Război inevitabil sau pace posibilă?
Luna august a anului 1939 a fost una fierbinte din punctul de vedere al activităţii diplomatice la nivelul marilor puteri europene. O însemnătate covârşitoare pentru mersul ulterior al istoriei o are pactul de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între Germania şi Uniunea Sovietică. Acesta nu a fost numai o premisă pentru începerea războiului la ceva mai mult de o săptămână după aceea, ci efectele protocolului adiţional secret privind împărţirea sferelor de influenţă se fac simţite până în zilele noastre. La o analiză atentă, România este practic singura ţară care suferă încă în mod semnificativ de pe urma consecinţelor sale. Teritoriile amputate în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord, au rămas rupte de trupul ţării până în ziua de azi. În schimb Polonia, care la vremea respectivă a fost principala victimă a pactului încheiat în primul rând pe seama ei, a beneficiat după război de compensaţii în vest, cu teritorii din fostul Reich german, în schimbul anexării de către sovietici a părţii răsăritene, care actualmente face parte din Ucraina. Ţările Baltice s-au eliberat de consecinţele pactului după 1991, odată cu destrămarea URSS, iar Finlanda, deşi a pierdut nişte teritorii, datorită unei atitudini curajoase şi tenace a reuşit să îşi păstreze independenţa şi să evite să fie înghiţită de molohul bolşevic.
Asupra cauzelor şi responsabilităţilor izbucnirii războiului la 1 septembrie 1939 prin atacul german asupra Poloniei există naraţiuni diferite, în conformitate cu perspectiva fiecărei tabere implicate. Pe de-o parte avem versiunea coaliţiei învingătoare, după care cauza principală o constituie politica agresivă şi revizionistă a Germaniei hitleriste. Pe de altă parte naraţiunea alternativă, a învinşilor, susţine că criza germano-poloneză a fost alimentată deliberat de anumite cercuri occidentale, Polonia fiind folosită drept un simplu pion de către Anglia, prin garanţiile de oferite (valabile doar în cazul unui atac german, nu şi sovietic) şi prin încurajarea diverselor provocări poloneze la adresa Germaniei, menite a împiedica o înţelegere bilaterală paşnică, peste capul Angliei, asupra problemelor în litigiu, cum ar fi „coridorul polonez” şi statutul oraşului Danzig (Gdansk) care separau Prusia Orientală de restul Germaniei (a se vedea imaginea de mai sus cu harta de atunci, sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Polish_Corridor).
Fiecare naraţiune îşi are temeiurile şi argumentele proprii. Punându-le una lângă alta şi analizând toate detaliile, credem că se desprinde un tablou mai complet şi mai realist asupra celor întâmplate în ajunul izbucnirii celui mai catastrofal război din istoria de până acum a omenirii. Sursele folosite pentru varianta aliată sunt lucrarea de referinţă: „Die Entfesselung des Zweiten Weltkriegs” de Walther Hofer, (ediţie revizuită), Fischer Bücherei, 1960, precum şi alte documente publicate pe internet, iar pentru varianta Axei am folosit „România şi sfârşitul Europei” de Mihail Sturdza, ed. Fronde, 1994 şi „Hinter den Kulissen der Kabinetten und Generalstäbe” de Herbert Kranz, Verlag Die Zeil, 1941. Autorul nu este istoric, ci jurnalist, cartea apărând anterior atacului împotriva URSS din vara lui 1941.
Pe scurt, concluziile care vor fi argumentate în cele ce urmează pot fi rezumate astfel.
Teza care afirmă că regimul lui Hitler era orientat exclusiv anticomunist, că acesta ar fi dorit de fapt o înţelegere cu Polonia, pe care ar fi dorit-o aliată contra duşmanului comun din răsărit, numai sabotajele Angliei împiedicând aceasta, nu e confirmată întocmai de fapte. Va fi fost poate aceasta la un moment dat dorinţa lui Hitler, dar el a realizat foarte curând că e una irealizabilă. E adevărat că din punct de vedere doctrinar şi strategic regimul nazist năzuia către o expansiune înspre est, la cucerirea aşa-zisului „spaţiu vital” (Lebensraum) pe seama imenselor teritorii ale Uniunii Sovietice. Ca bază de pornire ar fi putut servi Prusia Orientală, a cărei rămăşiţă este azi enclava rusă Kaliningrad (Königsberg) de la Marea Baltică. Unirea ei printr-o cale rutieră şi ferată care să traverseze „coridorul polonez”, acea fâşie care în urma Versailles-ului ajunsese să separe Prusia Orientală de restul Germaniei, era prin urmare o necesitate imperioasă. În cele din urmă, această chestiune a fost mărul discordiei care a stârnit furtuna războiului. Numai că Hitler realizase că situaţia de a avea în coastă un ghimpe sub forma Poloniei, aliat cu adversarii occidentali, e în cele din urmă tot una neconvenabilă din punct de vedere strategic pentru Germania. Încât hotărârea pe care a luat-o în cele din urmă a fost cea radicală a ştergerii Poloniei de pe hartă.
Această intenţie nu poate fi decelată în mod explicit din documentele oficiale sau publice germane ale vremii (presă, comunicate, convorbiri diplomatice, etc), unde întotdeauna s-a avut în vedere o „acoperire”, un „alibi”. Dar există consemnările a două alocuţiuni informale ale lui Hitler către ofiţeri de rang înalt aflaţi la vârful forţelor sale armate din 23 mai şi 22 august 1939, în care aceste intenţii sunt formulate în mod explicit. S-ar putea ridica obiecţia că învingătorii obişnuiesc să falsifice documente, cu atât mai mult cu cât despre discursul din 22 august a circulat şi o asemenea versiune mult exagerată, în mod evident falsă, care în cele din urmă nici nu a mai fost acceptată ca probă de către Tribunalul de la Nürnberg. Totuşi, există mai multe versiuni diferite, considerate a fi autentice, şi chiar dacă există dezbateri asupra unor nuanţe, interpretate de către aliaţi într-o cheie propagandistică convenabilă lor, în privinţa mesajului central nu există niciun dubiu: pe 22 august 1939, în ajunul semnării pactului de neagresiune cu URSS, când zarurile fuseseră deja aruncate, Hitler era deja hotărât să atace Polonia.
După cum vom vedea în continuare, lucrurile nu sunt totuşi atât de simple după cum par. Hitler era într-adevăr pregătit şi hotărât să atace Polonia, dar întrebarea care se pune e aceea dacă nu cumva negocierile din ultimele zile ale lui august 1939, dacă ar fi fost duse cu onestitate de către toate părţile implicate, nu ar fi putut salva în ultima clipă pacea? E teza pe care o susţin naraţiunile „alternative” care, chiar dacă omit orice referire la cele două cuvântări esenţiale, aduc anumite elemente care sunt ocultate de cea „oficială” şi care aruncă o altă lumină asupra celor întâmplate. E vorba de influenţa din umbră sau la vedere a ceea ce Mihail Sturdza numeşte „Puterile Anonime” sau „Bestia fără nume”, acele cercuri occidentale de orientare masonică şi procomunistă, care au căutat zdrobirea cu orice preţ a unei posibile puteri rivale, Germania, care se sustrăsese de sub controlul lor şi dobândea tot mai multă influenţă pe continentul european. Ceea ce nu avem în acest caz sunt documente la fel de explicite ca acele discursuri informale ale lui Hitler care au căzut în mâna învingătorilor, menite să devoaleze adevăratele intenţii ale acestor cercuri, dincolo de diplomaţia practicată „la vedere”. În cele două cărţi amintite mai sus pot fi însă găsite o serie de elemente şi de indicii în acest sens, care aruncă o lumină mai obiectivă asupra cauzelor războiului mondial. Manevrele politice subterane care l-au cauzat se întind însă pe o perioadă de mai mulţi ani şi nu pot fi abordate în spaţiul restrâns al textului de faţă, care se ocupă doar de ultimele zile dinaintea izbucnirii războiului (pentru antecedente şi contextul lor a se vedea şi Anexa de la finalul aceestui text).
Totuşi, responsabilitatea crucială a lui Hitler prin politica sa de negociere de pe poziţii de forţă nu poate fi eludată în niciun fel. Cel mult se poate ajunge la concluzia că ambele tabere ajunseseră în culise la concluzia că un conflict între ele a devenit inevitabil, încât toate manevrele diplomatice oficiale sau semi-oficiale care l-au precedat nu au avut decât menirea de a crea o poziţie cât mai favorabilă şi o argumentaţie cât mai credibilă de ochii lumii, pentru a-şi asigura o acoperire „morală”, cel puţin la nivel propagandistic. În cele din urmă cel care nu a avut încotro şi a declanşat primul atacul a fost Hitler. La fel cum avea să o facă şi împotriva Uniunii Sovietice, încălcând după nici doi ani pactul de neagresiune semnat cu aceasta.
Pactul de neagresiune germano-sovietic de la 23 august 1939
Motivul principal al demersurilor lui Hitler pentru a obţine acest pact, al cărui facsimil şi traducere în engleză poate fi accesat aici, a fost fără îndoială atacul preconizat asupra Poloniei, anunţat într-un cerc de ofiţeri cu grade înalte încă de pe data de 22 august. Cele două ţări semnatare ale pactului se angajau pe o durată de 10 ani să nu intreprindă acţiuni de agresiune una împotriva alteia şi să nu sprijine terţe ţări care ar declanşa asemenea acţiuni împotriva uneia din părţile semnatare. „Preţul” pentru această înţelegere cu Stalin, care era un negociator abil, după cum a arătat-o ulterior şi faţă de ţările occidentale, a fost unul consistent. Hitler avea o nevoie vitală de acest pact, căci un atac asupra Germaniei al marilor puteri din est şi vest deopotrivă ar fi însemnat o situaţie fatală pentru ea, după cum istoria ne-a şi dovedit în cele din urmă. Iar preţul pentru această alianţă provizorie e specificat în protocolul adiţional secret. Astfel, Hitler era interesat doar de partea de vest a Poloniei. În anexă e menţionată şi Lituania ca teritoriu de interes pentru germani, dar într-un amendament ulterior s-a renunţat la ea, această ţară revenind în sfera de influenţă sovietică. Pentru această parte din Polonia şi pentru linişte din partea URSS, Hitler i-a cedat lui Stalin o serie de teritorii din est, începând cu partea răsăriteană a Poloniei, Ţările Baltice, o parte din Finlanda şi Basarabia (Bucovina de Nord, ocupată şi ea în 1940, nefiind nici măcar menţionată!).
E evident că acest pact, deşi încheiat pentru 10 ani, avea un caracter provizoriu pentru ambele părţi. Interesul imediat al lui Hitler e cel descris mai sus, iar în privinţa celui pe termen lung Mihail Sturdza afirmă în cartea sa de memorii că teritoriile cedate în sfera de influenţă sovietică aveau pentru Führerul german tot un caracter provizoriu, căci mai devreme sau mai târziu războiul cu URSS era considerat ca fiind inevitabil, aceste teritorii urmând a fi scoase ulterior de sub ocupaţia sovietică. La rândul său, Stalin s-a mulţumit în prima fază cu teritoriile din est menţionate în acea anexă secretă, dar strategia sa era de a aştepta conflictul dintre Germania şi puterile occidentale, anticipând un război de uzură, pentru a interveni la momentul potrivit şi a se extinde teritorial către vest la modul maxim posibil. Totuşi, Sturdza neagă faptul că Hitler avea de gând să şteargă Polonia de pe hartă, afirmând că a fost împins în conflict cu ea prin manevrele diplomatice perfide ale Angliei.
Însă, aşa cum am văzut mai sus şi cum vom detalia în cele ce urmează, Hitler a luat hotărârea concretă să atace Polonia încă de pe 22 august 1939, când înţelegerea cu URSS era deja pusă la punct, semnăturile oficiale ale celor doi miniştri de externe urmând numai a fi adăugate a doua zi. Iar hotărârea de principiu de a rezolva problema poloneză prin forţă, conştient fiind că această ţară va rămâne un aliat fidel al Angliei care i-ar fi incomodat în permanenţă politica de expansiune spre est, a fost anunţată în alocuţiunea din 23 mai 1939: „Polonia nu e de fapt un duşman în plus, căci ea va fi în permanenţă de partea adversarilor noştri. În ciuda tratatelor de prietenie, Polonia a manifestat mereu intenţia de a se folosi de orice împrejurare în detrimentul nostru. Obiectul discuţiei nu este Danzig, ci extinderea spaţiului vital în est şi asigurarea hranei, precum şi soluţionarea problemei baltice. (…) Tăria interioară a Poloniei împotriva bolşevismului este discutabilă. De aceea Polonia este o barieră nesigură împotriva Rusiei. (…) Chestiunea de a cruţa Polonia cade şi rămâne hotărârea de a o ataca la prima ocazie favorabilă. Nu credem în repetarea scenariului cu Cehia. Acum se va ajunge la război. Ţelul este de a izola Polonia. Reuşita acestei izolări este decisivă. Führerul îşi rezervă dreptul de a da ordinul final de atac.”
Chiar dacă interesul nemijlocit german nu era desfiinţarea Poloniei, acest fapt era privit mai degrabă ca o necesitate strategică, tipică pentru greşelile şi lipsa de viziune a lui Hitler de a căuta mereu rezolvarea problemelor politice pe cale militară, fapt care s-a putut vedea şi în sprijinul pe care l-a acordat lui Antonescu împotriva legionarilor, considerând factorul militar mai important decât cel politic.
Odată făcută publică perspectiva semnării pactului (fapt petrecut încă de pe 22 august), guvernul britanic, motivând cu mişcările recente de trupe germane, a ordonat unele măsuri de mobilizare parţială. Apoi premierul Neville Chamberlain i-a trimis lui Hitler o scrisoare moderată şi conciliantă, atât telegrafic cât şi personal prin ambasadorul la Berlin, Nevile Henderson, care a înmânat-o pe 23 august la reşedinţa Berghof de la Obersalzberg. Discuţia dintre cei doi este consemnată de Kranz, iar textele oficiale ale scrisorilor, inclusiv a răspunsului german, sunt publicate în cartea lui Hofer.
Pe scurt, Chamberlain începe prin a evoca acele măsuri de mobilizare despre care spune doar că ele sunt cu siguranţă cunoscute din comunicatele de presă. În continuare el reafirmă în termeni extrem de diplomatici faptul că pactul germano-sovietic nu influenţează în niciun fel promisiunea Angliei de a sprijini Polonia (parafată două zile mai târziu şi printr-un tratat oficial), subliniind însă că un eventual război între cele două mari puteri ar fi o catastrofă pe care popoarele lor nu o pot dori. Apelul făcut era la raţiune şi nonviolenţă în rezolvarea diferendelor politice. Se solicita o încheiere a „războiului propagandistic” ca bază preliminară pentru rezolvarea problemelor pe calea negocierilor, inclusiv pe cale directă între Germania şi Polonia.
În răspunsul său, Hitler precizează următoarele. Germania nu a căutat niciodată un conflict cu Anglia şi nu s-a amestecat în afacerile ei. Însă Germania are la rândul ei anumite interese la care nu poate renunţa, printre care se numără Danzig-ul şi coridorul polonez, unde moştenirea culturală germană datează de peste o mie de ani. Asigurările date de Anglia Poloniei că o va sprijini, indiferent din ce cauză ar putea izbucni un conflict, vor fi interpretate de către aceasta din urmă drept un cec în alb pentru a continua teroarea împotriva minorităţii germane din Polonia, care numără peste un milion şi jumătate de oameni. Mai mult, Polonia a încălcat în numeroase rânduri dreptul internaţional prin solicitările ultimative adresate Danzigului (oraş german, dar aflat sub tutelă internaţională), şi prin strangularea sa economică. Germania a comunicat Poloniei că nu va mai tolera asemenea provocări. Hitler reafirmă că linia politicii sale de a apăra interesele germane va rămâne neschimbată, în ciuda asigurărilor britanice la adresa Poloniei. Dacă Germania ar fi atacată de Anglia, va fi pregătită şi va riposta cu hotărâre. Referirea fiind aici şi la intenţia britanică de a declanşa o mobilizare parţială, al cărei caracter e îndreptat evident împotriva Germaniei, lucru valabil şi în cazul Franţei. Hitler reafirmă că Germania nu a intenţionat niciodată să atace Anglia sau Franţa, fiind pregătită doar să ia măsuri de natură defensivă. Ca atare, mobilizările din cele două ţări nu pot fi justificate de o ameninţare germană la adresa lor, ci reprezintă mai degrabă ele însele o ameninţare la adresa Germaniei.
Dincolo de aceste schimburi oficiale de mesaje, din care anumite fragmente sunt citate şi în cartea lui Mihail Sturdza, avem o serie de consemnări independente a unei cuvântări ţinute de Hitler pe 22 august 1939, când perspectiva semnării pactului devenise deja o ştire oficială, alocuţiune în care Führerul german îşi expune adevăratele motivaţii şi ţeluri în contextul în care se găsea atunci.
Alocuţiunea lui Hitler din 22 august 1939
Cronologic, această adresare a lui Hitler într-un cadru select, către înalţi ofiţeri ai forţelor sale armate, care a avut loc la reşedinţa sa de la Obersalzberg, precede semnarea formală a pactului de neagresiune cu Rusia sovietică. Faptic însă, tratatul fusese deja negociat şi urma doar formalitatea semnării sale pe 23 august de către cei doi miniştri de externe, von Ribbentrop şi Molotov. Prin urmare, în logica evenimentelor, alocuţiunea cu pricina are loc ulterior înţelegerii cu Stalin care îi conferea libertate de acţiune în est, împotriva Poloniei. Pentru a înţelege cât de urgent era acest fapt în viziunea sa, Hitler nici nu a mai aşteptat semnarea oficială a pactului, ci şi-a dezvăluit planurile chiar în ajunul acestui eveniment.
Ca şi în cazul cuvântării din 23 mai 1939, nici în cazul celei din 22 august nu avem o transcriere verbatim a ei. Totuşi, aceasta din urmă este documentată de mai multe surse, prin însemnări ale unor ofiţeri care i-au redat conţinutul şi ideile principale. Asupra hotărârii de a porni la război împotriva Poloniei nu există însă niciun dubiu, disputele existente fiind doar pe marginea unor nuanţe.
Astfel, după versiunea considerată a fi cea de bază, (partea a doua aici) al cărei presupus autor este amiralul Wilhelm Canaris, şeful serviciului german de spionaj, Hitler ar fi spus: „Îmi era limpede că, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la o confruntare cu Polonia. Am luat această hotărâre încă din primăvară [probabil aluzie la alocuţiunea din 23 mai 1939, n.n.], dar mă gândeam că mă voi îndrepta întâi împotriva vestului, peste câţiva ani, şi abia apoi către est. Dar această ordine nu se poate fixa. Nu se pot închide ochii în faţa unor situaţii ameninţătoare. Am dorit iniţial o înţelegere viabilă cu Polonia, pentru a putea lupta întâi în vest. Acest plan care-mi era simpatic nu s-a dovedit fezabil, căci au apărut schimbări importante. Mi-a devenit clar că în cazul unei confruntări cu vestul, Polonia ne va ataca. (…) În cazul nostru, luarea deciziilor e uşoară. Nu avem nimic de pierdut, numai de câştigat. Din cauza restricţiilor care ne-au fost impuse, situaţia noastră economică este de aşa natură, încât putem rezista doar câţiva ani. Göring poate să confirme. Nu ne rămâne de ales, trebuie să acţionăm. Adversarii noştri riscă mult şi nu au de câştigat decât puţin. Costurile implicării Angliei într-un război sunt incredibil de mari. Conducătorii adversarilor noştri sunt submediocri. Nu sunt personalităţi, firi de stăpâni sau oameni de acţiune. (…) Raporturile cu Polonia au devenit intolerabile. Politica mea de până acum faţă de Polonia era în contradicţie cu opinia poporului. Propunerile mele către Polonia (Danzig şi coridorul) au fost sabotate prin intervenţia Angliei. Polonia a schimbat tonul la adresa noastră. Starea de tensiune e de nesuportat pe termen lung. Legea acţiunii nu trebuie lăsată pe seama altora. Momentul actual e mai propice decât peste 2-3 ani. Un atentat asupra mea sau a lui Mussolini ar putea schimba situaţia în defavoarea noastră. Nu se poate sta la nesfârşit faţă în faţă cu puştile armate. Soluţia de compromis care ne-a fost propusă ar fi cerut din partea noastră o schimbare a convingerilor şi gesturi amiabile. Ni s-a vorbit tot în limbajul Versailles-ului. Exista pericolul de pierderii prestigiului. Trebuie să ne asumăm această îndrăzneală cu o determinare fără margini. Politicianul şi comandantul de armată trebuie să-şi ia asupra sa această îndrăzneală. Stăm în faţa alternativei dure fie de a lovi acum, fie de a fi nimiciţi cu siguranţă mai devreme sau mai târziu. (…)
Adversarii au mai sperat că după cucerirea Poloniei Rusia ne va deveni duşman. Dar ei nu au luat în calcul marea mea putere de decizie. Adversarii noştri sunt nişte bieţi viermişori. I-am văzut la München. (…) Am propus Rusiei un pact de neagresiune. Apoi a venit o propunere universală din partea Rusiei. Acum patru zile am făcut un pas important, care a dus la răspunsul de ieri al Rusiei, care s-a declarat gata de încheierea pactului. Legătura personală cu Stalin este stabilită. Von Ribbentrop va semna mâine pactul. De-acum Polonia se află în situaţia în care voiam să o aduc. Mă tem numai ca nu cumva vreun porc de câine (Schweinehund) să nu-mi facă în ultima clipă o propunere de mediere. (…)
Distrugerea Poloniei e pe primul plan. Scopul este înlăturarea forţelor vii, nu atingerea unui anumit aliniament. Chiar dacă războiul izbucneşte şi în vest, pe primul plan rămâne tot distrugerea Poloniei. Ţinând cont de anotimp, e nevoie de o tranşare rapidă [a conflictului]. Voi oferi un pretext propagandistic pentru declanşarea războiului, indiferent cât va fi de credibil. Învingătorul nu e întrebat mai apoi dacă a spus adevărul sau nu. La începerea şi conducerea unui război nu dreptul e cel care contează, ci victoria. Să vă închideţi inimile în faţa milei. Mod de a proceda brutal. 80 de milioane de oameni trebuie să-şi primească dreptatea. Existenţa lor trebuie asigurată. Dreptul e de partea celui mai puternic. Duritate maximă.”
Aceasta este versiunea considerată „canonică” de către puterile aliate, care conţine o redare foarte detaliată a limbajului şi expresiilor care ar fi fost folosite, în toată duritatea lor. După cum e binecunoscut, Canaris a fost un adversar a lui Hitler, un trădător din punctul acestuia de vedere, fiind executat în aprilie 1945.
Există însă şi alte versiuni, care rezumă această alocuţiune, uneori diferite la nivel de nuanţe faţă de cea amintită, dar fără a pune în discuţie faptul că pe 22 august 1939 Hitler îşi anunţa comandanţii de armate asupra hotărârii sale în privinţa atacului asupra Poloniei.
O altă versiune e cea a amiralului Hermann Boehm, care începe astfel: „Intenţia din primăvară era de a amâna rezolvarea problemei poloneze, a o pune în aşteptare, pentru a face faţă inevitabilului conflict din vest. Dar un politician nu are voie să rămână fixat într-o succesiune rigidă, ci trebuie să fie elastic. Premisele pentru intenţiile sale iniţiale s-au schimbat, iar el nu a crezut nicio clipă că Polonia va respecta un eventual pact de neagresiune, dacă Germania s-ar fi legat în acest mod. Aceasta o arată deja harta, dar mai ales presa din ultima vreme, care dezvăluie intenţiile mai adânci ale polonezilor. Dacă acest conflict cu Polonia este unul nedorit pentru noi, el este necesar, iar situaţia politică a Germaniei este acum mai favorabilă decât ar putea fi în câţiva ani.”
Urmează o trecere în revistă a motivelor şi a situaţiei politice de pe continent. Faţă de versiunea atribuită lui Canaris şi acceptată drept „canonică”, pentru că e cea mai detaliată, se pot remarca diferenţe importante în anumite nuanţe. Însemnarea lui Boehm vine cu anumite nuanţe inedite, care denotă o anumită elasticitate (chiar foloseşte acest termen) în atitudinile lui Hitler. Aici decizia din primăvară era cea de a amâna conflictul cu Polonia, care ar fi unul nedorit, dar necesar şi inevitabil. Pentru aceasta a fost nevoie mai întâi de pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, „care ne oferă posibilitatea de a lovi în inima Poloniei. Calea militară este astfel, după toate aprecierile omeneşti, deschisă.”
Într-un răspuns la un articol pe tema acestei alocuţiuni a lui Hitler din 22 august 1939 apărut în revista istorică „Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte” Nr.2/1968, Hermann Boehm (care în procesul de la Nürnberg a fost martor al apărării) face în numărul 3/1971 al aceleiaşi publicaţii anumite comentarii critice asupra versiunii atribuite lui Canaris, contestând chiar această paternitate. Boehm afirmă că nu l-a văzut pe Canaris la acea întâlnire de la Obersalzberg, chiar dacă nu ar putea jura că aşa stau lucrurile. Ipoteza sa este că acest document ar putea proveni pe filiera Canaris, fiind redactat iniţial de un apropiat al acestuia, dar totuşi lipseşte semnătura sau alt element care să-l autentifice pe amiral ca asumându-şi documentul. Boehm repetă în textul citat unele din afirmaţiile sale făcute ca martor la Nürnberg, anume că ideea din textul lui Canaris, cu acel „Schweinehund” care să facă o propunere de mediere de ultimă oră e o pură invenţie, şi că ideea exprimată era de „nimicire a forţelor militare ale Poloniei” în loc de „forţele vii”, care a fost interpretat de unii în mod tendenţios drept intenţie de exterminare a populaţiei civile. Însă toţi care au fost prezenţi la alocuţiune militari fiind, au înţeles că expresia se referea exclusiv la operaţiunile contra armatei adverse.
A treia versiune a cuvântării din 22 august, consemnată în jurnalul generalului Franz Halder, Şeful Statului Major, rezumă ideile principale într-un mod mult mai lapidar, fără nuanţe deosebite, dar confirmă şi ea intenţia declanşării războiului împotriva Poloniei, făcut posibil de pactul de neagresiune încheiat cu URSS. Şi la Halder, ca şi la Boehm, e consemnată ideea că dreptatea aparţine întotdeauna învingătorului, căruia pe urmă nu-i mai cere nimeni socoteală.
Concluzionând, se poate spune că odată cu perfectarea înţelegerii cu URSS, încă înaintea parafării ei oficiale, pe 22 august 1939 a fost luată şi decizia pentru declanşarea războiului împotriva Poloniei. Au mai urmat câteva zile tensionate, cu negocieri diplomatice intense, care au urmărit în principal să creeze un cadru cât mai potrivit pentru ceea ce avea să urmeze. Dar cursul real al evenimentelor ne impune şi să ridicăm întrebarea retorică, dacă nu cumva inevitabilul ar fi putut fi totuşi evitat?
Ziua dramatică de 25 august 1939
Cele petrecute în această zi au fost de natură să întindă coarda până în apropierea punctului de rupere, dar în cele din urmă deznodământul fatal a fost amânat cu câteva zile. Pe scurt, în succesiunea lor cronologică, în această zi au avut loc următoarele evenimente. La ora 13:30 Hitler îl cheamă pe ambasadorul britanic Nevile Henderson pentru a-i transmite o propunere de maximă urgenţă şi importanţă. Era vorba de o ofertă extrem de generoasă la adresa Angliei, care ar urma să devină valabilă după rezolvarea problemei poloneze (subînţeles: în sensul intereselor germane, fără imixtiuni britanice). Astfel, în afara anumitor pretenţii coloniale ale Germaniei, extrem de limitate şi care pot fi negociate în timp, Germania se oferă să garanteze şi chiar să apere Imperiul Britanic, întins la vremea respectivă pe o suprafaţă imensă, ca bază menită să cimenteze o prietenie durabilă între cele două state. Mai mult, Germania va renunţa la o înarmare suplimentară iar zidul de vest (Westwall) e considerat a reprezenta frontiera ei vestică definitivă. Pentru a sublinia importanţa acestor propuneri, pe lângă trimiterea acestui mesaj la Londra pe cale telegrafică, Hitler i-a pus la dispoziţie ambasadorului Henderson un avion pentru a duce această depeşă şi personal, în ziua următoare, 26 august.
Walther Hofer menţionează în cartea sa că întâlnirea s-a încheiat în jurul orei 14:30. Istoricul elveţian refuză să privească această propunere a lui Hitler drept una izvorâtă din raţiune şi voinţă constructivă de pace, ci mai degrabă una care denotă viclenie instinctivă şi grandomanie patologică, expusă cu patos actoricesc. Analizând propunerea, el o consideră drept una ridicolă, căci în fond cine erau puterile care ameninţau Imperiul Britanic, împotriva cărora Germania se oferea să îl apere, dacă nu … Germania şi aliaţii săi din acel moment, Japonia şi URSS?
Desigur, judecata aceasta se bazează şi pe ceea ce a urmat imediat după aceea şi care poate fi considerat cu adevărat halucinant. Câteva minute după ora 15 – termenul-limită pentru posibilitatea lansării comenzii pentru pentru o ofensivă generală în zorii zilei următoare – Hitler iese din biroul cancelariei sale din Berlin şi transmite capilor armatei sale ordinul de atac, „planul alb”, care urma să aibă loc a doua zi, în dimineaţa de 26 august. Logica acestei decizii este una impenetrabilă. Să fi mizat Hitler pe faptul că propunerile sale „generoase” vor fi oricum respinse, ele servind doar drept un alibi că el a avut bunăvoinţă până la capăt, dar lipsa de cooperare a englezilor a pus capac răbdării sale? Pare ciudat, căci ambasadorul Henderson urma să plece chiar în 26 august să ducă şi personal scrisoarea, chiar dacă textul acesteia fusese transmis deja încă din ziua de 25. Oricum însă, un răspuns nu putea fi aşteptat decât cel mai devreme pe 26, când de fapt era ordonat atacul. Caz în care propunerile făcute ar fi devenit în mod evident caduce.
Oricum am lua-o, decizia aceasta pare una de neînţeles, ilogică şi pripită. Mai mult, în după amiaza aceleiaşi zile de 25 august, Hitler este informat de Mussolini că Italia nu este pregătită să intre în război alături de Germania, iar în jurul orei 18 se face publică alianţa oficială dintre Marea Britanie şi Polonia, în care cele două ţări se asigurau de sprijin militar reciproc, necondiţionat, în cazul unui conflict cu o terţă putere europeană. În anexa secretă a pactului era însă specificat că referirea la acea putere era una precisă şi exclusivă la Germania, ţară pe care dealtfel oricine ar fi pus-o pe lista „suspecţilor”. Numai că Anglia nu garantase sprijin militar Poloniei şi în cazul unui atac sovietic, fapt care denotă că nu era vorba de nicio dragoste necondiţionată la adresa Poloniei, ci doar de calcule pragmatice, duşmanul principal al Angliei fiind considerat Germania, iar nu URSS, în vreme ce Polonia nu era nimic mai mult decât un simplu pion în acest joc de interese.
Nu ştim dacă cele două ştiri au cântărit decisiv, sau dacă Hitler însuşi şi-a dat oricum seama de inoportunitatea atacului prevăzut pentru a doua zi. Cert este că în aceeaşi seară a dat un ordin prin care a contramandat întreaga operaţiune. A transmis un „la loc comanda!” generalizat. Armatele gigantice care fuseseră deja puse în mişcare au fost astfel silite să se oprească, şi e lesne de imaginat ce inerţie uriaşă avea o asemenea formidabilă maşinărie militară cum era cea germană. Şi totuşi, ceea ce părea imposibil, a reuşit. Sau cel puţin în cea mai mare parte, cu excepţia unor patrule izolate, care nu au mai putut fi informate în timp util şi au pătruns totuşi pe teritoriul polonez, acţiuni care însă au putut fi interpretate drept provocări izolate şi nu drept parte a unei ofensive generale care a fost în cele din urmă contramandată. Însă în rest, generalii germani au reuşit să-şi oprească trupele la timp, iar opinia publică a vremii nu a aflat nimic de această tentativă halucinantă a lui Hitler. Care, evident, nu este menţionată în cărţile lui Sturdza sau Kranz. Hofer în schimb o documentează cu jurnale şi cu memorii ale unor ofiţeri germani.
28-29 august – negocieri germano-engleze
Dialogurile diplomatice ale acelor zile au avut loc şi între Germania şi Franţa, dar spaţiul nu ne permite o referire la ele, urmând să ne concentrăm pe firul principal al acţiunii. Ce va răspunde Anglia propunerilor germane din 25/26 august? Aceasta era întrebarea care ardea la vremea respectivă. Discuţiile anglo-germane au avut loc pe mai multe canale. Dincolo de cel oficial s-au încercat contacte şi prin emisarul suedez Birger Dahlerus. În seara zilei de 26 august acesta s-a întâlnit cu Hitler, care i-a transmis o nouă variantă a propunerii făcute Angliei cu o zi mai devreme, în esenţă identică, dar completată cu o serie de detalii precise. Propunerea de alianţă cu Anglia rămânea valabilă, dar în privinţa rezolvării problemei poloneze Germania venea acum cu o serie de propuneri concrete. Germania urma să primească Danzig-ul şi coridorul spre Marea Baltică, în vreme ce Gdingen (Gdynia, alt port la mare) urma să rămână polonez. Germania se oferea să garanteze aceste graniţe ale Poloniei, dar cerea la rândul ei garanţii pentru protecţia minorităţii germane din Polonia.
Dahlerus, care în acele zile făcea naveta Berlin-Londra, s-a întors în capitala britanică cu aceste propuneri în ziua de 27 august, când a avut şi o întrevedere cu premierul Chamberlain şi ministrul de externe Halifax. Datorită unor uşoare diferenţe faţă de conţinutul propunerilor transmise prin ambasadorul Henderson, cei doi au crezut iniţial că Dahlerus, care şi-a transmis mesajul doar pe cale verbală, l-a înţeles greşit pe Hitler, fapt dezminţit de acesta. Dahlerus a propus continuarea mai accelerată a contactelor prin acest canal paralel, semioficial, el urmând să se întoarcă la Berlin cu un răspuns verbal din partea britanicilor, înainte ca Henderson să trimită răspunsul oficial. Astfel, Dahlerus ar putea sonda reacţia germană la mesajul său şi să o transmită Londrei, înainte ca aceasta să redacteze răspunsul oficial la scrisoarea cu propunerile lui Hitler.
Dahlerus s-a întors cu următorul mesaj verbal. Intenţia unui acord la modul general între Anglia şi Germania e acceptată. Dar în privinţa problemei poloneze, Anglia recomandă negocieri directe între Germania şi Polonia, nu este în schimb de acord cu garanţii unilaterale germane la adresa graniţelor poloneze, sugerând necesitatea unor garanţii internaţionale. Negocierile privind pretenţiile coloniale ale Germaniei nu sunt acceptate, atâta vreme cât nu sunt rezolvate mai întâi celelalte probleme şi Germania nu-şi demobilizează trupele. Oferta de protecţie a Imperiului Britanic de către Germania a fost declinată politicos.
La rândul său, ambasadorul Henderson s-a întors la Berlin în ziua de 28 august cu răspunsul oficial, scris, la propunerile germane. În linii mari el coincide cu cele transmise prin Dahlerus. Anglia recomandă soluţionarea problemei poloneze pe cale paşnică, prin negocieri bilaterale, fără ameninţări cu recursul la forţă, după care s-ar arăta dispusă şi la un acord general cu Germania. Totuşi, se accentuează că Guvernul Majestăţii Sale nu poate accepta nici un fel de avantaje oferite în schimbul admiterii unei soluţii care ar periclita independenţa unui stat căruia Anglia i-a oferit garanţiile sale. După cum remarcă Kranz, această atitudine a Angliei i-a iritat pe germani, care nu puteau înţelege acest amestec al ei într-o zonă geografică în care nu avea interese nemijlocite, invocând doar principiul acelui „cuvânt” dat, care trebuia respectat necondiţionat. În continuarea răspunsului său, guvernul Angliei pledează pentru detensionarea situaţiei şi iniţierea de negocieri bilaterale germano-polone, asigurând că guvernul Poloniei este pus în temă şi că este de acord cu acestea.
Kranz consideră acest răspuns al Angliei drept unul insidios, adevărata sa semnificaţie rezidând nu în lucrurile spuse pe un ton alunecos şi amabil, ci în cele nerostite. Dintr-o dată Polonia pare a se arăta dispusă la negocieri, fie şi pe această cale mediată. Punându-se la modul virtual în locul conducătorilor germani, el intuieşte aici mai degrabă o capcană. Astfel, dacă Germania ar respinge propunerile de negociere, ar putea fi acuzată de rea-credinţă, ca fiind în cele din urmă răspunzătoare de declanşarea războiului. Dacă le-ar accepta aşa cum au fost făcute, negocierile odată demarate necesită un mecanism complicat şi ar putea fi conduse în aşa fel încât lucrurile să tărăgăneze fără soluţie, până când constelaţia favorabilă pentru Germania şi raporturile de forţe s-ar putea la un moment dat schimba.
O dilemă aparent fără ieşire, la care însă Hitler vine cu un răspuns spontan şi tranşant. Da, el se arată dispus la negocieri directe cu Polonia, dar nu după pregătiri care ar putea dura săptămâni, ci acum, neîntârziat. Urgenţa situaţiei nu mai permite nicio tărăgănare. Astfel, în scrisoarea oficială înmânată ambasadorului Henderson a doua zi, 29 august, Hitler solicită trimiterea de către Polonia a unui emisar plenipotenţiar, care este aşteptat la Berlin în ziua următoare, adică pe 30 august. După cum e relatat de către Sturdza şi Hofer, acest termen extrem de scurt, de numai 36 de ore a fost interpretat de Henderson drept un „ultimatum” menit să pună presiune pe negocierile cu Polonia. La care Hitler răspunde că nu e vorba de un ultimatum, ci de o grabă impusă de gravitatea situaţiei. Vom vedea îndată cum această dezminţire a caracterului de ultimatum avea să fie exploatată cu abilitate de către diplomaţia britanică. Cert este că în seara zilei de 29 august situaţia părea să se detensioneze, existând unele firave speranţe că pacea ar putea fi salvată, deşi toate părţile considerau războiul ca fiind practic inevitabil.
30-31 august : risipirea ultimei şanse de pace
Care a fost însă reacţia Poloniei în această conjunctură? După cum menţionează Hofer, pe data de 29 august la ora 16, guvernul polonez a informat ambasadorii ţărilor aliate că în faţa ameninţării germane, va anunţa a doua zi, 30 august, mobilizarea generală, care ar urma să fie pusă în aplicare începând cu data de 31. După cum interpretează Kranz, în aşteptarea unui eventual răspuns favorabil al Poloniei la propunerile germane de negociere, Germania a fost surprinsă neplăcut de această ştire făcută publică în 30 august, considerând-o nu atât un răspuns al Poloniei, cât unul indirect, al Angliei şi al Franţei. Spre sfârşitul zilei de 30 august, aproape de miezul nopţii, ambasadorul Henderson îi înmânează lui Hitler un memorandum în care se precizează că Anglia nu este în situaţia de a putea recomanda guvernului polonez trimiterea unui negociator plenipotenţiar la Berlin, sugerând ca Germania să-şi înainteze propunerile pe canalele clasice: întâi ambasadorului Poloniei, care ar urma să le trimită guvernului de la Varşovia care va decide asupra lor, Anglia urmând doar să încerce o „influenţare” spre o soluţionare favorabilă a eventualelor negocieri.
Minstrul german de externe, von Ribbentrop, care era de asemenea prezent la întrevedere, remarcă iritat că până în acest moment singurul răspuns care a venit la propunerile concrete ale Germaniei este mobilizarea generală decretată de Polonia. După care îi citeşte un nou set de propuneri, pe baza cărora Germania intenţiona să negocieze cu aceasta. Astfel, Danzig-ul urma să devină german, Gdingen să rămână polonez, iar apartenenţa coridorului ar fi urmat să fie decisă în urma unui referendum. Se propuneau şi o serie de reglementări pentru căi rutiere si ferate extrateritoriale, care ar fi asigurat conexiunea între regiuni separate ale ţării care ar fi pierdut coridorul în urma referendumului. Numai că, a precizat şeful diplomaţiei germane, aceste propuneri şi-au pierdut actualitatea, de vreme ce Polonia nu s-a arătat dispusă la negocieri, decretând în schimb mobilizarea generală. Motiv pentru care propunerile germane nu au mai fost remise Angliei şi în scris, Henderson fiind nevoit să le reproducă în raportul său din memorie.
Adevărul este că guvernul britanic a omis în mod deliberat să informeze Polonia asupra propunerii germane din 29 august privind trimiterea unui emisar plenipotenţiar! Zi în care Polonia şi-a informat aliaţii că, din perspectiva ei, e nevoită să-şi mobilizeze armatele, dar nu i s-a comunicat în schimb că ar mai exista o şansă pentru negocieri care ar putea păstra pacea şi rezolva problemele pe cale amiabilă. Sturdza precizează că Germania ar fi stabilit un al doilea termen pentru întâlnirea cu un negociator polonez pentru 31 august, dar că ambasadorul Henderson nu l-ar fi informat pe omologul său polonez, Lipski, asupra acestor termene, după cum scrie chiar el într-un raport al său. O va face, menţionează Hofer, abia în 31 august la ora 2 dimineaţa. În cele din urmă, ambasadorul Lipski se va prezenta în seara de 31 august la ministerul de externe german. La întrebarea lui Ribbentrop dacă este investit cu puteri depline pentru a negocia, Lipski se vede nevoit să nege. A doua încercare a lui Ribbentrop este de a încerca măcar un schimb de vederi la modul obiectiv, la care Lipski răspunde că nu este împuternicit pentru o astfel de discuţie. Cu aceasta s-a îngropat orice şansă de se mai obţine in extremis o soluţionare negociată a diferendului germano-polonez, care implica de fapt interese mult mai largi, în joc fiind practic soarta întregului continent.
Dacă mai devreme am văzut care a fost atitudinea Germaniei, să vedem care au fost mobilurile şi strategia Angliei în acest joc de şah diplomatic, prin care în cele din urmă a reuşit să aducă Germania în situaţia de a provoca războiul. Evident, ştiind că e pregătită să facă acest gest şi că doar o rezolvare extrem de favorabilă a situaţiei, în conformitate cu interesele sale, ar putea-o împiedica să-l declanşeze.
Astfel, după ce von Ribbentrop i-a citit propunerile foarte rezonabile pe baza cărora intenţiona să negocieze cu Polonia, susţinând însă că ele au devenit caduce de vreme ce Polonia nu a onorat termenul solicitat, Henderson îi replică (cf. Hofer) că în acest caz a fost totuşi vorba de un ultimatum! Realitatea e că Anglia a încercat să exploateze cu abilitate dezminţirea germană că ar fi vorba de un ultimatum, considerând că atunci termenul propus nu trebuie respectat cu stricteţe. Iar curgerea timpului, dublată de nepunerea în temă a Poloniei, erau toate elemente care concurau în favoarea interesului britanic. Poziţia Franţei era însă aceea că Polonia ar face bine să accepte negocierile cu Germania, fapt care a dus în cele din urmă la informarea Poloniei de către britanici în primele ore ale zilei de 31 august. Polonia s-a arătat în cele din urmă dispusă la anumite luări de contact cu Berlinul, ceea ce explică întrevederea ambasadorului polonez de la ministerul german de externe. Numai că Lipski primise instrucţiuni precise de a nu primi propuneri germane cu un caracter ultimativ. Spre deosebire de poziţia Franţei, care mergea mai departe cu concesiile, Anglia a impus ca Lipski să nu aibă împuternicirea de a negocia, discuţiile urmând să aibă doar un caracter de sondare.
Interpretări ale evenimentelor şi concluzii finale
Pentru că desfăşurarea acestor ultime zile, aşa cum a fost ea relatată mai sus, ridică nişte probleme spinoase privind în special atitudinea şi responsabilitatea Angliei în provocarea Germaniei să declanşeze războiul, autorii pro-aliaţi încearcă să contracareze puternicele argumente ale propagandei taberei adverse. Pentru a prezenta şi acest punct de vedere, care încearcă să elaboreze în jurul unor fapte dealtminteri destul de evidente şi simplu de interpretat, vom prezenta replica la acestea, formulată de Walther Hofer în cartea sa.
Astfel, propunerile germane din 30/31 august nu ar fi constituit o bază reală de negociere, ci doar un alibi, un instrument de propagandă, menit să fie folosit după declanşarea războiului spre a arăta cum mâna întinsă de Germania în ultima clipă a fost respinsă, vina căzând astfel exclusiv asupra adversarilor săi. Hitler nu ar fi dorit ca aceste propuneri să ajungă în timp util la cunoştinţa guvernelor polonez sau britanic, ci a dorit mai degrabă să le ţină „în sertar” până la expirarea unui termen care a fost stabilit intenţionat drept unul foarte strâns. Ele au fost transmise oficial la radio abia în seara de 31 august, când toate posibilităţile de pace fuseseră torpilate, iar până la declanşarea războiului mai erau doar câteva ore. Hofer susţine că dacă Hitler ar fi fost sincer cu propunerile sale, le-ar fi adus el însuşi la cunoştinţa ambasadorului polonez, care le-ar fi putut trimite guvernului său. Führerul german a refuzat în schimb această cale, a negocierilor pe picior de egalitate, alegând-o pe cea a revendicărilor cu caracter ultimativ. Hofer decriptează limbajul eufemistic folosit în acest context de diplomaţia germană. Astfel, în loc de „ultimatum” era folosită sintagma „grabă dictată de gravitatea situaţiei”, iar termenul de „dictat” era invocat doar când era vorba de ceva impus Germaniei, în celălalt sens fiind folosit termenul de „negocieri între egali”. Propunerea transmisă Poloniei prin britanici (care le-a fost comunicată cu întârziere), de a trimite într-un termen scurt un emisar plenipotenţiar, e considerată de Hofer drept un dictat cu caracter ultimativ, de a accepta necondiţionat propunerile germane, respingerea lor urmând a avea drept consecinţă războiul. El susţine astfel că refuzul Poloniei de a trimite negociatorul solicitat nu poate fi considerată ca sabotarea ultimei şanse de pace, căci modul german de abordare ar contraveni tuturor uzanţelor diplomatice. În plus, Hofer precizează în mod repetat că ultimele propuneri germane nu ar fi reprezentat o intenţie serioasă de negociere, ci doar praf în ochi. El exprimă chiar dubii că ele ar fi fost prezentate unui eventual emisar plenipotenţiar, dar aceste aprecieri nu pot fi privite decât drept simple speculaţii. Mai departe, Hofer invocă argumentul că oricum nu se putea avea încredere în faptul că Hitler va respecta tratatele semnate, amintind exemplul Cehoslovaciei, ale cărei frontiere în urma desprinderii regiunii sudete fuseseră garantate la München în 1938, fapt care nu l-a împiedicat pe Hitler să ocupe restul Cehiei în martie 1939, când Slovacia, devenită satelit al Germaniei, s-a desprins din federaţie.
Argumentele acestea sunt totuşi destul de alambicate, căci încercarea de a exonera Anglia complet de orice răspundere e dificilă, dacă nu imposibilă. E adevărat că Hitler a încercat o rezolvare rapidă a problemei poloneze, fiind în acelaşi timp pregătit în orice clipă să declanşeze războiul dacă negocierile pe care a încercat să le ducă de pe poziţii de forţă s-ar fi împotmolit. Numai că Anglia a depus toate eforturile diplomatice de care a fost în stare pentru a le face să se împotmolească…
Aceasta ar fi concluzia finală care se desprinde analizând argumentele şi punctele de vedere ale ambelor tabere, fiecare având propriile interese, care au intrat într-un conflict care în cele din urmă s-a dovedit insolubil. Astfel, la 1 septembrie 1939 confruntarea s-a mutat la nivel militar, prilej cu care s-a declanşat cel mai pustiitor război din istoria de până acum a omenirii. Finalul său a însemnat înfrângerea totală a Germaniei, decăderea Imperului Britanic şi consolidarea a două superputeri mondiale, SUA şi URSS, fiecare cu tutela proprie asupra unei părţi continentului european, încât se poate spune că pricipalii actori care s-au confruntat la începuturile sale, Anglia şi Germania, şi-au pierdut fiecare supremaţia avută în acel moment.
–
ANEXĂ
Mihail Sturdza – Titulescu şi alianţele militare cu sovietele
Cu începutul anului 1933 şi cu guvernul Reichului încredinţat lui Adolf Hitler, se intensificase, în rândurile învingătorilor din Primul Război Mondial, lupta între cele două concepţii politice : aceea a împăcării între Puterile Apusene şi a solidarizării lor în faţa ameninţării mai mari decât toate cele la care fusese expusă civilizaţia occidentală dela războaiele greco-medice încoace, şi cea care considera că ostilităţile Primului Război Mondial fuseseră numai o etapă, preconizând o colaborare politică şi militară cu Rusia Sovietică împotriva unei Germanii care părea a se ridica din morţi.
Aceste două concepţii se grupau, în primele două luni ale anului 1933, în jurul a două proiecte : Proiectul unui Pact în Patru, între Franţa, Italia, Marea Britanie şi Germania, propus de Benito Musolini în Ianuarie 1933, şi proiectul de Asistenţă Mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică, propovăduit cu fanatism de Barthou, îndreptat bineînţeles împotriva Germaniei, la care ar fi aderat aliaţii Franţei din Europa răsăriteană.
La 7 Iunie 1933, Pactul în patru, care primise adeziunea tuturor guvernelor interesate, fusese iscălit la Roma. După cum se ştie, el nu a intrat niciodată în vigoare, nefiind ratificat de către parlamentul Francez. Fusese ratificat în Parlamentul Britanic, în ciuda opunerii înverşunate a lui Churchill, care azvârlise lui MacDonald şi lui Sir John Simon, ministrul său al Afacerilor Străine, răsunătoarea acuzaţie de a fi mers în genunchi la Canossa, combătând un instrument politic care, probabil, ar fi cruţat Europei şi lumii catastrofa unui război şi ar fi asigurat supravieţuirea Imperiului Britanic.
Cazul lui Churchill merită o deosebită atenţie. Ani de zile a fost campionul cel mai convins şi cel mai elocvent al luptei împotriva Sovietelor, împotriva Bestiei fără Nume, după cum o numise el în fulgerătoarea sa operă The Aftermath, din care extragem, pentru edificarea cititorului, următoarea descriere a dihaniei care apăruse deodată în răsăritul continentului :
“O arătare ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce se văzuse până atunci, pe acest pământ, luase locul Rusiei…Aveam în faţa ochilor noştri un Stat fără naţiune, o oaste fără patrie, o religie fără Dumnezeu. Acest guvern, care pretindea că este Rusia, se născuse din revoluţie şi era hrănit prin teroare. Declarase că între el şi orice altă societate umană, buna credinţă nu putea să existe în afacerile publice sau private şi nici un angajament nu trebuia să fie respectat… Astfel a fost că Rusia nu a mai existat, locul ei fiind luat de un gol uriaş care persista în afacerile lumii.”
“Pentru Lenin, a măcelări milioane de fiinţe, a osândi clase sociale întregi, a aprinde războiul civil în toate ţările, a distruge prosperitatea unor naţiuni întregi sunt sublime abstracţiuni. Iată câteva cifre pentru cei doi primi ani numai ai regimului sovietic. Au fost omorâţi : 28 episcopi, 1.219 preoţi, 6000 profesori şi învăţători, 9000 medici, 12.250 proprietari, 54.000 ofiţeri, 70.000 funcţionari administrativi, 130.290 muncitori, 260.000 soldaţi, 355.250 intelectuali şi persoane de profesiuni liberale, 845.000 ţărani”
Din aceiaşi carte, extragem următoarele propuneri, pe care Churchill le făcea privitor la lupta împotriva duşmanului tuturor :
“Este datoria lumii civilizate de a recuceri Rusia. Sovietele nu reprezintă Rusia, ci reprezintă o concepţie internaţională, complet străină şi chiar ostilă la tot ceea ce numim civilizaţie. A recîştiga Rusia, milităreşte şi moralmente, ar fi o sarcină prea grea pentru noi, învingători singuri, şi deoarece trebuie să o îndeplinim, o vom face cu Germania împreună.”
“Germania cunoaşte Rusia mai bine decât orice altă ţară… Acolo ar fi pentru ea marea ocazie. Este acea ocazie care va permite unui popor mândru şi credincios să evite toate umilinţele înfrîngerii…ea va trece astfel, aproape fără tranziţie, din crunta luptă împotriva noastră, la cooperaţia cu noi. Nimic nu este posibil în Europa fără Germania ; totul va fi uşor cu ea.“
În contrazicere schizofrenică cu toate convingerile sale anterioare, noua atitudine a lui Churchill l-a adus până la a cere iertare lui Stalin pentru trecutele campanii anti-comuniste şi a-i oferi 50 % din Polonia, 90 % din România, 75 % din Bulgaria, 50 % din Iugoslavia, 10% din Grecia, etc. Churchill nu s-a trezit din orgia sa neroniană decât în 1945, când scria lui Eden, care se găsea la San Francisco, cu prilejul întemeierii Organizaţiei Naţiunilor Unite. :
“A opri trupele Statelor Unite (N. B. şi cele ale Marii Britanii) la liniile de ocupaţie determinate în Quebec ar fi, dacă s-ar întâmpla, unul din evenimentele cele mai tragice ale istoriei. Odată ce aceste teritorii vor fi ocupate, Polonia se va găsi în întregime înghiţită şi adânc îngropată în regiunile controlate de Rusia Sovietică ! Aceste regiuni vor cuprinde Ţările Baltice, Germania de Răsărit, o mare parte a Austriei, toată Iugoslavia, Ungaria, România şi Bulgaria.“
Eden urma cu fanatism noua politică a lui Churchill. Călătoria sa la Moscova şi Varşovia, în Martie 1935, avea exact acelaşi scop ca şi călătoria lui Barthou. La Varşovia găsise o foarte rece primire din partea Mareşalului Pilsudski şi sfatul de a se preocupa mai mult de afacerile Jamaicei în particular şi ale imperiului Britanic în general. Din Moscova se reîntorsese cu cunoscuta declaraţie : “Ar fi absurd de a presupune că Rusia ar avea vreo intenţie oarecare de a comite un act de agresiune împotriva Poloniei “, şi cu informaţiile cele mai favorabile asupra Uniunii Sovietice : “Am văzut un popor care munceşte…” . Niciun cuvânt asupra atrocităţilor care însângerează această ţară. Câteva luni mai târziu, în iunie 1935, Eden fusese pus aspru la locul lui, de către Mussolini, la Roma, atunci când îşi permisese anumite aluzii la politica internă a Italiei. Eden nu uita această umilinţă când se va opune cu toată energia la planul de pace, propus de şeful său, Sir Samuel Hoare şi de Laval, în afacerea italio-abisiniană.
Nu lipseau însă în Anglia elemente moderate şi independente, care vedeau cu mulţumire orice proces de apropiere între Germania şi foştii ei adversari. Enumerăm între alţii : Sir Samuel Hoare, Sir John Simon, McDonald el însuşi, într- o oarecare măsură, Lord Londonderry, Lord Hartwood, Lord Lothain şi last not least, Principele de Galles, care în ianuarie 1935, organizase contractele între Legiunea Britanică a foştilor luptători şi Stahlhelm-ul german, şi care, puţin mai târziu, declarase explicat lui Baldwin : “Să se ştie bine : Cât timp voi fi pe tron, nu va fi război”. O declaraţie şi o atitudine pedepsite mai târziu de către Puterile Anonime, prin diabolica intrigă care i-a răpit Coroana.
În Franţa, ideea unei alianţe cu Rusia Sovietică, prezentată de Blum, Barthou, Herriot şi de toate elementele stângei radical-socialiste, socialiste şi comuniste, întâlnea o puternică şi violentă opziţie, care ar fi biruit probabil, fără ajutorul dat clicii pro-sovietice, de manevrele lui Titulescu şi fără tragica greşeală tactică a lui Laval, care, după o lungă rezistenţă, se hotărâse să iscălească el însuşi Pactul de Asistentă Mutuală cu Kremlinul, contând pe refuzul Parlamentului Francez de a-l ratifica. Acest parlament însă l-a răsturnat în chestia încercării de conciliere între Italia şi Abisinia, victimă, ca şi Samuel Hoare, a formidabilei coaliţii a cercurilor zise “filosofice”, chemate de grabă în ajutor, de Herriot şi Blum în Franţa, şi de lordul Cecil şi Eden în Marea Britanie.
În toată această luptă, între partizanii unui pact între cele patru puteri ale civilizaţiei occidentale şi a unui pact de asistenţă mutuală între ele şi moştenitorii lui Lenin, Ministrul de Externe Român, Nicolae Titulescu, a jucat, până în momentul triumfului partizanilor alianţei cu Kremlinul, un rol decisiv; aceasta fără ca majoritatea Românilor să o ştie.
Simţămintele şi motivele care animau la acea vreme pe propovăduitorii unei coaliţii burghezo-sovietice erau de diferite naturi. Pentru Barthou, de pildă, care nu putea uita fiul pierdut în Războiul Franco-German, şi pentru un mare număr de francezi, motorul evident era ura tradiţională împotriva vecinului răsăritean. Ne spune inefabilul Potemkin : “Barthou, ca orice adevărat patriot francez, ura Germania. ” Pentru grupurile politice de stânga, în Franţa şi Marea Britanie, şi, în această ultimă ţară, pentru puternica şi influenta Organizaţie Fabianistă, motorul era interesul, marea simpatie chiar, cu care priveau experienţa marxistă în Rusia, ameninţată de renaşterea economică, politică şi militară a Germaniei şi de ameliorarea continuă a relaţiilor polono-germane, greţie sforţărilor lui Hitler şi Goering şi a receptivităţii lui Pilsudski.
Exista însă un factor mult mai important, chiar dacă mai puţin vizibil, în jocul politic al lumii de atunci, cel al Puterilor Anonime, a mâinilor nefaste care moşiseră, la naşterea ei, revoluţia bolşevică, şi care o ajutaseră în primii ei paşi. Interesele lor aveau foarte puţine relaţii cu cele ale popoarelor în joc. Intenţiile şi obiectivele lor izvorau de mult mai departe decât evenimentele şi situaţiile acelei epoci şi le întreceau cu mult în cuprinzătoarea lor viziune. Ele fuseseră ajutate printr-o serie de dispariţii oportune: asasinarea Generalului ceh Stefanic, răpirea şi asasinarea Amiralului Kolceak, a Generalului Kutiepov, a generalului Miller, a Preşedintelui Doumer, a Regelui Alexandru al Iugoslaviei. Fuseseră ajutate de asemenea prin falimentul încercării de salvare a destinelor Franţei prin guvernul Doumergue – Petain; şi, mai presus de toate, prin scrisoarea lui Roosevelt, din Octombrie 1933, prin care oferea lui Kalinin, preşedintele Uniunii Sovietice, reluarea relaţiilor diplomatice între cele două ţări, scrisoare a cărei importanţă nu a fost recunoscută de mulţi, la acea epocă.
Forţele care primeau astfel din nou, din cealaltă parte a Atlanticului, imboldul care le va conduce peste toate obstacolele şi toate înfrângerile, la victoriile finale de la Teheran, Yalta, Potsdam şi San Francisco, aveau servitorii lor în lumea europeană occidentală, dar nici unul din ei nu era mai opulent şi mai uşor de identificat prin contrazicerile flagrante între interesele ţării pe care o reprezenta şi activităţile lui deschise şi ascunse, decât Nicolae Titulescu.
“Fiecare ştia – ne spune Vladimir Potemkin – că reprezentanţilor tărilor Micei Înţelegeri aduseseră o anumită contribuţie la încheierea Pactului Franco-Sovietic. ( N.B. Este vorba de Pactul de asistenţă mutuală între Franţa, Cehoslovacia şi Rusia Sovietică.) Beneş în Cehoslovacia şi Titulescu în România vedeau în Convenţia încheiată între Franţa şi Uniunea Sovietică una din garanţiile cele mai eficace pentru securitatea propriilor State. Acesta este motivul pentru care cei doi diplomaţi au insistat spre a convinge Guvernul Francez de necesitatea de a încheia în mod rapid negocierile sale cu Guvernul Sovietic.”
Potemkin nu exagerase. Presiunile lui Titulescu şi ale lui Beneş, asupra Guvernului din Paris, pentru a-l hotărî să încheie cu Sovietele o convenţie militară care punea în primejdie toate înţelegerile cu caracter paşnic, ce legau în acel moment pe foştii adversari din Marele Război, merseseră, după cum ştim, până la ameninţarea că se vor adresa Berlinului pentru a organiza un nou sistem de alianţe în Europa Centrală. Dar nici această ameninţare nu ar fi dat facţiunii pro-sovietice din Franţa un argument suficient pentru a forma o majoritate parlamentară favorabilă ratificării unui astfel de pact, fără de indispensabilul ajutor pe care numai Titulescu era în măsură să-l dea.
Titulescu era într-adevăr singurul individ în poziţia cuvenită şi înzestrat cu talentele necesare pentru a conduce timp de patru ani, între Bucureşti şi Paris, politica indicată de Puterile Anonime, de subterfugiu, de disimulare şi de minciună, politică ce a permis la Paris, partizanilor alianţei militare cu Sovietele, să afime – în baza celei mai autorizate garanţii, cea a Ministrului Român al Afacerilor Externe – că România va permite trecerea Trupelor Ruseşti peste teritoriul ei, şi care a permis în acelaşi timp, la Bucureşti, partizanilor ascunşi ai adeziunii noastre ulterioare la acest pact, să afirme, în baza aceleiaşi garanţii, că o asemenea adeziune nu era nici indispensabilă Franţei, nici cerută de ea şi că graniţele noastre nu erau câtuşi de puţin ameninţate prin noul instrument diplomatic.
Ne grăbim a ne folosi de altă licărire de bun simţ şi de înţelegere a lui Henri Prost, relativ la rolul jucat de Titulescu în această fază decisivă a relaţiilor între puterile destinate a-şi distruge în curând şi reciproc, puterea, prestigiul, semnificaţia politică, etică, intelectuală şi spirituală, zămislite în răstimpul a douăzeci de veacuri de istorie:
“Condus de principiile morale pe care Liga Naţiunilor se forţează să le impună în viaţa internaţională, atitudinea lui Titulescu este fără îndoială ireproşabilă, dar ea nu răspunde nici cât negru sub unghie sentimentelor celor în numele cărora el pretinde a vorbi şi făptui; aşa se face că declaraţiile titulesciene riscă să ne înşele cu privire la intenţiile Guvernului Român şi să ne expună la decepţii peste decepţii. La Bucureşti se pune mai mare preţ pe securitatea imediată a Ţării, decât pe binefacerile iluzorii, promise de securitatea colectivă, vânturată de Liga Naţiunilor. În cazul unui al doilea război mondial, România riscă să piară cu totul; ea trebuie deci, cu orice preţ, să evite de a lua poziţie în cadrul conflictului ce se profilează între marile Puteri…Această politică prudentă nu poate fi făcută decât de un om ponderat, de un diplomat conciliant, de un ministru conştient de rolul relativ modest pe care România îl joacă în lume. Titulescu este însă departe de omul prudent, de diplomatul conciliant, de minsitrul conştient de interesele şi poziţia Ţării sale…”
“În faţa marilor probleme ce confruntau diplomaţia eruropeană în 1935, cu deosebire reînarmarea Germaniei şi agresiunea italiană contra Etiopiei, poziţia pe care Titulescu o impune României în cadrul dezbaterilor internaţionale, este uneori în contradicţie cu politica guvernului de la Bucureşti.”
“Ce face Titulescu la Geneva, în timp ce la Bucureşti se negociază un al doilea acord comercial cu Germania. El este printre aceia care condamnă cu cea mai mare vehemenţă pe Hitler, petnru a fi respins, la 16 Martie, clauzele militare ale Tratatului de la Versailles… Nu mai amintim că Titulescu nu pierde nici cea mai mică ocazie pentru a-şi manifesta animozitatea faţă de guvernul Polonez…Când, în Octombire 1935, Liga Naţiunilor a decis anumite sancţiuni economice contra Italiei, Titulescu, ca preşedinte ce era al acestei Ligi, s-a arătat cel mai focos partizan al sancţiunilor, în vreme ce, la Bucureşti, nimeni nu vede nici interesul, nici necesitatea unei astfel de atitudini. Puţine ţări de pe faţa pământului ar putea arăta mai multă rea credinţă în problema acestor sancţiuni, decât Titulescu, acest megafon şi campion al aplicării lor…”
“Titulescu nu vede, în toată Europa Centrală şi Orientală, decât Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. În acelaşi timp însă, Cehoslovacii îşi fac multe iluzii din alianţa lor cu Rusia Sovietică, în vreme ce Iugoslavia nu vede în Bolşevici decât cea de-a treia Internaţională şi persistă a nu relua relaţile diplomatice cu Moscova…”
“Titulescu nu se reîntoarce în România decât la sfârşitul lui Noiembrie 1937, pentru câteva foarte scurte zile, şi aceasta numai pentru a participa, alături de naţional-ţărănişti, la campania electorală…LUAT DIN SCURT DE CĂTRE LEGIONARI, OMUL GENEVEI A AVUT TUPEUL SĂ DECLARE CĂ EL S-A OPUS LA SCOATEREA LEGIUNII ÎN AFARA LEGII, ÎN DECEMBRIE 1933, ŞI CĂ EL PERSONAL A DEPUS CELE MAI MARI EFORTURI PENTRU A SEMNA CU GERMANIA ŞI ITALIA DOCUMENTE, DE ACEEAŞI NATURĂ CA CELE SEMNATE CU FRANŢA SAU ANGLIA, ASTFEL ÎNCÂT PRIMELE DOUĂ ŢĂRI SĂ DOBÂNDEASCĂ, FAŢĂ DE ROMÂNIA, ACEEAŞI IMPORTANŢĂ CA PRIMELE DOUĂ. TITULESCU VA PRETINDE ÎNCĂ A NU FI LUCRAT PENTRU A DESCHIDE LARG GRANIŢELE ROMÂNIEI MARI ÎN FAŢA ARMATEI ROŞII. FAŢĂ ÎNSĂ DE PRECIZIUNEA CU CARE AFIRMAŢIILE LUI AU FOST DEZMINŢITE, TITULESCU VA SPĂLA PUTINA SCURT, REFUGIINDU-SE ÎNCĂ O DATĂ ÎN STRĂINĂTATE.”
Îndărătnica încăpăţânare a lui Titulescu de a discuta, măcar, propunerile germane, nu se putea explica altfel decât prin ferma sa hotărâre de a nu primi singura condiţiune care întovărăşea aceste propuneri : angajamentul din partea noastră de a nu permite, fără luptă, trecerea trupelor Ruseşti peste teritoriul Ţării. De altfel, orice examen serios al situaţiei create printr- un pact de asistenţă mutuală între aliaţii noştri, Franţa şi Cehoslovacia, cu Rusia Sovietică – ale cărei trupe trebuiau să treacă prin Basarabia şi Moldova, pentru a îndeplini angajamentul de asistenţă – nu putea lăsa nici o îndoială asupra gândurilor ascunse ale lui Titulescu, care nu numai că luptase din toate puterile sale pentru ca acest pact să fie semnat de Franţa dar, lucru puţin cunoscut sau uitat, îl redactase el însuşi cuvânt cu cuvânt. Dacă, după cum se laudă Domnia Sa, cu morbida inconştienţă care îl caracteriza, guvernul francez îi plătise sau nu 500. 000 franci pentru serviciile sale de avocat-expert în redactarea de instrumente internaţionale, nu putem şti. Nu credem, în tot cazul, că suma ar fi fost exagerată, dat fiind serviciul imens adus <Grupului Alexis Leger > dela Qui d’ Orsay prin această adeziune clandestină a ministerului Afacerilor Străine Român în planuri ce nu se puteau executa fără de participarea României.
Mihail Sturdza
(fragment din „România şi sfârşitul Europei”)