Momente definitorii pentru identitatea naţională românească

Poate un neam să renască din propria cenuşă, să se ridice iarăşi din căderea în starea cea mai adâncă de degradare morală şi pierdere a reperelor? Răspunsul este: da, poate, dacă găseşte resurse să-şi asume o direcţie care străpunge dincolo de veac, pe verticala spiritualităţii. După cum la fel de posibilă este şi soarta unei decadenţe lente, care nu mai poate fi oprită de eforturile zbaterii identitare pe orizontală, lipsite de un orizont transcendent.

Majoritatea naţionalismelor actuale ale ţărilor aflate la vest de România sunt de această factură. Dincolo de autoafirmarea stridentă, de atitudinea vocală împotriva imigraţiei, a islamului, care este văzut drept principala ameninţare pentru identitatea europeană occidentală, dincolo de reacţiile, fie ele oricât pertinente, împotriva aberaţiilor corectitudinii politice, lipseşte totuşi ceva esenţial. Ceva ce adversarul posedă cu asupra de măsură, într-un domeniu pe care mentalitatea europeană l-a abandonat: cel spiritual. Istoria arată că mecanismele religiei sunt întotdeauna mai puternice decât orice fel de ideologie laică. Eşecul occidental din Afganistan o dovedeşte cu prisosinţă. Omul e în stare să-şi sacrifice viaţa numai dacă e condus de un ideal mai înalt decât un simplu set de principii care sună frumos doar pe hârtie, dar care nu pătrund în adâncul sufletului, făcându-l capabil de o transformare interioară.

E drept, un asemenea ideal poate fi şi naţiunea. Naţionalismul poate îmbrăca şi forme laice. Numai că, lipsit de o deschidere transcendentă, mai devreme sau mai târziu el se va eroda, fiind incapabil să mai înflăcăreze un neam aflat pe panta unei decadenţe lente, dar ireversibile.

Doar întoarcerea spre cer, spre Dumnezeu, poate duce la o metanoia fulgerătoare. Ne-o dovedesc profeţii Vechiului Testament, care au reuşit întotdeauna să-şi smulgă neamul din indiferenţă, menţinându-i tensiunea mesianică, până când a sosit ceasul Întrupării lui Dumnezeu. O parte au crezut în El şi L-au urmat, iar cealaltă ramură L-a respins, continuându-şi periplul prin istorie mânată în permanenţă tot de un ideal transcendent, căruia îi aşteaptă încă materializarea.

Iată aşadar cum islamul şi iudaismul se manifestă fiecare cu vitalitate, esenţele lor diferite şi moştenirea istorică încărcată făcând ca ciocnirea dintre ele să fie în permanenţă una cu scântei. Credinţa noastră, a creştinilor, e aceea că rezolvarea acestui conflict va veni din cu totul altă parte. Dar vigoarea şi pasiunea cu care se implică adepţii celor două religii antagonice ne indică faptul că e o utopie a crede că ele se vor transforma vreodată în variante secularizate, edulcorate, cum s-a întâmplat cu creştinismul, în special în occident.

În ţările din estul Europei situaţia este uşor diferită. Mesianismul politic rus a fost întotdeauna fundamentat pe ortodoxie, iar în partea răsăriteană a Uniunii Europene, ţări ca Ungaria şi Polonia îşi manifestă încă pregnant orientarea identitară, care face totodată apel la religia creştină tradiţională a acestor ţări.

România în schimb, la nivel de guvern şi de structuri ale statului, e condusă de elemente servile cercurilor progresiste care domină în occidentul european şi care au revenit la putere în America. Aproape fiecare măsură luată e un atac deliberat la adresa identităţii şi valorilor naţionale. De la politica economică care a dus la datorii externe ameţitoare, la impunerea ideologiei progresiste, cu teme gen drepturile LGBT, educaţia sexuală a copiilor într-un sens pervertit şi tot restul cortegiului de teme ale neomarxismului.

Naţionalismul românesc nu e la putere, dar e viu şi nu mai are cum să se abată de la reperele sale transcendente. Sfinţii închisorilor de pildă nu mai pot fi şterşi din conştiinţa şi istoria acestui neam. Doar acest element e suficient, deşi ar mai fi şi altele, pentru a ne convinge că privirea ne este îndreptată într-o direcţie incompatibilă cu acea extincţie lentă a culturilor masive, care şi-au pierdut însă orizontul, zbaterea lor haotică pentru supravieţuire nefăcând decât să le prelungească agonia. Evident, această conştientizare nu e un motiv de delăsare. Generaţie după generaţie se pot dovedi nevrednice, mediocre, până când destinul se va împlini din nou, într-o conjunctură favorabilă. E oarecum asemănător cu Biserica: nu ajunge să fii botezat, membru al ei, pentru a te mântui. E nevoie şi de efortul propriu, de purtarea crucii, de dăruire şi implicare.

Ce se poate spune din această perspectivă despre momentul actual?

Luna august 2021 prilejuieşte două aniversări ale unor momente definitorii pentru identitatea noastră naţională, cu temelia ei aşezată pe creştinism.

Astfel, pe 9 august s-au împlinit 420 de ani de la moartea martirică a voievodului Mihai Viteazul, cel care a unificat pentru prima dată cele trei principate române. Un precursor de seamă al conştiinţei colective a unităţii româneşti, care avea să se împlinească definitiv abia peste mai bine de trei secole. Personalitate carismatică, înzestrată cu inteligenţă strategică, curaj, voinţă şi mai presus de orice cu o credinţă puternică, Mihai, aflat la cârma unui teritoriu unificat, majoritar românesc, care avea potenţialul unui factor de putere important în zona de intersecţie a intereselor marilor imperii, a devenit un personaj incomod pentru acestea şi a fost înlăturat printr-un asasinat mişelesc.

Iar pe 15 august s-au aniversat 150 de ani de la marea „Serbare de la Putna”, o manifestare determinantă pentru exprimarea identităţii româneşti în istorie, cu năzuinţele şi idealurile ei. În 1871 au participat figuri de seamă, din toate teritoriile româneşti, exprimându-şi cu înflăcărare crezul naţionalist. Amintim numai pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu.

Cu acest prilej aniversar, între 14-16 august 2021 au avut loc la Putna o serie de manifestări comemorative, la care au luat parte printre alţii Preafericitul Patriarh Daniel şi preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop. La finalul manifestărilor a avut loc şi un congres studenţesc, în care a redactat şi o declaraţie în care este exprimat crezul tinerei generaţii care simte româneşte şi este frământată de grija pentru viitorul acestui neam. Deviza exprimată este: „Să fim naționali, cu fața spre universal! Să fim verticali, păstrând același ideal!”

Un asemenea tip de discurs, ţinut în faţa unor personalităţi de talia celor amintite, care l-au şi aplaudat, nu avea cum să nu-i irite pe adepţii „progresismului”. Astfel, un autor de această speţă publică un comentariu acid la adresa mesajului transmis de tineretul înflăcărat de idealul naţional, deranjat fiind în mod special următorul fragment din discursul lui Silvian Emanuel Man, preşedintele de onoare al Ligii Studenţilor din Iaşi:

„Astăzi nu este doar pomenirea Sfinților Martiri Brâncoveni, ci și o zi în care ne aducem aminte de creștinii care sunt persecutați în această lume, fie de regimuri tiranice prin pedepse demne de actele martirice, fie de regimuri așa-zis democratice, care îi marginalizează din școli, din universități, de la locul de muncă, eliminându-i sistematic din viața publică pe cei care nu se aliniază corectitudinii politice și așa-zisei culturi a anulării.

Nu mai facem această manifestație în Imperiul Austro-Ungar ca să ne fie frică să spunem lucrurilor pe nume, ci în țara noastră, dar care, din păcate, astăzi nu ne mai aparține.

Aici, între noi, ne este ușor să ne mărturisim unii altora credința noastră, dar când vom pleca de aici, vom avea fiecare dintre noi curajul ca pentru idealurile noastre să fim luați în râs, să fim batjocoriți și marginalizați? Sau să ne batem pentru ele cu riscul de a-i supăra pe mai marii zilei din țară și de peste hotare, călcând abia atunci cu adevărat pe urmele celor de la 1871?”

Tânărul vorbitor nu a menţionat explicit cine sunt aceia care n-au răpit ţara şi valorile ei, pentru că a ţinut să păstreze o notă elegantă, de exprimare a unui ideal, iar nu să articuleze o diatribă ieftină. Dar autorul pe care nu îl voi numi chiar asta face. Sare imediat ca înţepat de o viespe şi semnalează strident: pericol! E un „discurs antieuropean”! „Acel „cineva” este – spus sau nespus – Uniunea Europeană, cu birocrații ei atei și politrucii ei progresiști de aici, de pe la noi.”

Da, evident că aşa este. Dar are oare această instituţie pe care nimeni nu a ales-o prin vot un caracter sacru, intangibil? A o critica aluziv e un delict similar cu cel de lezmaiestate? E drept, autorul nostru deranjat încearcă să nu dea această impresie, încât se străduieşte să introducă nişte nuanţe. Astfel, afirmă el, generaţia tineretului naţionalist de la 1871 era una formată de idealurile de la 1848 care au stat la temelia statului român modern, în primul rând cel al unităţii naţionale, dar pe principii occidentale, masonice. Astfel, ei îi datorăm toate atributele modernităţii, precum secularizare, democrație parlamentară, separarea puterilor în stat, monarhie constituțională, capitalism, industrializare, piață de acțiuni.

„Ăsta e purul adevăr: România a fost clădită cu un popor care nu știa că este un neam, cu politicieni școliți în Vest, cu instituții străine și domni străini, la bunăvoința – obținută uneori cu forța, într-adevăr – marilor puteri străine. Fără această combinație despre care vituperau la 1871 alți tineri precum istoricul nostru (dintre care unii au rămas puternic în cultura română), România pur și simplu n-ar fi existat.”

Şi, deşi discursul tânărului istoric de la Iaşi a evitat cu grijă orice accente legionare, scribul progresist le caută cu lumânarea, găsindu-le tocmai în … freza acestuia: „Tânărul istoric cu freză care amintește total întâmplător de un alt personaj pornit de la Huși în urmă cu aproape 100 de ani, tot cu o ligă a studenților.” De ce nu-l numeşte pe acel personaj, fiind vorba evident despre Corneliu Codreanu? Aici nivelul nu e decât unul polemică ieftină. O scatoalcă lipsită de eleganţă prin care maimuţăreşte discreţia discursului care nici el nu a menţionat explicit cine ne ameninţă identitatea naţională. Deşi, dacă privim cu atenţie, frizura cu pricina ar putea semăna şi cu cea a tânărului Eminescu. Numai că fantasmele legionare se pare că bântuie obsesiv prin minţile progresiste, care tresar speriate la orice umbră pe care o văd, desluşind negreşit că obiectul care o aruncă are culoarea verde.

Dar ce-ar zice oare aceşti apologeţi ai paşoptismului masonic dacă ar citi cartea „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu, unul din exponenţii de seamă al generaţiei paşoptiste? Da, a fost o generaţie a „progresismului”, necesară pentru emanciparea noastră naţională, pentru formarea conştiinţei noastre ca neam. Cartea lui Bălcescu nu e una scrisă de amorul artei, ci este căutat deliberat un model exemplar al identităţii noastre naţionale. Bălcescu e un naţionalist înfocat, atitudine pe care progresiştii noştri de azi o resping cu silă, iar progresismul său e conceput în limitele credinţei creştine, nu împotriva ei sau dincolo de ea. Toată introducerea acestei lucrări respiră un duh înaintemergător al naţionalismului creştin din secolul următor. În fond nu numai Eminescu, ci şi Bălcescu poate fi considerat un „proto-legionar”. Ca dealtfel toţi cei aflaţi pe linia neamului. Iată aşadar unul din eminenţii reprezentanţi ai paşoptismului pe care îl exaltă progresiştii de azi, care e situat nu pe direcţia lor, ci pe cea a naţionalismului atât de hulit de ei.

Iată ce scrie Bălcescu, care poate fi considerat un precursor al generaţiilor naţionaliste din secolul următor:

„Orice nație dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura și geniul său propriu, la triumful științei asupra naturei, la perfecționarea ințelegerii și a simtimentului omenesc potrivit legei divine și eterne care guvernează ursitele omenirei și ale lumei. (…) Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cercetăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atât doritoare astăzi de viaţă, ce a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu trebuie a uita că, cu toată sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.”

În acest fragment găsim deja germenii noţiunilor de „linie a neamului” sau „misiune naţională” care însă nu pot fi concepute decât în cadrele legilor divine, ale creştinismului. Nu altfel a formulat personajul nenumit, aproape un secol mai târziu, evocat doar prin asemănarea cu frizura acestuia.

Mai mult, în privinţa tratatului pe care Mihai Viteazul a fost la un moment dat silit de împrejurări să-l încheie cu „occidentul”, mai precis cu Împăratul Rudolf al II-lea de la Viena, Bălcescu se pronunţă critic, punând interesul şi identitatea naţională pe primul plan. El respinge slugărnicia necondiţionată faţă de imperiul apusean care, ca orice alt imperiu nu face decât să-şi urmărească în mod cinic şi calculat propriul interes. Argumentul „civilizaţiei” e privit drept unul secundar faţă de cel al neatârnării naţiunii.

„Acest tratat a fost mult lăudat de unii din istorici. Țara Românească singură, zis-au ei, nu putea a-și păstra neatârnarea ei; cum putea dar face mai bine decât a se închina Austriei, cu asemenea favoritoare condiții? Alăturându-se de Austria, românii din Țara Românească se alătura deodată și de atăția români, frați ai lor din Transilvania, Banat și părțile orientale ale Ungariei. Moldovenii încă n-ar fi întârziat a se lipi de Austria cu aceleași condiții ca muntenii. Prin lipirea cu Austria, românii înceta d-a face parte din Orientul barbar și se unea cu Apusul luminat și astfel sporea iute și ei în calea civilizației. Încet cu încet, împrejurările ajutând, românii, supt ocrotirea Austriei, se întărea și, dobândind unitatea națională, dobândea putința d-a câștiga cu vremea neatârnarea lor și intra în toate drepturile naturale ale națiilor.

Toate aceste considerații sunt frumoase și ar fi fost adevărate, dacă din norocire sinceritatea s-ar putea afla vrodată în învoirile făcute între o parte slabă și alta mai puternică, totdeauna plecată a abuza de puterea și protecția ei; daca firea împărățiilor, care sunt niște adunături de staturi și nații fără nici o asemănare și legătură între ele, strânse și ținute laolaltă într-un stat numai prin silă, s-ar putea învoi cu ideea naționalității și a independenței națiilor. Austria dar ar fi abuzat de protecția ei, aceea ce ar fi silit pe români a se arunca din nou în brațele turcilor spre a scăpa de nemți, după cum făcuseră în vremea lui Mircea, spre a scăpa de unguri. Apoi, chinuiți și de turci, ar fi ajuns firește acolo unde au ajuns, a se arunca în brațele muscalilor, spre a scăpa de turci, pentru ca un veac după aceea să se arunce în brațele turcilor spre a scăpa de protectoratul împilător al muscalilor. Oscilații nenorocite, dar neapărate când un mic stat se află între altele mai mari și smâțit de dânsele. Asta este soarta nenorocită a națiilor care se bizuiesc în streini, iar nu în ele înseși; astfel a fost și va fi soarta țărilor române, câtă vreme nu se vor împuternici prin unitatea națională. (Că streinul e totdeauna vătămător unei nații și că facerile lui de bine chiar sunt rele mari.)”

Comparând cele două atitudini: a tinerilor studenţi de la Putna şi a celor deranjaţi de discursul lor autohtonist, e evident care dintre ele se apropie cu adevărat de spiritul paşoptiştilor şi care îl invocă doar de faţadă, încercând să sugereze false contradicţii.

Dar mai importantă decât compatibilitatea cu trecutul românesc este cea cu viitorul românesc. Nici într-una, nici în cealaltă nu există vreo urmă de dubiu. Aşa cum am văzut că se practică mai nou, atunci când e vorba de evidenţe, nu mai e neapărat nevoie să spunem lucrurilor pe nume. Oricine e capabil să le înţeleagă, le poate înţelege.

 

Subiectul precedent

August 1939 – balans final pe muchie de cuţit

Default thumbnail
Subiectul următor

Naţionalism şi Creştinism

Cele mai recente din

Decemvirii (28)

Presa oficială și clasa politică la moartea lui Stelescu  Vestea morții lui