Falimentul colonialismului „progresist”

Colonialismul secolelor trecute, care a modelat faţa lumii într-un mod determinant –cu bune şi cu rele – este un permanent cal de bătaie al ideologiilor progresiste, de stânga. Care, fireşte, îl prezintă în culorile cele mai sumbre cu putinţă, drept rădăcină a rasismului şi a capitalismului rapace, încontinuu însetat după noi resurse şi forţă de muncă ieftină ca premise pentru profituri pe seama teritoriilor exploatate fără scrupule.

Numai că aceşti adepţi ai ideologiei „woke”, care în aroganţa lor morală îşi revarsă furia oarbă asupra statuilor-simbol ale unor personalităţi istorice de la Columb, la generali ai Confederaţiei şi până la Winston Churchill, cerând vehement ştergerea lor cu buretele din istorie şi azvârlirea lor în galeria figurilor întunecate, nu sunt în stare să sesizeze efectul de bumerang al atitudinii lor fanatice. Căci, prin caracterul universalist pe care îl proclamă pentru concepţia lor, pe care încearcă s-o impună pe întregul mapamond, neţinând cont de specificul cultural sau religios pe plan local, ei nu se deosebesc cu nimic de colonialiştii pe care îi înfierează cu mânie neo-proletară.

Este o observaţie pertinentă pe care o face autorul german Thomas Spahn în textul „Dilema colonială şi schizofrenia stângii”, pe care o dezvoltă în contextul eşecului occidental în Afganistan. Retragerea trupelor armate ale puterilor vestice în frunte cu SUA a dus la prăbuşirea subită, asemeni unui castel din cărţi de joc, a regimului de carton lăsat în urmă, cu toate că în el fuseseră pompate sume de ordinul miliardelor. Tentativa de „nation-building” s-a dovedit a fi una falimentară, ceea ce îl face pe Spahn să o identifice tot cu o formă de „colonialism”, cu origini în mentalitatea occidentală, care încearcă să impună ideologia „drepturilor omului” – mai nou la pachet cu tot sortimentul de „drepturi” şi revendicări LGBTQ – ca armă dizolvantă împotriva culturilor tradiţionale de orice fel.

Argumentaţia autorului la care ne referim începe prin a face o diferenţă. Intervenţia militară americană în Afganistan din anul 2001 era îndreptată împotriva celor care au facilitat atacul împotriva SUA şi nu poate fi considerată în sine un act de colonialism. Însă programul ce are în vedere printre altele „eliberarea” femeilor afgane de o cultură arhaică a oprimării, care pe plan local e profund înrădăcinată şi larg acceptată, nu se deosebeşte cu nimic de atitudinea colonialiştilor de orice culoare: aceea de a impune altora cu forţa propria concepţie şi propriul sistem de valori. E atitudinea tipică a celor autoconsideraţi superiori şi înzestraţi cu vocaţia de a-i „ferici” cu principiile lor pe alţii, priviţi de sus drept infantili sau înapoiaţi.

După cum am remarcat la început, acesta a fost mersul inevitabil istoriei umane, fie că ne place, fie că nu. Civilizaţia europeană s-a răspândit pe întreg mapamondul şi şi-a exportat valorile. Judecata se cuvine a fi una nuanţată, căci multe procese au fost inevitabile, dar însoţite de lumini şi umbre. Totuşi, după cum remarcă Spahn, colonialiştii din trecut erau cel puţin sinceri şi îşi asumau propriile acţiuni. Scopul lor principal era de a obţine foloase, pentru ei personal şi pentru naţiunile lor, dar pe de altă parte şi de a ridica acele culturi primitive la un nivel cât mai apropiat de al lor.

Colonialismul de astăzi şi-a schimbat doar numele în „politică intervenţionistă”, dar scopurile i-au rămas aceleaşi: câştig material şi dominaţie culturală. Toate politicile de dezvoltare sau acţiunile diverselor ONG-uri în lumea a treia se încadrează fără greş în aceeaşi logică a colonialismului. Aceasta pentru că ele reprezintă în mod evident o intruziune în „dezvoltarea naturală” a societăţilor respective.

Revenirea totală şi neaşteptată la putere a talibanilor în Afganistan poate fi văzută aşadar drept o victorie a unor luptători pentru libertate locali împotriva colonialismului contemporan, care îi priveşte drept „terorişti” pentru că refuză să îi accepte ideologia.

Nuanţele mesajului lui Spahn sunt totuşi importante. Prin aceste remarci el nu intenţionează să facă apologia talibanismului, căci ţinta principală pe care o ia în vizor este ipocrizia şi bigotismul stângismului „woke”, pe care îl combate cu propriile arme. Astfel, el sugerează că adepţii acestei ideologii, dacă ar fi cu adevărat coerenţi, ar trebui să salute eliberarea Afganistanului de sub jugul colonialist. A nu fi în stare de aşa ceva, pentru că  aceasta nu ar însemna decât recunoaşterea implicită că ambiţia universalistă a „drepturilor omului” nu este altceva decât tot o formă de colonialism, devoalează o veritabilă schizofrenie în tabăra stângii.

Şi de vreme ce priveşte totul în paradigma colonialismului, autorul nostru nu uită să amintească faptul că până şi talibanii de azi sunt un produs istoric al acesteia. Strămoşii lor au fost colonizaţi şi supuşi cu multe secole în urmă de ideea imperialistă născută în deşertul arab – adică de Islam. Idee care s-a dovedit a fi una de succes şi „rezilientă” pe termen lung, pentru a folosi un vocabular contemporan, spre deosebire de principiile occidentului de azi, care nu au o rezonanţă în toate colţurile lumii pe măsura propriilor ambiţii. Căci dilema colonialismului „progresist” al zilelor noastre îl aruncă într-o veritabilă schizofrenie: pe de-o parte eşuat în ţelul de a edifica un imperiu mondial al „drepturilor omului”, pe de alta cu succes în a înfiera orice intervenţie de tip colonial în culturile indigene şi a o denunţa drept „înălcare a drepturilor omului”.

Colonialistul conservator e cel puţin consecvent cu sine însuşi şi ştie să se adapteze situaţiei, în vreme ce celui de stânga nu îi rămâne decât canapeaua din cabinetul de psihiatrie.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Un chip al Căpitanului

Subiectul următor

Decemvirii (13)

Cele mai recente din