Am citit dinaintea voastră atâtea condace, atâtea icoase încât rănile voastre s-au înscris, cu litere sângerii, în trupul meu. Am uitat de rănile mele, de foamea mea strecurată ca un șobolan hulpav în măruntaie. De setea mea, care-mi ardea nemilos buzele. Am lăsat în urmă singurătatea mea, singurătatea nebunului prins în chingile cămășii albe, de forță, cu viața albită de doruri, bucurii, năzuințe, prinsă în ghearele nemiloase ale destinului. Ce însemna singurătatea mea de bufniță ascunsă sub dărâmături, în fața singurătății voastre de criptă rece, zidită parcă-n veșnicie? Am călătorit cu voi în duh. Am dormit pe priciul de gheață. Am mâncat zeama aia râncedă, cu voi, din gamelă. M.am îngropat cu voi sub pământ, în Casimca jilavei Jilava. Dorurile voastre, pentru mama părăsită, pentru iubita rămasă ca o mireasă vădană în noaptea nunții, pentru iubita abandonată pe malul celălalt al timpului, pentru copiii în urechile cărora nu erați altceva decât personaje în file de poveste, toate dorurile astea mi-au străpuns nemilos inima. V-am plâns, nopți în șir, când vă-ntorceați, cu trupurile zdrobite în celulă. Viețile voastre le-am însemnat ca un scrib, uneori entuziast, alteori doar conștiincios, pe coala mototolită a sufletului meu. Vă port, deci, în mine, ca pe o icoană vie.
Pe tine, Valeriu, curat și frumos ca un crin.
Pe tine, Ioane, apostol al mărturisitorilor.
Pe tine, Gheorghe, făclie a Numelui Domnului. Pe tine, Părinte Gherasime, dascăl al iubirii de vrăjmași.
Pe tine, Părinte Justine, piatră de granit a credinței.
Pe tine, Mircea, minte strălucitoare, insuflată de Duh.
Pe tine, Părinte Ilie, tămăduitor nedezmințit al rănilor.
Pe tine, Radu, glas al lui Hristos și al dorurilor voastre neostoite.
Pe tine, Părinte Gheorghe, podoabă a Bisericii nebiruite de Antihrist.
Pe tine Constantin, poet și înțelept nou-mucenic al Logosului întrupat.
Pe tine, Părinte Dimitrie, cel ce în grele pătimiri ai fost ocrotit de aripa îngerului.
Pe tine, profesore George, rector inegalabil al Aiudului și reper al demnității umane.
Pe tine, Părinte Arsenie, întruchipare a gândului treaz, în zbor necurmat spre Dumnezeu.
Pe tine, Traian, propovăduitor înfocat al rugăciunii fără de sfârșit.
Pe tine, Gelu, model de dârzenie în cumplitele suplicii din închisoarea Piteștiului.
Pe tine, Părinte Daniile, scânteie miraculoasă a Rugului Aprins.
Pe tine, Aspazia, suflet de nea pe care a poposit Lumina lină a lui Hristos.
Pe tine, monahule Nicolae, crainic inegalabil al credinței creștine și al îndrăgostirii de neamul românesc.
Pe tine, Părinte Atanasie, vestitor al credinței vii, hrănite din foame, batjocuri, schingiuiri.
Pe tine, Octavian, martor al proniei divine, vie la vreme de ispite și cazne.
Pe tine, Părinte Adrian, străjer de oțel al credinței cristaline, în Hristos.
Pe tine, Cuvioase Marcu, nou Iov, ce-ai îndurat, fără crâcnire, cumplite munci sub tăvălug.
Pe tine, maică Mihaela, care ai apărat cu prețul vieții, de spurcatul glonț bolșevic, icoana Născătoarei de Dumnezeu.
Pe tine, părinte Arsenie, gând învăluit în trezvie, zburând neabătut spre Hristos. Pe tine, Părinte Ioane, cel ce L-ai eliberat pe Hristos din chivotul în care îl întemnițaseră slujitorii apostați, Dăruindu-l tuturor creștinilor, spre nemurirea lor.
*
Marin Răducă
Pe lângă domnul Marin Răducă puteai trece fără să-l observi. Îl ajuta să se ascundă de privirile indiscrete statura sa de ființă mică. Un om mic, dar cu un suflet care tindea să cuprindă lumea toată. Prefera să tacă, mai degrabă, decât să vorbească. Aflase, poate, cât de neprețuită e tăcerea, cât de volatile sunt cuvintele, în cei aproape 4 ani de singurătate trăită la izolator.
Însă noi, tinerii sosiți de la sute de kilometri, eram însetați de cuvintele sale, culese nu din cărți, ci din amara suferință, al cărei pahar îl băuse vreme de 20 de ani.
Privindu-l mai atent, te izbeau trandafirii răsăriți în obraji, care deveneau și mai vii prin contrast cu capul său mic și dalb. Chipul îi era animat de o vioiciune copilărească. Era suficient să îl privești, să știi că acest omuleț îndurase 20 de ani de carceră, să îți inunde, pe loc, inima un val de optimism, de credință în victoria finală a luminii, păcii, bucuriei de a fi.
Privindu-l pe domnul Răducă, îți aminteai că Dumnezeu și-a ales cele slabe ale lumii ca să le facă de rușine pe cele tari. Punându-se pe sine în umbră, vorbea cu dragoste și recunoștință despre toți oamenii mari pe care îi cunoscuse în România subterană (plină de mucenici, eroi, haiduci), dar îndeosebi despre Valeriu, Sfântul închisorilor, și despre Căpitan.
Domnul Marin Răducă a fost unul din puținii isihaști pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc.
Sfătuia să nu rostim Rugăciunea cu scopul de a o dobândi, ci firesc. Și să fim perseverenți în lucrarea ei. Rugăciunea lui Iisus fiind tămăduitoare de patimi sufletești, dar și de boli trupești, așa cum se convinsese, de-a lungul îndelungatei sale vieți, domnul Marin Răducă însuși.
Cuvintele sale erau înrădăcinate în Cuvânt. Și se hrăniseră din clipe cumplite de părăsire, din suferințe trupești și morale, din crezul nezdruncinat al generației din care a răsărit. Un crez care avea trei cuvinte de acces: Dumnezeu și neamul românesc.
Câți martori ai Cuvântului mai avem printre noi, al căror cuvânt să atârne atât de greu? Atât de plin și de dătător de sens?