Grigore Caraza a fost unul din frumoșii nebuni cărora le datorez trezirea din inconștiență. Dacă nu l-aș fi întîlnit, aș fi băltit inert în apa ignoranței crase față de trecut. Zecile de ore petrecute lîngă el m-au edificat în chip drastic, deschizîndu-mi ochii asupra a cît de alterat îmi era simțul istoric.
L-am cunoscut la Piatra Neamț, în vara lui 2007, și de atunci, de cîte ori mă duceam în orașul din preajma Ceahlăului, nu pierdeam prilejul de a-l revedea. Caraza avea o mină cuceritor de copilăroasă, un soi de candoare luminoasă pe care patimile lumești nu apucaseră s-o spurce. Avea cumințenia senină a ființelor în care răul nu reușise să se cuibărească.
Întîlnirile cu el aveau înfățișarea directă a monologurilor cu sens univoc: el vorbea și eu îl ascultam. Eram atît de absorbit de detaliile pe care mi le împărtășea, încît pînă și cea mai mică întrebare aș fi resimțit-o ca pe un afront. Caraza nu avea nevoie de incitări venite din afară spre a se desfășura. Era nestăvilit în patosul spontan cu care își depăna amintirile din închisoare, iar a-l întrerupe în virtutea unui capriciu ivit din curiozitate cîntărea cît o profanare. Și, ascultînd, simțeam cum pîcla naivității îmi cade de pe creieri, lăsînd locul unei indignări statornice: cum de putusem trăi atîta vreme fără să știu adevărul despre perioada interbelică? Cum de putusem respira atîta vreme în minciună fără să-mi dau seama de farsa istorică căreia îi căzusem victimă?
Alături de Mircea Nicolau, Gheorghe Jijie sau Aristide Lefa, Grigore Caraza a jucat pentru mine rolul unui trezitor. M-a trezit din letargia unei conștiințe aflate sub anestezicul minciunii și m-a ridicat pe treapta lucidității vigilente. De atunci nimeni nu a mai putut să mă îmbobodească debitîndu-mi baliverne despre interbelic și despre Mișcarea Legionară. Și tot de atunci știu să miros imediat lașitatea cu care un intelectual, aflat în condiție subalternă față de masoreții marxiști, continuă să urzească falsuri despre legionari.
Privind înapoi, mă mir de cîtă răbdare a putut avea Caraza cu un novice ca mine, un mucos plin de ifose, temeinic îmbibat cu falsurile oficiale despre cît de criminali fuseseră legionarii. Cred că în sinea lui se crucea de cît de încuiat eram în prejudecățile cu care judecam interbelicul, dar totodată ştia prea bine că nu eram decît unul din milioanele de cobai a căror minte fusese sucită draconic de modul atroce în care masoreții marxiști ne măsluiseră trecutul. Culmea e că, în indolența mea ignorantă, nici măcar nu intuiam că, asfixiată de tirul unei propagande postbelice de decenii, memoria îmi fusese preschimbată în lăcașul unor minciuni pînă într-atît de adînci încît eliminarea lor echivala cu o exorcizare. Fusesem îndrăcit sub cascada scornelilor privitoare la cît de nemernici fuseseră legionarii, iar drama cea mare era că nu-mi dădeam seama de cît de grav îmi era alterată conștiința istorică. Ochii cu care judecam secolul al XX-lea erau, dacă nu orbi, atunci negreşit acoperiţi de ţesătura unor baliverne crase.
Tocmai de aceea orele petrecute lîngă Grigore Caraza au însemnat o veritabilă vindecare de molima lui damnatio memoriae: tehnica falsificării trecutului cu punerea sub stigmat a eroilor şi martirilor români din secolul trecut, urmată de acoperirea lor de uitare. Atunci am înţeles că adevăraţii criminali erau tocmai cei care nu pridideau să repete că Mişcarea Legionară fusese o organizaţie criminală. E vorba de aceiaşi masoreţi marxişti pe care vedem periodic cum, intrînd în rolul unor victime eterne, îşi bat joc de memoria martirilor din închisori.
În preajma lui Caraza și a atîtor alţi deţinuţi politici, am scăpat de abulia cronică a vieţii trăite din simpla inerţie de a mă fi născut. Îi compătimesc pe toţi cei care nu au avut prilejul să întîlnească măcar cîţiva emeriţi ai închisorilor comuniste. Prezenţa lor te solicita pînă la acel prag de exigenţă stranie cînd rutina bleagă a traiului căldicel lăsa locul imperativului de a-ţi pune viaţa în slujba unui ideal: naţional, creştin şi eroic. Lîngă ei nu mai puteai fi moale, biată fleandură privind cu plictis la bolta cerului. Lîngă ei pofta de a rupe linia mediocră a destinului creştea exponenţial. Voiai să te înalţi, tînjeai să-ţi depăşeşti măsura, să dai de pămînt cu condiţia ternă a insului mediocru.
În fine, ce m-a uimit la Grigore Caraza a fost tonul sigur cu care anticipa că în următorii ani în România se va ivi o nouă mişcare naţionalistă a cărei tensiune spirituală nu va fi cu nimic mai prejos decît rangul de vibraţie colectivă pe care îl atinsese generaţia tînără în interbelic. Numai că profeţia lui Caraza o făcea în 2007, iar de atunci o asemenea mişcare nu a izbucnit. Abia acum, la începutul deceniului al treilea din secolul al XXI-lea, sînt semne că ea e pe cale să spargă stratul de gheaţă sub care viclenia masoreţilor marxişti ne-a îngropat trecutul. Ceea ce înseamnă că profeţia lui Caraza nu a fost greşită, ci doar că împlinirea ei a întîrziat. Să nu ne îndoim de ea.
Sorin Lavric