Naţionalism şi Creştinism

Atitudini din exil – Împotriva balaurului roşu

Remanenţele psihologice şi propagandistice ale ultimului război mondial îngreunează considerabil abordarea acestei probleme. S-a făcut un complex de prejudecăţi în jurul naţionalismului care pare să îl condamne la un surghiun perpetuu. Discreditul ce s-a aruncat asupra doctrinei naţionaliste a avut urmări atât de grave încât simpla menţionare a naţionalismului alături de creştinism apare în ochii contemporanilor o afirmaţie temerară, o împerechere provocatoare de termeni. Lumea nici nu îşi mai dă osteneala să se preocupe de raporturile dintre cele două noţiuni. Din capul locului refuză sa le ia în considerare sub acest aspect.

Sunt mai multe cauze care au contribuit la desfigurarea naţionalismului în conştiinţa europeană. Semnalăm în primul rând nefasta experienţă ce a făcut-o Europa cu naţional-socialismul şi fascismul, partide care, odată ajunse la putere, s-au dezvăluit a fi o proiecţie politică imperialistă. Italia şi Germania s-au asimilat de fapt imperialismelor burgheze. Naţional-socialismul şi fascismul, ca viziune istorică, erau mult mai apropiate de imperialismele francez, englez, moscovit, habsburgic sau wilhelmian decat de naţionalism. O naţiune îşi pierde dreptul de a vorbi în numele naţionalismului, dacă în acelaşi timp duce o politică de aservire a altor popoare.

Naţional-socialismul s-a făcut vinovat şi de o altă eroare. A urmărit reînvierea păgânismului în mijlocul naţiunii germane, intrând în conflict deschis cu Biserica. Cercurile adversare naţionalismului nu au avut corectitudinea să circumscrie deviaţia naţional-socialismului cadrului în care s-a produs. Ele au profitat de acest moment ca să înfăţişeze ostilitatea naţional-socialismului faţă de Biserică ca un produs tipic al naţionalismului în genere, ca un termen evolutiv şi intrinsec al acestei ideologii. La eroarea naţional-socialismului s-a răspuns aşadar cu o campanie care depăşea proporţiile evenimentului. Pentru că nici o altă mişcare nu s-a abătut de la linia creştină. Fascismul a adus des servicii nepreţuite catolicismului prin acordurile de la Lateran, iar Mişcarea Legionară şi falangismul şi-au împrumutat principiile lor ultime din creştinism.

Înfrângerea statelor naţionaliste nu a adus beneficii nici Bisericii şi nici Europei, ci exclusiv duşmanului de moarte al amândurora: Comunismul Mondial. Pe lângă enormele câştiguri teritoriale, Sovietele au reuşit graţie unei propagande îndemânatic întreţinute, să creeze naţionalismului o atmosferă imposibilă în Europa. Creştinii şi democraţii s-au lăsat acaparaţi şi depăşiti de acest val propagandistic. În înverşunarea lor contra Puterilor Axei, ei nu au mai făcut deosebire între esenţa naţionalismului şi accidentele lui istorice, între excesele unor formaţiuni naţionaliste şi valoarea lui intrinsecă, indispensabilă şi pentru propria lor supravieţuire. Comuniştii au fost mult mai profunzi şi mai consecvenţi în gândire. Ei au intuit clar intoleranţa spirituală dintre naţionalism şi comunism: atâta vreme cât naţionalismul nu este extirpat din sufletul europenilor, ei nu pot nădăjdui la cucerirea Occidentului. Nu-i nimic mai primejdios pentru comunism decât reacţiunile unei conştiinţe naţionale ultragiate de o ideologie străină. Cum comunismul este străin de fiinţa popoarelor, trebuie atacată mai întâi fiinţa acestora, trebuie ca în fiinţa lor să se opereze separaţia de naţionalism. Odată ce naţionalismul se întunecă în conştiinţa unui popor, dispare personalitatea acestuia, iar ceea ce rămâne şi se vede nu este decât o masă incoerentă, interesată exclusiv pentru chestiuni materiale, care uşor cade victimă agitatorilor comunişti. Odată această breşă realizată în armătura spirituală a popoarelor, atât democraţia ca formă de conducere a statelor, cât şi Biserica, pot fi mai uşor dislocate de pe poziţiile lor. Aliatul lor natural, energia creatoare a unui neam, a fost redusă la o slabă palpitaţie cu concursul inconştient atât al democraţilor cât şi al creştinilor.

Ca să ne dăm seama de valoarea naţionalismului, trebuie să facem un efort de imaginaţie, încercând să ne închipuim lumea aşa cum o visează umanitariştii extremişti: o masă amorfă, neîmpărţită în naţiuni. Acest peisaj uman nu poate fi decât trist, dezolant, de o monotonie ucigătoare. Nimic decât o reproducere a aceluiaşi tip uman, dotat cu aceleaşi caracteristici, de oriunde am lua materialul de probă. O cultură uniformă, care nu se mai poate numi cultură, căci toţi oamenii ar gândi de pe o platformă comună. Ideile ar circula cu uşurinţă. N-ar mai întâmpina rezistenţă, căci n-ar exista o altă viziune a lumii care să le ia în dezbatere. La această omenire cenuşie aspiră comunismul.

Splendoarea civilizaţiei constă tocmai în multiplicitatea agenţilor ei creatori, în diversele impulsuri ce le primeşte de la diversele naţiuni. Naţiunea e fundamentul culturii. Din lumea ei interioară se desprind operele de artă. Artistul, creatorul, este un interpret al tainelor unui neam, care se găsesc exprimate în forma lor cea mai pură în creaţiile populare. O naţiune închegata se recunoaşte după folclorul ei.

Asta nu înseamnă să renunţăm la universalitate. Numai că universalitatea nu se poate atinge eliminând din jocul spiritului naţiunile. Dupa cum nu există o omenire omogenă, necompartimentată în naţiuni, tot aşa nu există un individ abstract, fără naţionalitate, fără apartenenţă etnică, sau cel puţin fără a fi încadrat unui grup etnic cât de rudimentar. Naţiunea participă la formarea persoanei umane, iar persoana umană este tributară naţiunii. Un om care se desprinde de neam se amputează de una din posibilităţile sale de realizare. Nu e complet şi nici nu îşi poate complini această lipsă cu ceva. Asimilarea lui de un alt grup etnic se face cu peripeţii interioare dureroase şi de cele mai multe ori nereuşite. A te contopi în mijlocul unui alt neam, e o chestiune de generaţii.

Universalitatea adevărată se realizează din convergenţa naţiunilor în Christos. Nu diluarea şi contopirea lor într-o pastă umană duce la universalitate. Există un punct în care toate naţiunile, cu toate talentele, creaţiile şi culturile lor se întâlnesc: Dumnezeu. Particularismele naţionale, reunite sub scutul Bisericii, cu toate comorile lor sufleteşti, constituie cel mai frumos imn de laudă ce se poate adresa Creatorului şi cel mai mare act ce-l poate realiza omul pe pământ.

Christos nu a fost un om fără patrie, un cosmopolit. El a fost un fiu al „poporului ales”, adică al acelui popor căruia Dumnezeu i-a dat în păstrare dreapta credinţă. Legământul dintre Dumnezeu şi poporul evreu demonstrează că Dumnezeu a recunoscut naţiunile ca forme permanente de organizare ale societăţii umane.

Christos a fost un mare iubitor al poporului Său. I-a respectat tradiţiile, i-a dezvăluit taina trimiterii Lui pe pământ şi a pus bazele Bisericii, făcând apel exclusiv la oamenii din neamul Său. Aceste manifestări ar putea fi catalogate astăzi de naţionalism. El urmărea ca prin evrei să se ajungă la universalitatea creştină. S-a întristat şi a plâns cand a văzut că evreii nu îşi înţeleg chemarea: „Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea. Şi a zis: Dacă ai fi ştiut tu, în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pace! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi!” Cum Christos întrupează plenitudinea persoanei umane, omul întreg, desăvârşit, înseamnă ca din structura omului nu poate fi eliminată componenta naţională, că naţiunea reprezintă modul fundamental de manifestare al omului în istorie!

Creştinismul nu reneagă principiul naţional. În antichitate, când imperialismele predominau în istorie şi fiinţa neamurilor era vag cunoscută, textele evanghelice dau întâietate popoarelor. „Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toate neamurile” sunt cuvintele ce le rosteşte Iisus la despărţirea Lui de Apostoli.

Dacă analizăm raporturile dintre naţionalism şi creştinism de pe piedestalul sufletului, din interiorul esenţialului creştin, care este dragostea, concluzia nu diferă. Dragostea nu se poate exercita în abstract, proiectată asupra întregii omeniri deodată. Condiţia umană a dragostei nu e identică cu condiţia ei divină. Cine afirmă că iubeşte întreaga omenire, operează cu o noţiune. Înseamnă că nu iubeşte nimic sau că confundă spiritul de jertfă cu o reverie dulceagă. Dragostea este o experienţă, este un act de trăire, dragostea reclamă o ucenicie. Aşa cum e absurd ca cineva să declare că iubeşte pe Dumnezeu, când nu-şi iubeşte aproapele. E firesc ca iubirea să se reverse în primul rând asupra acelora pe care îi cunoşti şi cu care ai crescut împreună: oamenii din satul tău, din patria ta. Aici iubirea creştină are un câmp vast de activitate. Adevăratul creştin nu se gândeşte numai la propria lui mântuire. Datoria lui este ca să ajute un neam întreg să se urnească pe drumuri plăcute lui Dumnezeu, realizându-se aşa cum reclamă legile divine. Numai în modul acesta individul se pune în slujba întregii omeniri şi numai astfel istoria se sanctifică şi se universalizează.

Sfântul Părinte, Papa Pius XII. în Epistola Apostolică din 22 martie 1952 adresată Episcopatului, Clerului şi Poporului Român se face interpretul aceleiaşi viziuni şi armonii etnice a istoriei: „Noi, cei care faţă de poporul vostru nutrim sentimente părinteşti şi înconjurăm cu iubire deschisă ”pe cei prigoniţi pentru dreptate„ (Mat. 5.10.), dorim să sărutăm lanţurile acelora care, întemniţati pe nedrept, plâng şi se întristează mai mult de loviturile date religiei, prăbuşirea sfintelor instituţii, mântuirea eternă a popoarelor lor pusă în pericol, decât de suferinţele proprii şi de libertatea pierdută”. Sfântul Părinte înalţă rugăciuni către Dumnezeu ca „să dea tuturor pacea sufletelor, pacea popoarelor, pacea tuturor naţiunilor, pacea aceea care să pună în siguranţă sacrosanctele drepturi ale religiei, care apără demnitatea şi libertatea de conştiinţă a fiecăruia, care să unească printr-o legătură de prietenie toate neamurile, fără vreo nedreptate”.

Perosana umană, naţionalismul şi creştinismul sunt valori inseparabile. Ele aparţin aceluiaşi tot. Orice disjuncţie ce s-ar încarcera în sânul lor, orice orientare divergentă a uneia sau alteia, le pune în primejdie pe toate. Comunismul a înţeles mai bine decât unii creştini acest adevăr. De aceea atacă în bloc persoana umană, naţiunea şi Biserica. Conducătorii comunişti îşi dau seama că oricare din aceste valori ar fi liberă, le resuscită pe celelalte, pentru că conţine germenul celorlalte. Pentru a nivela omenirea, comunismul e obligat să coboare la orizontală linia verticală de trăire individ-neam-Dumnezeu. Trecând la un alt exemplu, convulsiunile politice din Franţa, acestea nu sunt datorate, cum se crede în genere, sistemului parlamentar, ci atrofierii conştiinţei naţionale a poporului francez. În Franţa există o dreaptă catolică, există elemente de stânga, dar naţiunea e absentă din luptă. Mişcarea de dreapta luptă în vădite condiţii de inferioritate, fără a fi susţinută de energiile creatoare ale naţiunii. Apelul la aceste energii se cheamă naţionalism şi naţionalismul repugnă în Franţa până şi dreptei. De aceea Franţa este condamnată la eşecuri continui, atâta vreme cât nu îşi va regăsi echilibrul interior. Prestigiul unei naţiuni nu se poate menţine când cetăţenii ei întorc spatele propriei lor istorii.

Criza lumii occidentale este de aceeaşi natură. Economia Occidentului este înfloritoare şi puterea lui militară depăşeşte cu mult forţa blocului comunist. Ceea ce împiedică Occidentul să se reculeagă în faţa pericolului comunist este dezaxarea lui spirituală. Comuniştii au reuşit să disloce valoarea naţionalistă din sufletul occidentalilor. Uriaşele zăcăminte de energie ale acestor popoare nu sunt chemate de nimeni să plămădească istoria. Stau neîntrebuinţate. Popoarele se atomizează, se descompun în indivizi autonomi – prima etapă pentru a fi înglobaţi în masa fără nume a viitorului. Biserica însăşi este constrânsă la defensivă, pentru că nu se poate sprijini pe popoare consistente, închegate şi susţinute de dinamica naţionalismului.

Bărbaţii de stat ai Europei şi reprezentanţii Bisericii trebuie să facă eforturi pentru a se elibera de reziduurile propagandistice ale ultimului război. Naţionalismul autentic înţeles -realizarea naţiunii conform aspiraţiilor ei spirituale şi culturale- potenţează creştinismul, iar creştinismul, la rândul lui, exercită o influenţă binefăcătoare asupra naţionalismului, temperându-l, ferindu-l de a apuca pe căi greşite. În aceste momente de răscruce pentru întreaga lume, Occidentul nu se poate lipsi de elanul popoarelor, pe care numai naţionalismul îl poate trezi la viaţă şi valoriza pentru binele şi mântuirea întregii omeniri.

Horia Sima, Vestitorii, Decembrie 1955

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Default thumbnail
Subiectul precedent

Momente definitorii pentru identitatea naţională românească

Default thumbnail
Subiectul următor

Răzvan Codrescu (1959-2021)

Cele mai recente din

Decemvirii (18)

CONGRESUL STUDENȚESC DE LA TÂRGUL MUREȘ (I) Constituirea echipelor de pedeapsă Între

Default thumbnail

Victor Puiu Gârcineanu

Intelectual cu valenţe mistice, veritabil precursor al generaţiei „sfinţilor închisorilor” din deceniile