«De vei vrea să-mi scrii,
îmi cunoști adresa:
frontul Volkhovului
linia întâi de foc…»
Drumul ce unește Possad de Schevelev este semănat de cratere, cadavre, mașini distruse și vehicole răsturnate. Relatarea disproporționatei încleștări dintre forțele ocupante și cele sovietice necesită un spațiu aparte în serialul nostru, chiar dacă m-am mai referit la aceste bătălii într-un episod anterior. Interminabile valuri de infanterie atacă cu o imensă risipă de oameni și material. Arărarea spaniolă este săracă din punct de vedere material, însă spiritul său combativ anulează această diferență, al cărui calcul ar tenta orice specialist militar, adept al cifrelor, s-o considere sortită pieirii. Acest spirit a impresionat istorici precum Edgar O`Ballance, care spune că «Divizia Albastră a reînviat faima armelor spaniole în Europa, pe care au remarcat-o atât germanii cât și rușii… Documente care fusesră capturate Serviciilor de inteligență sovietice, calificau trupele spaniole drept impetuoase până la temeritate în atac și fataliste apărându-se, spunând că pozițiile spaniole puteau fi ocupate doar dacă apărătorii acestora erau cu toții anihilați.»
Spanski kaput!
Arriba España!
Atacuri halucinante, lupte la baionetă, în șanțuri, în proporție de zece sovietici la un spaniol. Avioanele roșii aruncă și ele o ploaie de proiectile.
Doi dintre Laureații* DA au căzut în Possad. Unul dintre ei este eroul acestui episod, caporalul Generoso Ramos Velázquez.
Căutând informații despre el, am găsit la un moment dat un comentariu care făcea referire, cu câțiva ani în urmă, la o iminentă, posibilă, aducere a rămășițelor sale pământești în Spania. Astfel, am decis să amân scrierea articolului, în vederea strângerii de noi date, pentru care am luat legătura cu principala mea sursă, prietenul și camaradul Carlos Caballero Jurado. De la el am aflat că nu s-a reușit recuperarea resturilor pământești ale eroului deoarece zona în care fusese îngropat, în preajma fostei Mânăstiri Otensky, a fost acoperită de-a lungul anilor cu molozul mânăstirii și al cătunelor, dispărute de ceva vreme, peste care a crescut și o pădurice. Însă nu mică mi-a fost bucuria când mi-a spus că Generoso este un caz aparte, deoarece are două monumente închinate memoriei sale, care se mențin în mod miraculos. Unul în garnizoana fostei sale unități în Paterna (Valencia) și celălalt în satul său natal, Carascal del Obispo (Salamanca), ambele inaugurate în anul 1972. De menționat că la inaugurarea celui din incinta Regimentului din Paterna au participat părinții lui Generoso, Felix și Maria-Luisa, cărora li s-au prezentat onoruri militare și s-a defilat prin fața lor, fiind însoțiți de o importantă delegație de carascaleni.
Cel din Carascal a fost situat inițial lângă biserică, iar în anii 90 i s-a organizat o ceremonie la care a participat o delegație a veteranilor Legiunii Flamande care au adăugat monumentului o placă comemorativă, această unitate luptând alături de DA în Punga Volkhovului.
Astfel am ales să petrecem câteva zile de vacanță în zonă și să fac, împreună cu familia mea, o vizită satului natal al laureatului, să încerc să mai aflu câte ceva despre el.
Am ajuns în Carascal într-o dimineață de sfârșit de august, aproape de amiază, liniștea acestuia amintindu-mi de satele copilăriei, când ulițele erau aproape pustii, oamenii fiind plecați la muncile câmpului. L-am găsit la capătul a 8-10 km parcurși pe un drum agricol asfaltat, printre coline acoperite de pâlcuri de stejari care dau și numele localității: «Carasca» este unul din numele populare sub care mai este cunoscută această specie de arbore, alături de «chaparra», sau «chaparro», astfel în românește satul s-ar numi «Stejărișul Episcopului».
Pe drum îmi inchipuisem tot felul de situații, în niciun caz însă un m-aș fi așteptat ca a doua persoană pe care aveam să o întâlnesc să fie fratele lui Generoso. José, singurul rămas în viață, ieșise la o scurtă plimbare însoțit de fiul său, cu același nume și de noră, într-un scaun cu rotile pe care aceștia îl împingeau. I-am găsit stând de vorbă cu niște zidari ce lucrau la fațada unei case, după ce un vecin, pe care-l întrebasem despre monument, îmi indicase că erau ei. I-am salutat și le-am spus de ce mă aflam acolo. Ne-am înțeles cu Jose fiul să ne vedem la monumentul unchiului său, să putem sta de vorbă în voie, deoarece și eu îmi lăsasem familia în mașină așteptându-mă și el trebuia să-și ducă tatăl acasă, plimbarea acestuia încheindu-se.
La scurt timp după ce am ajuns și am făcut câteva poze a venit și nepotul cu soția. I-am cerut permisiunea de a înregistra conversația, sperând că voi afla lucruri interesante, pe care nu le găsisem încă în căutările mele pe internet și care m-ar fi ajutat la creionarea portretului biografic al eroului. Mi-a povestit mai întâi despre încercarea eșuată de deshumare a lui Generoso, pe care o cunoșteam cu excepția câtorva detalii lipsite de importanță. Apoi mi-a vorbit despre monument, situat acum într-un părculeț care îi poartă numele, la câțiva metri de locul initial, foarte îngrijit, înconjurat la bază de un rondou de flori. De îngrijirea lui, cu totul excepțională, se ocupă Primăria, care pentru moment nu se arată dispusă de a retrage cinstirea de care se bucură memoria ilustrului consătean de 80 de ani încoace, în ciuda acestor vremuri în care sentimente precum dragostea sau mandria identitară se văd diluate de corectitudinea politică dominantă a unei societăți care și-a pierdut complet busola în această mlaștină dezintegratoare a materialismului acestui sfârșit și început diabolic de mileniu, Caporalul Generoso Ramos Velasquez având și o stradă care îi poartă numele «Calle Soldado Generoso Ramos», pe care se află casa părintească în care a crescut și sediul Primăriei.
De menționat că obeliscul își păstrează inscripțiile: ARRIBA ESPAÑA, scutul DA, DIVISIÓN AZUL, pe laterale, iar pe frontispiciu Crucea Laureată San Fernando și placa comemorativă a Legiunii Flamande, menționată mai sus. Mi-a mărturisit intenția sa de a dona medalia unchiului său, după ce tatăl va înceta din viață, Muzeului Armatei din Toledo, lucru care m-a contrariat, cunoscând delimitarea citatei instituții de istoria DA, existând un precedent extrem de grav în legătură cu un fond de piese originale foarte valoros cedat de către organizațiile veteranilor DA, care n-a fost expus niciodată și care cu foarte mari greutăți a putut fi recuperat, incomplet, constituind în prezent Muzeul Diviziei Albastre din Madrid. I-am atras atenția asupra acestui fapt, la care mi-a răspuns că în cazul în care medalia nu va fi expusă atunci o va păstra familia, iar monumentul va cere să fie închinat tuturor celor căzuți.
Mărturisesc că m-am simțit profund dezamăgit de atitudinea acestui om, deși am căutat în tot momentul să nu se vadă acest lucru. Sforțările sale de a-l dezvinovăți parcă pe unchiul său pentru o decizie luată în urmă cu 80 de ani de a lupta împotriva a ceea ce se prefigura ca cel mai mare proces de dezumanizare la care urma să fie supus peste un sfert din planetă, al cărui cataclism îl cunoscuse Spania și ale cărui consecințe devastatoare pe care le trăim astăzi, le dau dreptate voluntarilor spanioli, mi-au rezultat patetice, făcându-mă parcă pe mine să roșesc în locul său.
«Nimeni n-a știut să-mi spună care era ideología lui. Unchiul meu era un profesionist. I s-a prezentat această posibilitate și a ales să meargă, pentru că sărăcia acasă era foarte mare, n-a fost un voluntar ca ceilalți.» Această afirmație îi poate părea plauzibilă unuia care nu cunoaște absolut nimic din istoria DA și este ”mană cerească” pentru defăimătorii ei. Din păcate pentru mine este un semn clar că nici el nu are nici cea mai elementară idee despre ce a însemnat idealul martiric al acelor tineri care-și văzuseră sfâșiată patria de un război fratricid, în ghiarele căruia o aruncase bestia roșie de la Răsărit, împotriva căreia s-au aruncat 45000 dintre cei mai buni fii ai Spaniei s-o pedepsească, în strigătul «RUSIA ES CULPABLE» și să-i frâneze expansiunea spre hotarele altor neamuri ce urmau a fi nenorocite.
Dacă solda primită pentru “acel serviciu prestat pe front” (parcă am vorbi despre actualele “misiuni de pace”) ar fi fost adevăratul motiv al participării la campania DA, i-ar fi fost ușor să se întoarcă viu și cu această recompensă asigurată. La minus 30 de grade Celsius, trebuia doar să-și scoată mănușa și să-și bage mâna în zăpadă, nu să se înconjoare de cadavre rusești.
Această încercare de delimitare a militarului decorat cu cea mai înaltă distincție pentru fapte de luptă cu care se mândrește, de voluntarul alături de care a luptat, a înghețat și și-a dat sângele, de camaradul său, este dovada micimii de caracter de care dăm dovadă din ce în ce mai mult astăzi, din pricina îndepărtării de Adevăr, din lipsa dragostei, a credinței în Dumnezeu, a dezumanizării noastre. Nu mai luptăm pentru că nu mai avem pentru ce. Această lipsă stă la baza fricii noastre. O soldă se apără așa, renunțând la adevăr; la dragoste; la memorie, nu căzând eroic cu arma în mână, primul în luptă, acoperind retragerea camarazilor tăi de pe poziția apărată cu cele mai mari sacrificii, până la acea dată.
La despărțire l-am îndemnat să păstreze vie memoria unchiului său și să nu se rușineze niciodată în a o cinsti, pentru că modul eroic în care și-a dat viața a fost firesc și consecvent cu idealul pentru care a răspuns Prezent! acea ultimă generație de cruciați. Mi-a promis că-mi va trimite o fotografie cu el și cu Medalia Crucii Laureate, pe care le-am și primit. Câteva zile mai târziu, ajungând acasă, am extras un fragment din ultima lucrare a lui Carlos, “La division Azul desde 1941 hasta en la actualidad”, pe care i l-am trimis, amintindu-mi de o scrisoare a lui Generoso adresată părinților, în care le descria acestora modul în care conviețuia cu populația civilă din Rusia, despre care mi-a mărturisit că a citit-o, și pe care-l voi atașa tradus la sfârșitul acestui articol.
Generoso Ramos Velazquez s-a născut la 11 martie 1920 în Carascal del Obispo (Salamanca), fiind al patrulea din cei zece copii ai soților Felix Ramos Benito și Maria Velazquez Rivas. După încheierea cursurilor primare a rămas la munca câmpului ajutându-și tatăl, situație în care s-a aflat pe durata desfășurării Războiului Civil. În anul 1939 se încorporează în armată pentru a-și satisface serviciul militar și rămâne în cadrul acesteia obținând gradul de Caporal, cu care va pleca doi ani mai târziu voluntar în rândurile Diviziei Albastre. După trecerea prin tabăra de instruire de la Graffenwohr, ajunge în Rusia unde va fi încadrat în Regimentul 263.
Între zilele 4 și 7 decembrie sunt purtate lupte grele în sectorul Nord. Caporalul Ramos, la comanda unei grupe de 7 oameni ocupa un avanpost în acest sector, când, pe neașteptate, sunt atacați de forțe inamice net superioare, toți oamenii săi căzând morți sau răniți. Fiind practic imposibilă trimiterea de întăriri în timpul zilei, Caporalul Ramos a continuat să lupte până la căderea nopții, respingând cu grenade de mână inamicul, căruia i-a cauzat pierderi importante. Întărit avanpostul pe durata nopții, inamicul și-a continuat atacurile în ziua următoare, fiind respins din nou. Au fost trimise din nou întăriri, și Caporalul Ramos, deși era bolnav, iar oamenii săi îl sfătuiră să rămână în adăpost, face din nou gală de spiritul de luptător, demonstrat în zilele anterioare, lansându-se primul la contraatac, încurajându-și oamenii cu o vitejie fără margini, până la moarte.
Fiind considerate faptele sale de arme demne de cea mai înaltă distincție pentru vitejie în luptă, i s-a deschis un proces care a determinat că i se cuvine acest drept, fiindu-i acordată prin Ordin Circular la 1 decembrie 1944.
În Spania i-au fost acordate onoruri în Valencia și în Salamanca, fiind Piața Mare a acestui din urmă oraș, locul în care la 25 februarie 1945 i-a fost înmânată tatălui său Crucea Laureată de San Fernando, de către colonelul Eusebio Valle del Real.
Oaspeți la masă – «Villarelevo»
Un sergent al Companiei a 5 a/263 a scris acest paragraf în memoriile sale, în care narează atitudinea față de populația civilă din Rusia a cadrelor și a soldaților din unitatea sa.
Satul se numea Vyarlewo. Cum acesta era loc de concentrare pentru cei care urmau să fie repatriați, los guripas** îl numeau «Villarelevo»***, conjugând astfel numele cu funcția pe care o îndeplinea. Era un sat drăguț, cu isbele**** înșirate de-a lungul unui râușor, străjuit pe margini de șiruri de plopi înalți și subțiri. Făcuse deja cunoștință cu oamenii din sud, deoarece mai fuseseră acolo alți spanioli înaintea noastră. Și se observa în toate, dar în primul rând în faptul că nu se vedea frică pe chipul oamenilor săi, cum se întâmpla când se ajungea pentru întâia oară într-un loc.
Aflându-se în apropierea frontului, era unul dintr-atâtea sate alese pentru ca unitățile ce se aflau de mai multe luni în prima linie, să petreacă o săptămână de odihnă și în același timp să se poată reorganiza, să-și completeze materialul și, dacă era posibil, pierderile, etc., etc. (…)
La sosire, Vyarlewo ne-a primit cu bucurie, lucru care la început ne-a surprins și pe care aveam să-l înțelegem mai târziu. Oamenii ne zâmbeau iar copiii ne luau de mână și ne însoțeau până li se ordona «Alto»*****. Bucătăria de campanie care sosise cu trei ore mai devreme, avea mâncarea pregătită și, după indicarea locurilor de cazare, o scurtă «rupere de rânduri» pentru depunerea echipamentului de luptă și din nou adunarea cu gamelele individuale pentru luarea mesei.
Atenție; Drepți! La ordinele dumneavoastră Domnule Locotenent, fără noutăți la Compania a 5 a! Aliniază 114 oameni!
Sergentul de serviciu, care băgase de seamă, îi făcu semn locotenentului să privească în jur, lucru pe care acesta l-a făcut cu discreție. Se afla acolo întreg satul. Cei drept nu era foarte mare, însă, între copii, femei și bătrâni număra peste o sută de persoane… fiecare dintre ei purtând în mână câte un recipient, un elocvent mod de a-și exprima dorințele. Locotenentul, într-un moment de inspirație, probabil urmând un impuls irezistibil, se adresă Companiei aliniate:
Drepți! Stânga împrejur! Înainte mars! Și după ce trupa făcu 15-20 de pași; Pe loc, stai!; Stânga împrejur!
Acea trupă murdară, disperată și flămândă, rămăsese o bună bucată de vreme separată de bucătăria mobilă, și încă în poziție de drepți își ascultau locotenentul:
– Dacă vreunuia dintre voi îi este foarte foame, poate ieși din formație și să meargă să-și ia mâncarea.
Nici măcar unul nu se clinti. Toți îi înțelesesem intenția, și sunt sigur că asemenea mie, în sinea fiecăruia dintre noi era ovaționat. Odată constatată lipsa de apetit a oamenilor săi, se îndreptă către săteni, care având asupra lor cele mai eterogene recipente, așteptând resturile de mâncare, îi așeză la rând și le ordonă bucătarilor să împartă mâncarea. Era fasole, o frumoasă fasole care, cu siguranță, sosise prin vreo donație ce se trimitea din Spania. Când toți cei prezenți își primiseră porția:
– Drepți! Înainte marș! Pe loc! Pe loc repaus!
În acea zi n-a existat supliment. Nici polonicul n-a fost foarte plin, însă, mamă ce fasolică! Nicicând nu mâncasem una mai bună!
Din acea zi satul a fost invitatul nostru la masă.
Dacă civilii ruși din acel sătuc așteptau siguri că vor mânca de la spanioli, nu era pentru că ar fi auzit de generozitatea oamenilor Companiei a 5 a a Regimentului 263, ci pentru că toate unitățile care trecuseră prin acel loc făcuseră la fel. (fragment din Carlos Caballero Jurado, “La division Azul desde 1941 hasta en la actualidad”)
Marea majoritate a voluntarilor spanioli trăiseră ororile războiului civil la vârsta copilăriei. Și-au văzut părinții, frații și rudele mascrate, au trăit deportări, au răbdat foame și umilințe ce au rămas neșterse de pe retina de copil și odată sosit ceasul au știut să-și arate omenia față de semenii pe care i-au văzut la mii de km de casă cerșind un pic de bunăvoință din partea lor. Chiar înainte de a mă așeza pentru a scrie acest episod dedicat tânărului erou-martir Generoso (ce nume predestinat!) Ramos Velazquez, de numai 21 de ani, parlamentul spaniol a inclus și Divizia Albastră în infama «Memorie democratică», versiunea spaniolă a legii 217/2015.
GOTT MIT UNS!
CABO GENEROSO RAMOS PRESENTE!
Note:
* Laureații DA, sunt divizionarii care au fost decorați cu Crucea Laureată de San Fernando
** Villa- localitate; relevo- schimbare; înlocuire
*** Guripas – sinonim pentru membru al Division Azul
**** Isbele – case de barne acoperita cu paie, tipica pentru zona de nord a Rusiei
***** Alto – Stai!
Bibliografie:
Real Academia de La Historia https://dbe.rah.es/biografias/69277/generoso-ramos-velazquez
Fernando Vadillo – División Azul La gesta militar española del siglo XX
Carlos Caballero Jurado – La División Azul de 1941 a la actualidad, Historia completa de los voluntarios españoles de Hitler