500 de ani – Sfântul voievod Neagoe Basarab, model de domnitor creştin

Pe 15 septembrie 2021 s-a împlinit exact o jumătate de mileniu de la mutarea la cele veşnice a voievodului Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, trecut de Biserică în anul 2008 în rândurile sfinţilor şi prăznuit pe 26 septembrie. Domnia lui, deşi nu a fost una îndelungată (1512-1521), e păstrată de memoria istorică drept o perioadă luminoasă, de reînviere a strălucirii bizantine şi perpetuare rodnică a tradiţiei religioase a creştinismului răsăritean. Au fost câţiva ani de linişte, obţinută şi prin abilităţile diplomatice ale domnului valah, în care acesta s-a afirmat drept un model de principe creştin şi protector al Bisericii Ortodoxe de pe întinsul întregului fost Imperiu Bizantin, din Siria la Ierusalim şi Sinai, de la Athos la Meteora.

Provenind din familia nobilă a boierilor Craioveşti, tânărul Neagoe a avut parte de o educaţie aleasă, nu doar laică, ci mai cu seamă una profund religioasă, în duhul părinţilor răsăriteni. Drept îndrumător spiritual l-a avut pe Sfântul Nifon, fost patriarh al Constantinopolului, format la muntele Athos (unde a şi trecut ulterior la cele veşnice), la vremea aceea mitropolit al Ungrovlahiei, adus de voievodul Radu cel Mare. Neagoe, care peste câţiva ani avea să urce la rândul său pe tronul Ţării Româneşti, a fost aşadar o personalitate cu o structură sufletească aleasă, modelată după tiparul cel mai autentic al măreţei tradiţii bizantine, pe care a adaptat-o condiţiilor şi specificului românesc.

Ctitoria sa cea mai de seamă, biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş, a rămas până azi o neîntrecută bijuterie arhitectonică. Nu impune prin prin masivitatea dimensiunilor, precum o face de pildă Sfânta Sofia din Constantinopol. Dar această smerenie relativă e compensată prin decoraţiile ei unice şi prin graţia armioasă a formelor ei, întregul edificiu emanând o strălucire şi o frumuseţe aparte. Contemporană cu „chivotele” lui Petru Rareş din nordul Moldovei, şi ele model de originalitate arhitectonică prin goticul moldovenesc, estetică prin pictura murală exterioară, dar mai ales de slăvire a lui Dumnezeu prin astfel de opere de artă bisericească, şi Curtea de Argeş este un monument definitoriu pentru ceea ce s-a afirmat ulterior în istorie drept „spirit românesc”. Târnosirea ei în anul 1517 întăreşte ideea că principatele române au fost cele care după căderea Constantinopolului şi-au asumat rolul de „Bizanţ după Bizanţ”, a cărui menire fundamentală era de a alcătui o orânduire lumească menită să protejeze Biserica Ortodoxă de pe întreg cuprinsul fostului imperiu. Astfel, evenimentul a avut un ecou major în sânul întregii Biserici răsăritene, la el participând atât Patriarhul Constantinopolului, o serie de mitropoliţi de vază, precum şi toţi cei 20 de egumeni ai mănăstirilor de la Muntele Athos. Spre comparaţie, la sfinţirea din 2018 a „Catedralei Mânturii Neamului” a participat ca oaspete numai Patriarhul Ecumenic…

Neagoe Basarab s-a străduit să întruchipeze un model de domnitor creştin, principiile pe care el şi-a aşezat politica fiind profund ancorate în trăirea şi practica ortodoxă. Fără a dispreţui aspectele materiale, organizatorice, militare, care erau privite toate drept importante, el se raporta în primul rând la Dumnezeu, singurul în faţa Căruia domnitorul poate da socoteală. Scrierea (a lui personal, sau redactată sub îndrumarea sa) „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” rămâne un document de referinţă al spiritualităţii medievale româneşti, din care se pot distinge o serie de elemente perene, care caracterizează până azi specificul nostru naţional. Genul acestei scrieri redactată în slavonă în jurul anului 1520, specula principum (oglinda principelui) e unul uzual în literatura medievală, fiind comparat de specialişti cu alte scrieri apărute în aceeaşi perioadă a Renaşterii şi Reformei, dar având autori mult mai celebri:  „Institutio Principis Christiani” de Erasmus din Rotterdam (1516), „Von weltlicher Obrigkeit” de Marin Luther (1523) sau „Il Principe” de Niccolò Machiavelli (1513).

Dar câte scrieri, tot atâtea nuanţe şi diferenţe fundamentale. Dacă cele ale lui Erasmus şi Luther sunt infuzate de principiile unui „umanism creştin”, emergent în acea perioadă în apus, care se folosea şi de o anumită autonomie a raţiunii, cele ale lui Neagoe şi Machiavelii se situează la extremele acestui arc. Prima din ele rămâne fidelă unei tradiţii milenare, a unui absolut religios incontestabil, fără alterări umaniste sau de altă natură. Machiavelli în schimb laicizează total şi pragmatic principiile practicii politice, punându-L pe primul plan nu pe Dumnezeu şi legea morală, ci „optimizarea” mijloacelor pentru atingerea scopului urmărit, care era de fapt dobândirea şi păstrarea puterii politice. Dintre toţi aceştia, el pare a fi adevăratul înaintemergător al modernităţii …

Concepţia lui Neagoe Basarab, care e cea definitorie pentru autenticul spirit românesc, e situată la antipodul celei machiavelice. Încât şi din această perspectivă ea merită a fi cunoscută şi – de ce nu?- asumată. Chiar dacă trăim în secolul XXI, sau poate tocmai de aceea, o atitudine antimachiavelică e mai mult decât necesară în toate împrejurările.

Începutul „Învăţăturilor” e un veritabil manual de teologie a puterii politice, care-L asumă pe Dumnezeu drept reper absolut. Toate împărăţiile de pe acest pământ sunt în mâna şi în voia lui Dumnezeu, conducătorii lor având datoria de a urma cât mai fidel modelul suprem al lui Hristos, Împăratul cel bun, drept şi milostiv. Această idee, precum şi altele din scrierea domnitorului român, poate fi ilustrată prin redarea unor fragmente din ea. Avem la dispoziţie un text într-o limbă română arhaică, o traducere din secolul al XVII-lea, adică după mai bine de un secol de la redactarea originalului în slavonă, limba de cultură a spaţiului creştinismului răsăritean din afara fostelor teritorii bizantine. Dacă ne gândim în acelaşi timp la perenitatea, cât şi la actualitatea principiilor din „Învăţături”, abordarea cea mai pertinentă ar fi o nouă traducere, în româna actuală, a textului slavon. Dar până când filologii vor dezbate şi eventual vor găsi oportun acest demers, pentru textul de faţă, care încearcă doar să surprindă câteva din ideile lui Neagoe Basarab care pot fi considerate repere esenţiale pentru identitatea românească, voi încerca rescrierea unor scurte fragmente cu ortografia uzuală de azi, păstrând însă intact şi parfumul de epocă.

„Pentru aceea dă slavă Celui ce te-a ridicat din pământ și te-a făcut Lui fiu și cerurilor împărat, și noroadelor și oamenilor biruitor mai mare și poruncitor, și te-a pus domn pe pământ, să judeci oamenilor pe dreptate și săracilor în judecată, cum zice și proorocul grăind: „Doamne, dă judecata ta împăratului și dreptatea ta fiului împăratului”. Dar de care împărat grăiește proorocul? Grăiește de împăratul Hristos. Cunoști că „tot darul cel desăvârșit pogoară de sus, de la Tatăl” și peste împărat, și peste domn, și peste preot, și peste tot omul care este al lui Dumnezeu.

Drept aceea se cade fiului împăratului, care este fiu al lui Dumnezeu, să judece drept, că și judecata a lui Dumnezeu este, iar a nimănui altul. Și vă plecați sub puternică mâna lui Dumnezeu, cum zice apostolul, ca făcătorului și împăratului vieții și al veacului nostru, cu toată frica și cutremurul, ca într-o vreme să vă înalțe și să trăiți mult pe pământ bun. Acum pricepeți, împăraților, și vă învățați, toți cei ce judecați pământul, lucrați Domnului cu frică și vă bucurați cu cutremur, primiți învățături, ca să nu se mânie cândva Domnul spre voi și să pieriți din calea dreptului, când se va ațâța degrabă urgia Lui. Mâniați-vă și nu greșiți de cele ce gândiți întru inimile voastre, în paturile voastre vă umiliți. Și iară mai zice proorocul: „ție îţi este lăsat săracul, și mizerului tu să-i fii ajutor”. Că și fiul lui Dumnezeu sărac fu trimis în lume, cum este scris. Iar ție ți-a dat Dumnezeu împărăția în această lume scurtă.”

După ce înşiră numeroase pilde de împăraţi din scrierile veterotestamentare sau din istoria creştină, cu virtuţile sau căderile lor de la Dumnezeu, care uneori pot fi urmate de ridicări, în partea a doua a scrierii lui Neagoe Basarab sunt expuse o serie de sfaturi practice şi norme de conduită aflate în deplină consonanţă cu principiile teologice şi cu mărturisirea de credinţă făcută dintru începutul ei.

Astfel, boierii şi dregătorii sunt asemănaţi cu o grădină, iar domnul este zidul de piatră care o înconjoară şi o ocroteşte. O atitudine care impune o autoritate firească şi generează respect şi loialitate până la moarte.

„Iar acum, fătul meu, eu te las să fii gard grădinii mele și să o păzești, cum am păzit-o și eu. Că dacă o vei păzi și vei fi gardul împrejurat ca zidul de piatră, cum am fost și eu, atunci ei cum cugetau să-și verse sângele și să-și puie capetele pentru mine, așa-și vor vărsa sângele și-și vor pune capetele pentru tine — sau pentru fieștecare domn care va face și va păzi aceste învățături ale mele — și niciodată nu vor da spatele vrăjmașilor voștri.”

Neagoe ne învaţă şi cum trebuie procedat cu uscăturile din propria grădină, în cel mai deplin spirit creştinesc, iar nu în mod despotic şi abuziv.

„Iar de vă va învăța cineva să intrați în zidirea lui Dumnezeu și în grădina mea cu securea, fără porunca lui Dumnezeu și fără cât vă învăț eu, atunci voi să dați seama înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Că eu nu vă învăț să faceți așa, ci vă învăț că se cade domnului carele își caută de grădina sa, să o curățească de toate nuielele cele uscate, care nu fac rod, însă cu lege și cu judecată. Că și în Sfânta Evanghelie zice: „Pomul care nu face rod bun, din pământ se va tăia și se va arunca în foc“. Într-alt loc zice: „Cel ce va ierta greșalele oamenilor, acela încă va fi iertat de la Dumnezeu. Iar cine nu va ierta greșalele oamenilor, acela nu va fi iertat de la Dumnezeu la casele lui David, unde se va sfârși frica cea mare“. Iar domnului se cade să fie milostiv și, măcar de ar fi grădina și făr’ de roadă și te vei mînia pe vreun pom, nu-l tăia, ci-l curățește de toate crengile cele uscate și să sapi gunoiul de la rădăcina lui, pân’ la un an. Dar de va face roadă și va fi iar grădină cum au fost și mai înainte, îl ții; iar de nu se va întoarce să facă roadă, atunci în mână-ți iaste. Ci-i face cum îți este voia. Așa, fătul meu, slugile tale care-ți vor greși, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ci-i iartă greșala, măcar de ți-ar fi și greșit, și-l învață. Cândva doar s-ar întoarce, să fie ca alte slugi, care-ți vor sluji cu dreptate. Iar de nu se va întoarce, ești volnic să-l tai, ca și pe acel pom sterp.”

Printre cele mai frumoase pasaje ale „Învăţăturilor” se găseşte şi unul care exprimă totodată cel mai bine specificul românesc în faţa vitregiilor istoriei. Dacă principiile creştine la care se raportează în permanenţă au un caracter universal şi normativ la toate nivelurile, de la conducători de imperii la stăpâni peste un mic teritoriu, anumite sfaturi sunt croite pe calapodul întinderii şi puterii de care e capabil neamul românesc. Adică a unui stat de mărime medie, ameninţat adesea de mari puteri ostile şi hrăpăreţe. În anumite condiţii, anumite concesii temporare se dovedesc a fi mai înţelepte decât o înfruntare necugetată şi lipsită de sorţi de izbândă. Dar – şi în aceasta rezidă măreţia şi înălţimea cugetărilor sale – Neagoe Basarab nu e nicidecum avocatul principiului „capul plecat sabia nu-l taie”, care presupune o subordonare necondiţionată, laşă, doar pentru a-şi asigura o supravieţuire nedemnă. Nu, pentru că el ne spune totodată că moartea cu cinste e mai bună decât viaţa în ocară şi pentru că asemuieşte această atitudine cu cea a unui şoim. Adică cu o pasăre curajoasă, aprigă, capabilă de o luptă înverşunată dar care, atunci când un vultur, care e mai puternic, îi ameninţă prada, consideră mai înţelept să-i cedeze o parte din ea, pentru că prin asta nu va muri de foame.

„Deci de vor veni asupra voastră vrăjmașii voștri și veți vedea că sunt cu putere mai mare decât voi, iar prietenii voștri vă vor îndemna să mergeți asupra lor făr’ de vreme, sau vă vor speria ca să ieșiți afară din țara voastră, să pribegiți, pre acei prieteni și îndemnători ai voștri să nu-i credeți, că nu vă voiesc binele. Că și eu însumi am fost pribeag, pentru-aceea vă spui că iaste trai și hrană cu nevoie pribegia, și ești de toți oamenii dosădit [nedreptăţit], încă și de copii cei mici, și de care sunt mai răi. Pentru aceea să nu faci așa, că mai bună iaste moartea cu cinste, decât viața cu amar și cu ocară. Nu fiți ca pasărea ceia ce să cheamă cuc, care-și dă ouăle de le clocesc alte pasări și-i scot pui, ci fiți ca șoimul și vă păziți cuibul vostru. Că șoimul, feții mei, are altă pildă și are inimă vitează și bărbată întru sine și multe pasări oblăduiește și biruiește și nici de una nu-i iaste frică, nici se teme și vânează în toată vremea. Și vânând el așa, odată prinse o pasăre să-i fie lui de mâncare și umbla de zbura cu dânsa prin văzduh. Și zburând se luă după dânsul altă pasăre mare și puternică făr’de seamă, care se cheamă vultur. Și începu a-l goni să-i ia vânatul. Iar șoimul dacă îl văzu, zise în inima lui: „Mie nu-mi iaste frică de acest vultur, că eu multe păsări biruiesc; și pre el îl văz mare și puternic și zglobiu, iar inima lui o știu că este fricoasă. Ci nu-mi iaste frică de dânsul, nici îl bag în seamă; că de-aș vrea eu, numai ce aș lovi din aripi odată și m-aș înălța tocmai pân’ la cer, apoi m-aș lăsa asupra-i și l-aș despica cu unghile, că-l știu cine este. Ci numai mă întristez de mărirea lui cea multă. Pentru aceea nu mă voi bate cu dânsul că este tare și puternic, ci mai bine să împart vânatul meu și să-i dau și lui și voi fi în pace. Iar eu, dacă nu mă voi sătura cu ce-mi va mai rămânea, nu voi muri, ci voi trăi până iar voi mai vâna ceva și voi mânca de mă voi sătura”. Și dete dintr-acel vânat ce prinsese câtva și se împăcă cu dânsul. Așa și voi, fraților, sunteți ca și șoimul și multe biruiți, și iaste vânatul în mâinile voastre, adică avuția. Deci, de veți vedea pre niscare limbi păgâne să se pornească asupra voastră cu oști grele și cu putere mare, voi nu vă potriviți lor și să vă bateți cu dânșii într-acel ceas, ci socotiți ce le veți slobozi din unghiile voastre vânat, adică avuție, să le dați să mănânce, ca să se părăsească de voi, cum și vulturul lăsă pre șoim.”

Dacă nici această atitudine nu dă roade, atunci lupta care devine inevitabilă trebuie dată, fără teamă, punând toată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Curajul şi puterea armelor trebuie totodată dublate de smerenie şi rugăciune, precum a făcut Sfântul Voievod Ştefan al Moldovei şi toţi marii domni ai Ţărilor Române.

„Iar dacă veți vedea că nu vor să se întoarcă, voi nu vă temeți de dânșii, nici de oștile lor cele multe, ci luați pre Dumnezeu ajutor în inimile voastre și vă rugați zicând așa: „Stăpâne, făcătorul tuturor și Dumnezeul cel bun, noi suntem robii tăi și n-am iubit lucrul acesta. Că Tu ești singur știutorul inimilor, care vezi și cunoști toate inimile, cele bune și drepte și cele rele și viclene. Iar noi, Doamne, nu suntem bucuroși să se facă această răzmeriță, după cum ne-ai poruncit nouă, nici voim să fie vărsare de sânge, nici să se ude mâinile noastre în sânge de om. Iar ei poate că doar se potrivesc puterii Tale celei mari; că noi, Doamne Dumnezeul nostru, știm că tot cel ce va veni către Tine cu smerenie și cu plecăciune nu-l vei goni de la Tine. Deci și noi am plecat smerenia noastră lor, iar ei n-au vrut să primească smerenia noastră, ce s-au potrivit să fie mai puternici decât Tine. Că tu, Doamne, însuți mărturisești și zici: „Cel ce se va smeri se va înălța, iar cel ce se va înălța se va smeri”. Pentru-aceea, Dumnezeul nostru, acum nu avem altă nădejde, făr’ numai singur pre Tine, judecătorul cel drept, că toate bunătățile de la Tine pogoară. Și acum, într-această vreme de întristăciune la Tine alergăm, ca să ne fii ajutor spre vrăjmașii noștri. Nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru mila Ta cea multă, ajută nouă, Dumnezeul mântuirii noastre, într-această vreme cu nevoie și grea”.

Apoi să te îmbraci mai întâi în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoșă. Așa ieși cu veselie la boierii tăi și să nu te priceapă cumva că-ți este frică, sau să ți-se fi schimbat fața, ci te arată lor vesel și-ți cheamă toți sfetnicii tăi cei bătrâni, și boierii cei mari și toată oastea ta, și zi către dânșii cuvinte bune și dulci ca acestea, grăind: „Iată, dragii mei boieri și voi iubitele mele slugi, că veniră vrăjmașii noștri asupra noastră, nefiindu-le lor noi cu nimic vinovați. Că cu toate cuvintele cele bune și dulci noi i-am mângâiat și, de ar fi pohtit și avuție, le-am fi dat, și cu smerenie încă ne-am smerit înaintea lor și ne-am plecat, iar ei nu vrură să ia, nici cuvintele noastre cele blânde nu le-au băgat în seamă, nici avuție, nici smerenie. Ci numai au venit acuma să ia capul meu, și încă nu numai capul meu, ci și capetele voastre ale tuturor. Deci eu pre voi nu voi să vă las, ci voi să-mi pui capul pentru voi, că-mi iaste milă de voi. Drept aceea vă rog să vă înveţe Dumnezeu, să va fie și vouă milă de capul meu, cum îmi iaste și mie milă de capetele voastre, și să chemăm pre Dumnezeu într-ajutor și cu ajutorul Lui să mergem la dânșii. Că măcar de sunt ei și mulți, Dumnezeu i-a înmulțit, iar pentru neplecăciunea lor, dar de-i va pleca Dumnezeu. Și va da vrăjmașii noștri și-i va supune supt picioarele noastre.”

Apoi să-ți tocmești toate tunurile și oștile tot pre cete, cum le va fi rândul. Iar mai vârtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ți fie tocmirea și orânduiala ta de la Dânsul. Pentru-aceea să-ți ridici gândul și mintea la cer, să-ți pogoare și să-ți fie Dumnezeu într-ajutor. Iar tu să mergi drept față la față spre vrăjmașii tăi, fără nici o frică; iar de vor fi ei mulți, nimic să nu te înfricoșezi, nici să te îndoiești. Că omul viteaz și războinic nu se sparie de oamenii cei mulți; ci cum risipește un leu o cireadă de cerbi, și cum omoară un lup o turmă de oi cât de mare și cum răshiră un glonț de tun multe cete de ostași, nu căci este el mic, ci căci că vine cu mare rane și cumplire, pentru-aceea răshiră și risipește multe cete de oameni, așa și omul viteaz și bărbat și hrăbor [voinic, curajos, viteaz] nu se înfricoșează de oameni mulți. Că omului viteaz toți oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toți oamenii îi sunt dușmani, și încă și de ai săi este gonit și batjocorit și hulit. Și de aceasta, fătul meu, încă te învăț să nu umbli cu oamenii cei fricoși, ca să nu cumva să pierzi cinstea mea și moșia ta, că din toate nimeni nu te va putea izbăvi, făr’ numai unul Dumnezeu. Că Dumnezeu mult iaste milostiv și te va umbri cu mila Sa și-ți va acoperi capul tău, iar vrăjmașii tăi vor fi biruiți.”

Credinţă, înţelepciune, nobleţe, cavalerism, demnitate, curaj –  iată suma de virtuţi definitorii pentru spiritul românesc care se desprind din „Învăţăturile” Sfântului Voievod Neagoe Basarab, şi care au fost însuşite de toate marile figuri istorice care s-au situat pe aceeaşi linie autentică a neamului românesc.

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Decemvirii (14)

Subiectul următor

¡BLANQUERNA ABSOLUCIÓN!

Cele mai recente din

Decemvirii (21)

Codreanu și Stelescu la Galați  Suntem lunile aprilie – mai 1936. Ecourile