu era aceea care folosea termenul într-un mod lipsit de orice conţinut, gen „republică democratică”, „centralism democratic” sau, etimologic, „puterea poporului”. Aceasta fiind înţeleasă teoretic drept „dictatură a proletariatului”, dar practic drept dictatură a partidului comunist, cu structuri de putere de tip piramidal, în vârf tronând un şef de partid şi de stat care-şi exercita puterea pe viaţă. Regimurile comuniste au uzurpat aşadar termenul de „democraţie” şi i-au conferit un sens departe de cel autentic. Pe scurt, curentul de gândire dominant în acel moment şi în acel loc era cel care definea şi interpreta termenii conform propriei ideologii.
În contrast cu aceasta, în acei ani lumea occidentală se ghida după sensul am putea spune „clasic” al noţiunii de „democraţie”. El este consfinţit în toate constituţiile ţărilor civilizate, care au servit drept model şi pentru constituţiile adoptate după 1990 de către ţările foste comuniste. Aici democraţia este înţeleasă drept un set de reguli pentru practicarea pluralismului politic şi de opinii în interiorul statului. Existența unor interese și convingeri contradictorii este asumată și acceptată. Democrația oferă cadrul esenţial în care orice dispută de idei sau concepţii să poată fi rezolvată pașnic prin dezbateri civilizate și alegeri corecte. Pierzătorii trebuie să se supună majorității, dar rămân acceptați și protejați ca parte a întregului. Majoritatea și minoritatea rămân în continuare un „noi”, fac parte în continuare din aceeaşi comunitate, iar libertatea de conştiinţă şi de exprimare sunt asigurate şi garantate fără restricţii.
Această interpretare a democrației, a cărei esenţă este principiul libertăţii, îşi are rădăcinile în orașele-state ale Greciei antice, iar în timpurile moderne a fost introdusă pentru prima dată în Anglia și Statele Unite ale Americii. E vorba deci de concepţia anglo-saxonă, care predomina în „lumea liberă” dinainte de 1989.
De o asemenea interpretare au beneficiat şi legionarii români refugiaţi după 1945 în exilul occidental, iar în scrierile lor postbelice, în special prin teoretizările lui Horia Sima („Menirea naţionalismului”, „Naţionalismul la răscruce”, „Ideile Revoluţiei Franceze”, „Doctrina legionară”), Alexandru Frâncu (serialul „Democraţia şi noi”) sau Faust Brădescu („Doctrine politice”). Iată aşadar că până şi principiile naţionalismului, orientare care până în 1945 fusese clasificată drept „fascism” (etichetare ideologică pe care Horia Sima o refuză, rămânând consecvent termenului în accepţiunea sa autentică) se poate dovedi compatibil cu democraţia de acest gen, care dealtfel este cea firească.
În schimb, ideologia de stânga, cu toate nuanţele sale, de la marxismul clasic la neomarxismul sau eco-bolşevismul actual, se dovedeşte a fi una funciarmente incompatibilă şi ostilă oricărei libertăţi de gândire şi de manifestare. Până în 1989 faptul era evident. Şi totuşi, subversiunea de stânga din societăţile occidentale a câştigat tot mai mult teren odată cu anul 1968, când paradigma leftistă a început să-şi impună dominaţia în mediile intelectuale, ajungând în zilele noastre la formele extreme gen „wokeness” şi „cancel culture”, sau la isteriile în numele pretinsei „apocalipse climatice”.
Originile acestui curent trebuiesc căutate în perioada iluministă, care a premers Revoluţia Franceză, mai precis în scrierea „Despre contractul social” (1762) a lui Jean-Jacques Rousseau: „Numai voinţa generală poate conduce puterile statului conform scopului său, care este binele comun (…) societatea nu trebuie condusă decât numai din punctul de vedere al interesului comun (…) suveranitatea nu e decât manifestarea voinţei generale.”
Termenii cheie precum „voinţa generală”, care nu se suprapune cu suma voinţelor individuale sau cu voinţa majoritară, ea fiind singura despre are se pretinde că tinde către „binele comun”, sau „interesul comun”, suferă de o imprecizie fundamentală: într-o primă fază sensul lor este cât se poate de vag şi de nedefinit. Circumscrierea lor e vulnerabilă la derapaje ideologice din cele mai pernicioase. În fond, toate dictaturile au afirmat că guvernarea lor are loc în numele acestor principii care au fost enunţate de Rousseau, privite însă de fiecare dată prin grila propriei concepţii. Până şi termenul de „democraţie” a ajuns să fie astfel viciat din această perspectivă, fiind instrumentalizat de către cei care au pus monopol pe interpretarea lui tocmai în această cheie, că ar reprezenta „voinţa generală” sau „binele comun”, definite conform curentului ideologic dominant al epocii.
Într-o exprimare concisă, dar foarte aproape de realitatea pe care o trăim, a fi sau nu „democrat” nu mai ţine de respectul pentru regulile jocului politic şi social şi pentru ideile altora, ci depinde de „certificatul” emis în această privinţă de instanţele care s-au autoerijat în această postură.
Aceşti actori politici, asimilaţi stângii actuale, identifică prin urmare noţiunea abstractă a „voinţei generale” cu propriile idei. Ei nu mai înțeleg democrația în primul rând ca o competiție de interese și convingeri pe baza unor reguli acceptate reciproc, ci drept realizarea acestei voințe comune, care corespunde celei mai înalte raționalități a statului. Potrivit lui Rousseau, factorul decisiv pentru aceasta este promovarea virtuții cetățenilor, care trebuie să-și subordoneze interesele personale voinței generale.
Prin urmare, democrația nu este pentru oameni așa cum sunt ei, cu credinţele şi valorile lor, ci pentru oamenii modelaţi așa cum doresc cei auto-declarați „democrați”. Ceea ce se practică de fapt, fie pe faţă, fie mai camuflat, nu e altceva decât un proces de „reeducare”, de transformare la nivelul conştiinţelor, cu alte cuvinte, o veritabilă spălare pe creier printr-o propagandă continuă. Devine prin urmare evident faptul că părerile contrare nu mai sunt acceptate în numele unui pluralism legitim de opinii, ci sunt marginalizate, stigmatizate şi combătute tocmai în numele unui pretins „bine comun”, definit conform intereselor ideologilor stângii.
În ultima vreme, indiciile că ne îndreptăm către un totalitarism de această natură se intensifică într-un mod îngrijorător. Uniunea Europeană s-a îndepărtat tot mai mult de proiectul iniţial postbelic, bazat pe principii creştin-democrate, căpătând trăsături din ce în ce mai centralizate, de esenţă socialistă. Libertatea e sacrificată tot mai mult pe altarul unui pretins „interes general”, care e cel precizat de conducătorii politici. Aceştia îl dictează atât în cazul justificării restricţiilor liberticide în contextul pandemiei de Covid-19 (cu referire aici în special la discreditarea şi chiar demonizarea opiniilor divergente faţă de cea a autorităţilor) sau în contextul dogmei încălzirii globale antropogene, care nu suferă nici ea nicio critică, fiind sursa unor măsuri politice şi economice care în viitorul apropiat vor fi resimţite din ce în ce mai drastic.
Democrația în accepţiunea ei clasică drept un set de reguli care permit concurența dintre diferite interese și convingeri este prin urmare reinterpretată deformat, în sensul de acord cu această voinţă generală abstractă. Cine este „pe linie” (a corectitudinii politice) poate primi certificatul de „bun democrat” de la instanţele autoabilitate în acest sens (presă, ONG-uri, fundaţii, partide etc.), iar cine nu, chiar dacă respectă regulile jocului, primeşte ştampila de „antidemocrat”, mergând până la cea de „extremist de dreapta”. Fundaţiile care militează pentru o „societate deschisă” (finanţate de George Soros) nu mai au practic nimic de-a face cu accepţiunea originară a termenului definit de Karl Popper, care nu mai e decât o etichetă fără conţinut, ele identificând în mod totalitar propria ideologie stângistă ca fiind singura care poate realiza „binele comun”, aşa cum îl înţeleg ele.
Într-un text din 1998, „Rousseau and the Origins of Liberalism” inclus şi în antologia „The Roger Scruton Reader” (Continuum, 2009), filosoful englez Roger Scruton îl demontează pe Rousseau, pornind şi el de la observaţia că ideile gânditorului francez stau la baza tuturor curentelor „progresiste” din istorie. Scruton foloseşte termenul de „curente liberale”, dar îl diferenţiază imediat de liberalismul clasic, acest tip de liberalism fiind practic o ideologie a relativismului, a reformelor perpetue, a aruncării peste bord a moştenirii istorice, culturale şi religioase în numele ideilor moderne. Prin urmare, eticheta de „progresism”, care s-a încetăţenit între timp, e cât se poate de potrivită.
O contradicţie importantă pe care Scruton o găseşte la Rousseau priveşte noţiunea sa fundamentală de „contract social”. Pentru Rousseau, o societate poate fi liberă numai dacă este liber consimțită, iar îndatoririle pot fi obligatorii numai dacă sunt autoimpuse. Prin urmare, societatea trebuie să se întemeieze pe un contract social: fiecare persoană promite subordonarea în schimbul unei promisiuni asemănătoare a tuturor celorlalţi. Dar, sesizează Scruton, capacitatea de a promite, de a se angaja, de a acționa autonom – toate acestea presupun existenţa prealabilă a limbajului, care la rândul său necesită mediul social. Agentul autonom nu există într-o stare naturală: el este un artefact social. Aşa cum Rousseau însuși arată în mod clar, libertatea noastră naturală este distrusă de contractul social, care pune în locul acestuia „libertatea civilă”. Din libertatea civilă izvorăște libertatea morală, dar numai odată cu apariţia libertății morale ne putem lega printr-un contract. Prin urmare, cum se poate întemeia societatea pe un contract, când niciun contract nu poate exista până când societatea nu a fost fondată? În faţa unei asemenea logici circulare, Rousseau nu poate aduce decât voința de a crede. Trebuie să trăim ca și cum ar fi legați de un contract, în timp ce știm că acest lucru este imposibil.
După cum explică Scruton în alte scrieri ale sale, în consens şi cu ideile lui Yoram Hazony, care pledează pentru „virtuţile naţionalismului”, la baza unei societăţi solide stau alte valori decât un simplu contract social asumat în mod raţional. E vorba de tradiţii culturale sau religioase, de sentimentul unei identităţi naţionale şi al unui destin istoric comun, care premerg momentul acelui contract social. Fără o asemenea temelie, care are şi dimesiuni de ordin metafizic, o societate exclusiv „civilă”, bazată pe o simplă adeziune raţională, nu poate avea durabilitate. Dacă e să putem identifica undeva un sens genuin al acelei „voinţe generale” (alta decât voinţa majorităţii sau suma voinţelor individuale), atunci îl putem găsi într-un mod firesc pe tărâmul naţionalismelor. E vorba de voinţa de a perpetua propria identitate şi valorile care stau la baza ei, valori afirmate şi verificate în secole de istorie.
Dacă aceşti gânditori denumesc baza unei societăţi fundamentate pe naţiune drept „loialităţi prepolitice”, terminologia românescă propune pentru acelaşi element un termen simplu şi limpede: „linia neamului”. Acesta este elementul care poate determina sensul corect al unei „voinţe generale” autentice, degrevată de arbitrarul principiilor stângiste, maleabile precum plastilina, care evoluează în mod permanent sub semnul unui relativism dizolvant. Reprezentanţii acestora vor sări imediat la auzul sintagmei amintite, acuzând că este o expresie a „extremismului legionar”. Şi totuşi, nu este aşa. Această „linie a neamului” a existat şi cu mult înainte, fiind practic o constantă a istoriei noastre naţionale. Astfel, până şi Nicolae Bălcescu, privit drept un „progresist”, se exprimă în termeni similari în cartea sa fundamentală, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”:
„Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din rău, arătându-i şi legile prin care se poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voinţă, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea expiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de expiaţie (ispăşanie), ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale gândirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilaţie istorică; dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către perfecţionare şi din excesul răului iese binele.”
Va fi fost Bălcescu un „progresist” dar, după cum se poate remarca, şi el întrevede o „linie a neamului” (chiar dacă nenumită astfel în mod explicit), care trebuie să fie în acord cu voinţa şi cu legile divine. Altminteri – ne spune Bălcescu, dar şi Corneliu Codreanu, care nu face decât să repete ce au spus înaintaşii săi – un neam care se abate de la calea sa firească (în termenii lui Rousseau: care nu urmează acea voinţă generală care trebuie să-l caracterizeze) este sortit dispariţiei.
Revenind la tema textului de faţă, abuzul interpretativ al noţiunii de „voinţă generală” e susceptibil să genereze forme maligne care poartă tot numele de „democraţie”, dar a căror esenţă reflectă cea mai pură natură totalitară. Alexis de Tocqueville trage acest semnal de alarmă încă din 1840 în cartea sa fundamentală „Despre democraţie în America”:
„Cred că tipul de opresiune de care sunt amenințate popoarele democratice nu se va asemăna cu niciuna dintre cele care au precedat-o în lume; contemporanii noștri nu pot găsi în memoria lor un exemplu. Caut în zadar un termen care să exprime ideea pe care mi-am format-o; ideea despre care vreau să vorbesc este nouă, iar oamenii nu au inventat încă termenul care trebuie să o exprime. Vechile cuvinte de despotism și tiranie nu pot fi valabile. Fenomenul este nou, așa că trebuie să încerc să-l definesc, deoarece nu îl pot numi.”
Ceea ce Tocqueville doar intuia la vremea sa, se petrece în zilele noastre aievea. Fenomenul este sesizat şi de autorul de origine chineză Habi Zhang în articolul „Tocqueville and Totalitarian Democracy in America” (disponibil şi în traducere românească), de unde cităm în continuare:
„Acest totalitarism care nu decimează populația și nici nu torturează oamenii, ci mai curând îi „degradează” (ca să folosim termenul, potrivit ales, al lui Tocqueville) slăbeşte voința. (…) Prin urmare, acesta este un totalitarism tutelar care urmăreşte să-și protejeze tutelaţii de la a se vătăma pe ei înșiși sau unul pe altul, care vrea să aibă grijă de nevoile lor și să le ofere plăceri, să le ușureze problemele și să-i protejeze de pericole, să-i instruiască pentru a-şi forma manierele și modul de gândire potrivite stabilite de „autoritatea tutelară” moralistă (Tocqueville), care știe mai bine ce trebuie făcut, și să le asigure şanse egale, cu condiția ca ei să accepte autoritatea incontestabilă a stăpânului și să respecte toate deciziile acestuia.
În final, toți oamenii sunt la fel de bine hrăniți și adăpostiți, dar dresaţi, timizi și lipsiţi de îndrăzneala de a-şi părăsi vreodată „tutorele”. În acelaşi timp, sunt hipersensibili, se înfurie repede, sunt extrem de fragili, nejustificat de îndreptăţiţi și cu totul ignoranți. Mai mult decât atât, sunt idioţi. Prin aceasta, nu mă refer deloc la inteligența lor, ci, pur și simplu, la lipsa voinţei și a capacităţii de a gândi cu propria lor minte. La ce folosește liberul arbitru când oficiali, experți și „influenceri” ne spun în fiecare zi cum trebuie să ne trăim viața și când „autoritatea tutelară” te scutește de dificultatea de a gândi și de suferința vieții?”
Prin urmare, cel care interpretează sensul termenului de „voinţă generală” şi implicit al celui de „democraţie” este statul, mai precis ideologia sa oficială, actuală, care a aruncat peste bord tradiţiile şi principiile sociale şi politice verificate în secole de istorie. Tocmai acest amănunt caracterizează ceea ce Zhang numeşte „democraţie totalitară”, adică cea pe care o putem observa în zilele noastre:
„„Democrația totalitară” este o expresie care ar putea părea un oximoron iniţial, dar, în fond, democrația este deosebit de vulnerabilă la o soluție totalitară în politică. Democrația presupune și învaţă că oamenii sunt egali şi asemănători. Prin urmare, democrația presupune, în cele din urmă, o putere care trebuie să fie centralizată și absolută, astfel încât să se poată angaja în mod constant în distribuirea și redistribuirea resurselor în societate, în modelarea și remodelarea realităţii, pentru ca premisa de la care porneşte să se mențină. Într-un fel, democrația este o mișcare revoluționară blândă, dar fără sfârșit, în sensul că se angajează în mod constant în răsturnarea statu quo-ului – un status quo care a rezultat, în mod natural, din acțiuni umane spontane și autonome în societate. Cu cât devine mai avansată o societate democratică, cu atât mai repede este răsturnat statu quo-ul.”
Se poate aşadar concluziona cu siguranţă că accepţiunea actuală a termenului de „democraţie” diferă din ce în ce mai mult de cea clasică a sa, aşa cum a fost ea înţeleasă până în urmă cu câteva decenii. Iar urmărind tendinţele actuale, măsurile politice şi sociale luate sub pretextul unei pandemii sau al încălzirii globale ne indică faptul că această erodare a democraţiei va continua în perioada următoare din ce în ce mai mult, în numele unor principii externe, invocate ca având o autoritate superioară, pe altarul căreia trebuiesc sacrificate libertăţile de care am beneficiat până acum.
*
Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (fragment din introducere)
Sunt 18 secole şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţa naturei spirituale a omului şi esenţa naturei divine, el descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.
După ce, în Evanghelie, Mântuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supunând natura, sila, lumea din afară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sângele său vărsat, prin moartea sa, el ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică mai întâi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.
Legea evanghelică, descoperind spiritului cauza absolută, proclamând menirea omenirei şi a lumei, împinse mintea omenească la demonstrarea şi realizarea ei. De atunci ştiinţa nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observaţie, experienţă, calcul, a continuat zdrobirea lumei vechi, revoluţionarea sau perfecţionarea religiei, moralei, politicei, societăţii întregi, nimicind orice domnie individuală, supunând acţia omenească legei absolute şi universale a libertăţii şi a ştiinţei, căutând realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte, a ordinei divine. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa, către absolut, către nemărginit, către Dumnezeu. Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? Această mişcare de perfecţie va avea oare un termen? Răul pieri-va de tot din lume? Omenirea va ajunge vreodată a-şi identifica în tot esenţa sa cu esenţa divină? Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. Aceea ce ştim este că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui mişcare e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în această cale care o aproprie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului.
Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a simtimentului şi a minţii omeneşti, supt toate formele dinlăuntru şi din afară, în timp şi în spaţiu.
Supt ochiul providenţii şi după legile şi către ţinta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice.
Prin împărţirea funcţiilor, naţiile în omenire, ca şi individurile în societate, produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea.
Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea înţelegerii şi a simtimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.
Dar pentru că este o providenţă care păstrează ordinea creaţiei şi care dirijază faptele omului, prin aceea, nu urmează că omul este un instrument orb al fatalităţii, prin aceea nu se stinge libera lui voinţă.
Dumnezeu n-a înzestrat pe om numai cu minte spre a deosebi binele din rău, arătându-i şi legile prin care se poate povăţui în calea binelui şi învinge răul, dar încă el l-a înzestrat cu voinţă, lăsându-l liber în alegerea sa. Vai, dar, de acea naţie care calcă voia lui Dumnezeu, care preferă răul la bine! Dumnezeu o părăseşte; viaţa ei se stinge în viaţa omenirei şi ea expiază printr-un lung martir călcarea legei lui Dumnezeu. Acest timp de expiaţie (ispăşanie), ce o naţie sau chiar omenirea întreagă sufere supt legile lui Dumnezeu şi ale gândirei, se pare adesea un repaos, o stare, în calea progresului, un pas înapoi, o oscilaţie istorică; dar mai adesea suferinţa este un bold mai mult către perfecţionare şi din excesul răului iese binele.
(…)
Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atât doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.
