Să ne apropiem în rânduri puţine de această margine înaltă şi neajunsă a fiinţei româneşti (până azi aşa de neştiută): Căpitanul.
Cercetătorii drumurilor adevărului recunosc cu mirare că, veacuri întregi, învăţaţii folosesc fără să-şi dea seama noţiuni ori mijloace fundamentale ale ştiinţei lor, până în ziua când o minte stăpânitoare desprinde acel element din împletirea lui cu o mie altele pentru a-l lumina de toate prestigiile pătrunderii clare. Ştiinţa trăieşte un moment de biruinţă, urmat de o lungă epocă de fecunditate.
Teologal, ivirea Căpitanului printre noi înseamnă, fără îndoială, cunoaşterea mijlocită a fiinţei îngereşti, fulgerata manifestare a Arhanghelului. Nu se cuvine scrisului mirean, întârziat în păcat, plin de preget în a sui până la isvoarele Increatului, să adâncească asemenea taină. Preoţii Legiunii o vor face.
Secular, însă, darul de preţ al vieţii Căpitanului înseamnă o desvăluire în plină zi a firii noastre româneşti. Prin El ne ridicăm la o mai limpede şi adâncă ştiinţă despre noi.
Din limburile în care dorm sufletele şi mugurii, fiinţa noastră e dusă şi răsădită sub cerul marilor creşteri. Desluşimîn chipul şi în moartea Căpitanului, alăturate, mărite şi transfigurate, datele prime ale unui concretum românesc.
Aceste date le găsim de faţă în fiecare din faptele istoriei noastre dinainte de Fanarioţi. Minciuna masonică a anului 48 a încercat zadarnic să ne-o acopere. E deajuns o cufundare de o zi sau două, într-una din vechile noastre provincii, o înghenunchiere pe lespezile mânăstirilor şi bărăţiilor din Curtea de Argeş, ori Câmăulung (străbunul Langenau)ale căror temelii merg până în golul de umbră al Descălecării, pentru a primi o ştire obscură despre adevărata noastră făptură. Vestirea ei strălucită, o găsim în Căpitan: puterea de vis voievodal, pe un prim fond de faptă militară germanică.
Nădejde a marilor creaţii, această bogăţie de natură, care e a Căpitanului, dar şi a muntenilor noştri din Şuici, Câmpulung, ţara Bârsei, Sibii, iar, prin ei, a întregului neam, trece astăzi în planul conştiinţei. Începe actujalizarea unui fond eroic, uitat.
Lunga vecinătate cu seminţiile albe ale Nordului se schimbă astăzi în logodna a două neamuri. Perspectivele nălucesc, împărăteşti, până departe, la aurulul Sfintei Sofii.
Aproape tot ce s-a clădit de la 1848 încoace şi, mai ales, acest Bucureşti, urâţit de construcţii şubrede, în gust marxist, ale ultimei vremi, trezia mânia Căpitanului. Oraşului obraznic şi mincinos îi opunea civilizaţia străveche a cetăţilor domneşti şi mai ales acele permanenţe ale tuturor veacurilor şi cutremurelor: Ierusalimele cereşti ale Ortodoxiei.
Cetatea românească viitoare râvnită de Căpitan cunoaşte un singur monument: mormântul legionar. „Pentru veac” ajung catapetesmele modeste şi cucernice ale meşterilor noştri de totdeauna: pietrarul, zidarul şi zugravul. Cetate fără ideologi şi fără zarafi în care e loc numai pentru luptător, pentru preot, pentru cercetătorul aprig şi pentru cântăreţul eroic.
Un Ev „gingaş şi uriaş” străvede dincolo de mesagiul Căpitanului, acest justiţiar neîndurat aş formelor perverse ale vieţii, dar aplecat cu duioşie peste tiparele ei mărunte ori nevinovate: câini credincioşi, lăcuste firave. Acest Ev se rezună în două vorbe: tabăra şi biserica. Scripturi simple şi hrănitoare, întreţinând de lucrările Duhului, în umbra mânăstirilor; tabere de muncă pe marginile apelor, în vântul şi vigoarea camaraderiei băieţeşti.
Aşa mi se desluşeşte statura şi înţeşesul marei apariţii, în acest sfârşit de Noembre. Iată-l, prins în zeghia lui de piatră; pe fundul munţilor noştri daci, dar şi teutoni, deslegător de întrebări ale Istoriei, altfel turburător decât în celălalt Noembre, când ochiul ni se întorcea plâns de sânge, când glasul ni se gâtuia de laţuri nevăzute.
Dan Barbilian
(Ion Barbu)
Falanga, 2 Decembrie 1940