În zorii epocii Renaşterii apăreau două concepţii concurente privind raporturile dintre politică şi morală. Pe de-o parte avem poziţia creştină, care instituie o ierarhie clară a priorităţilor şi o subordonare a primului termen faţă de cel de-al doilea, înţeles ca fiind derivat din principiile evanghelice. Ca texte fundamentale în acest sens putem aminti „Institutio Principis Christiani” (Educaţia principelui creştin) a lui Erasmus din Rotterdam (1516) în apus, sau „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1520) în răsărit. În antiteză cu această concepţie apare la 1513 scrierea „Il Principe” a lui Niccolò Machiavelli. Prin disocierea politicii nu numai de religie, care implică inevitabil şi o morală, ci şi de aceasta din urmă, în numele „raţiunii de stat” sau al unui ţel lumesc care ţine de dobândirea, exercitarea şi păstrarea puterii politice drept scop în sine, Machiavelli se dovedeşte adevăratul deschizător de drum al modernităţii.
Toate revoluţiile „progresiste”, anticreştine, de la cea franceză la cea comunistă, cu teroarea şi hecatombele produse, se încadrează indubitabil în paradigma machiavelică. Anume, aceea că pentru atingerea unui scop imanent, căruia i s-a conferit o aură pseudo-religioasă de „interes superior”, sau de „voinţă generală” (Rousseau) menită să-l înalţe pe un piedestal idolatru, mijloacele alese nu contează, iar „pagubele colaterale” sunt interpretate adesea drept chiar un bine în sine, sau măcar drept răul mai mic în comparaţie cu menţinerea statu-quo-ului politic şi social.
Se poate pune întrebarea unde mai este machiavelismul în zilele noastre, exceptându-i pe conducătorii autocraţi sau dictatori, mai ales că principiile politice pe care e fundamentată lumea occidentală pretind că sunt bazate pe o temelie etică, cum ar fi „drepturile omului”, „libertatea de conştiinţă” sau „instituţiile democratice”, inclusiv „separarea puterilor”, cu rol de a crea un cadru menit să împiedice apariţia unor tirani.
Răspunsul este că primele două, adică drepturile omului şi libertatea de conştiinţă, au din punct de vedere moral un caracter neutru. Luate în sine, ele nu sunt nici morale, nici imorale, ci capătă o asemenea factură abia în urma libertăţii de alegere a omului. Care poate fi îndreptată şi spre răul moral, privit din perspectivă creştină. Dar, prin impunerea acestor principii de esenţă liberală ca având un caracter superior celor morale, nu se realizează altceva decât disocierea politicii de morală, ceea ce este de esenţă machiavelică. Căci paradigma e aceeaşi: impunerea unor principii amorale, neutre în sine, cum ar fi statul la Machiavelli sau libertatea la contemporani, ca fiind deasupra moralei. Iar drept consecinţă, în cadrul acestei paradigme toate acţiunile sunt subordonate idolului de esenţă lumească ales spre închinare.
În ce priveşte principiile şi instituţiile politice ale modernităţii, ele nu reprezintă altceva decât o perdea de camuflaj, la adăpostul căreia machiavelismul se poate desfăşura nestingherit. Aceasta pentru că centrele de putere reale ale lumii de azi nu coincid neapărat cu cele vizibile. Liderii politici din ţările democratice sunt aleşi doar pentru o perioadă limitată, ei fiind de regulă tributari unei reţele de putere invizibilă, acel faimos „deep state”. Hotărârile majore, care definesc mersul lumii spre ziua de mâine, se iau în mod intransparent, în spatele unor uşi închise, iar factorii de decizie nu sunt de regulă politicienii aleşi de popor, care oricum nu au primit un mandat explicit în acest sens din partea electoratului. Aici se încadrează practic majoritatea directivelor UE, deschiderea frontierelor europene pentru o imigraţie nelimitată, politicile energetice dirijiste şi restrictive, care invocă drept pretext încălzirea climei din cauze pretins antropogene, sau restrângerea libertăţilor democratice în contextul pandemiei de covid, practic la scara întregii lumi. Deşi pe hârtie, în arhitectura instituţională a lumii occidentale, Machiavelli nu e vizibil, el rânjeşte maliţios din spatele perdelelor cu care a fost bine camuflat de către cei care deţin adevărata putere – adică elitele politico-financiare globaliste.
Cu toate acestea, istoria ne-a arătat şi faptul că adesea pot apărea reacţii viguroase împotriva principillor machiavelice, generând curente care au încercat să reconcilieze politica şi morala. Faust Brădescu, unul din intelectualii de seamă ai exilului legionar, specialist în filozofie politică, argumentează în broşura redactată în limba franceză „Antimachiavélisme légionnaire” această antiteză proclamată încă din titlul ales. Dacă la Machiavelli politica este disociată de morală, în concepţia legionară binomul „politică-morală” este considerat a fi indisolubil şi primordial. Faust Brădescu remarcă faptul că începând cu Renaşterea a avut loc o disoluţie continuă a valorilor morale:
„Omul se îndepărtase complet de preceptele sale de bază, completând de fapt efortul teoretic al lui Machiavelli înspre detașarea politicii de moralitate. Exact la patru sute de ani după moartea lui Machiavelli (1527- 1927) s-a născut Legiunea. Bazată pe principii morale și pe reconcilierea lor cu politica, Mișcarea Legionară a reprezentat antimachiavelismul. A fost reacția logică a spiritului uman în fața destrămării tuturor instituțiilor sociale și politice, în faţa valului de instincte primare, egoism, utilitarism, tiranii. Pentru ca atmosfera de decadență a lumii moderne să poată fi transformată, omul trebuia să fie smuls din această magmă distructivă. Odată realizată modificarea mentalităţii individului, putea fi încercată readucerea moralității în circuitul politic.”
Dacă în viziunea lui Machiavelli politica era considerată ca fiind un domeniu autonom, supus exclusiv unor legi proprii, disociate de morală, pentru legionarism politica însemna o reconciliere între morală şi realitate. Antimachiavelismul legionar nu este privit de Faust Brădescu drept o simplă metodă de luptă politică, ci mai degrabă un reflex de apărare al spiritului uman. Totuşi, el subliniază unele nuanţe importante, anume că nu avem o suprapunere perfectă cu principiile moralei evanghelice.
„În doctrina legionară nu este vorba de o moralitate pur contemplativă, în conformitate cu preceptele religioase, prin care Mișcarea își poate îndeplini lucrarea politică. Această morală de tip contemplativ a încetat de mult timp să mai joace un rol politic în viața popoarelor. Odată cu apariția umanismului și apoi a Reformei, viața națiunilor europene a început să se dezvolte pe două planuri diferite. Morala însăși a început să capete un alt aspect, trecând de la forma religioasă la forma civilă, de unde o etică religioasă și o etică politică.”
Observaţia aceasta e realistă, întrucât Mişcarea Legionară a luat naştere pe firul unei evoluţii fireşti a naţionalismului românesc, care în secolul precedent s-a plămădit în virtutea ideii romantice de conştiinţă naţională, un element de noutate, adus întâi în prim-plan pe filieră umanistă. Abia teologii şi filosofii secolului XX (Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Nae Ionescu) au arătat posibilitatea şi chiar necesitatea „încreştinării” naţionalismului, între cele două nefiind de fapt o contradicţie fundamentală. Faust Brădescu, observând că din punct de vedere politic Corneliu Codreanu era plasat la antipodul doctrinei machiavelice, compară Mişcarea Legionară cu un veritabil umanism politic modern. Numitorul lor comun este educaţia. Aceasta nu este înţeleasă drept o simplă acumulare de cunoştinţe, ci în primul rând prin caracterul ei moral, formativ, de transformare a sufletului. Drept model de referinţă el aduce aici scrierea de la 1516 a lui Erasmus, dar evocă la modul general şi multe alte scrieri asemănătoare din secolele XV-XVI pentru uzul instrucţiei viitorilor oameni de stat. Implicit deci şi cea a lui Neagoe Basarab, ale cărei nuanţe sunt însă mai aparte, ea fiind mult mai apropiată de principiile filocalice şi de acea „morală contemplativă” la care se referă Faust Brădescu. Şi totuşi, cine citeşte „Învăţăturile”, va putea constata că ele nu rămân doar la un nivel pur contemplativ. Problema este că în prima jumătate a secolului trecut, Filocalia în particular şi scrierile patristice în general, nu au cunoscut încă o amplă răspândire în rândul Bisericii, care era oarecum tributară (cu puţine excepţii unde acest duh s-a păstrat) mersului societăţii din secolul al XIX-lea, impregnat de raţionalism, faţă de care Biserica fie s-a izolat, fie s-a adaptat, însă nu a mai întruchipat un factor hotărâtor la nivel social.
Odată cu Mişcarea Legionară a apărut un proces de întoarcere înspre valorile şi principiile Bisericii. Fără îndoială, busola a fost stabilită de la bun început, iar această apropiere firească s-a produs treptat, nu dintr-o dată. Ea a culminat cu viaţa şi concepţia „Sfinţilor închisorilor”, în special Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, care învederează o apropiere şi mai strânsă între principiile evanghelice şi acţiunea politică şi socială. Cu toate acestea, şi ei sunt conştienţi de faptul că în lumea de azi morala de tip „contemplativ”, cum o numeşte Faust Brădescu, sau creştinismul înţeles ca trăire mistică, nu joacă un rol major la nivel politic sau social, pe treptele desăvârşirii putându-se urca doar la modul individual. Totuşi, ei o propun şi la acest nivel drept punctul cardinal, orizontul către care ar trebui să se îndrepte lumea care se revendică de la universalitatea moştenirii creştine.
În fond, ei nu au făcut decât să aprofundeze pe linie creştină concepţia legionară. Aceasta se poate vedea şi din analiza lui Faust Brădescu asupra Mişcării Legionare, în care el remarcă faptul că avem de-a face cu un proces dinamic, de revenire la origini, iar nu unul cu caracter static.
„Spre deosebire de Machiavelli, Mișcarea Legionară vizează o inversare a acestui spirit politic atât de apreciat de susținătorii secretarului florentin, adică o resurecţie a spiritului creştin. Este un fel de reîntoarcere la sursa unui curent care rătăcise din cauza unei interpretări greșite la origine. Noi simţim această tendință în toate ideile legionare, în această luptă împotriva materiei, împotriva elementelor distructive ale moralei publice și private, împotriva viciilor spirituale care au invadat gândul și activitatea individului.”
Dacă Machiavelli apreciază fără nicio reticenţă individul îndrăzneţ şi combativ, antimachiavelismul Mişcării Legionare nu se manifestă prin opoziţie faţă de aceste însuşiri căci, în fond, după cum punctează şi Faust Brădescu, Legiunea este o organizaţie luptătoare, o forţă revoluţionară, care se bazează pe omul curajos, îndrăzneţ şi gata de sacrificiu. Deosebirile rezidă însă în modul de a conduce o întreprindere politică înspre scopul ei. Pentru Mişcarea Legionară, aceasta e o problemă de atitudine interioară şi de comportament bazate pe valori morale, iar nu pe consideraţii utilitariste. Dacă machiavelismul urmăreşte succesul printr-o politică de forţă, legionarismul îl priveşte drept consecinţa unei transformări lăuntrice a omului, a unei revoluţii spirituale.
Situat la polul opus, Machiavelli nu acordă omului nicio posibilitate recuperare și nici nu-l crede capabil de transformare. Pentru el nu există progres spiritual sau moral. În societate funcţionează legea junglei, în care se impune cel mai puternic, mai viclean, mai violent, care reuşeşte să-şi domine rivalii la aceste capitole. Odată ajuns la putere, nimeni nu va îndrăzni să i se mai împotrivească. Ceea ce înseamnă că Machiavelli îl priveşte pe om nu doar ca fiind slab de caracter, ci de-a dreptul egoist, laş şi abject. Faust Brădescu e de acord că aceste însuşiri au rămas neschimbate din vremurile lui Machiavelli şi până în ziua de azi, dar îi reproşează acestuia faptul că el le-a considerat definitive, că l-a privit pe individ drept incapabil de evoluţie şi transformare.
„Tocmai aceasta diferențiază Mișcarea Legionară de machiavelism. Mișcarea Legionară constată existența unor deficiențe teribile ale spiritului uman, dar le consideră perfectibile, caută să le atenueze tendințele printr-o educație continuă și adecvată. (…) Intențiile lui Machiavelli sunt la fel de pozitive ca și cele ale Mişcării Legionare, dar nu sunt adresate aceleiași părți ale personalităţii umane. El subliniază instinctele scăzute, ridicându-le la calitatea de norme de conduită, pentru că este convins că în mijlocul lupilor, trebuie să fii lup. Oricine se abate de la aceste norme piere. În schimb, Legionarismul porneşte de la un cu totul alt criteriu: crede în esența spirituală a omului și în perfectibilitatea lui socială, politică și morală. Cu toate acestea, nu se mulțumeşte să-l descrie pe om așa cum ar trebui să fie, ceea ce l-ar condamna să nu fie altceva decât o splendidă concepție idealistă, ci acţionează în direcția acestei perfectibilități. Prin educație și prin exemplu, prin eroism și prin martiriu, el zdrobește zilnic coaja instinctelor primare, modifică maniera de a gândi a omului; într-un cuvânt, îl transformă. Iată deci marea diferență: machiavelismul împinge omul înspre exagerarea anumitor instincte sau a anumitor dorințe egoiste și egocentrice, îi insuflă convingerea că baza unică a măreţiei este forţa. Legionarismul, dimpotrivă, împinge omul spre dezvoltarea calităților morale și spirituale și îi insuflă convingerea că măreția are ca bază unică armonia acestor calități.”
Concluzia esenţială a lui Faust Brădescu despre cel care a practicat antiteza la Machiavelli este sintetizată în modul următor:
„În această lume dezaxată şi avidă de dominaţie, a existat un om care a înţeles necesitatea inversării complete a concepţiei politice existente. Corneliu Z. Codreanu nu urmărea stabilirea unei teorii universale. El a avut în vedere reorganizarea neamului românesc. Dar, prin modul său de a abordare a acestei reforme în lumea românească, el a elaborat precepte capabile să zguduie în profunzime concepţiile politice dominante. Și, din punctul de vedere al artei politice, Codreanu s-a plasat la antipodul doctrinei machiavelice.”
Poate că scrierile Căpitanului merită recitite şi prin prisma acestei comparaţii, pentru a le înţelege într-o nouă lumină.
