Orient şi Occident

Lumea occidentală apreciază în genere ameninţarea comunistă după clişeul pe care i-l pune la dispoziţie istoria: comunismul vine din răsărit, din acel spaţiu euro-asiatic încărcat de necunoscute şi primejdii pentru destinul omului apusean, din cele mai îndepărtate timpuri. Nu odată, ci de nenumărate ori, răsăritul şi-a descărcat potenţialul său agresiv asupra lumii occidentale. Începând de la invazia perşilor şi până la cotropirea otomană, istoria ne oferă atâtea exemple instructive. Comunismul nu e decât repetarea aceluiaşi fenomen. Odinioară el se chema Atila sau Gingis-Khan, astăzi reapare sub forma bolşevismului.

A simplifica structura unui fenomen –reducându-l la anumite date cunoscute – nu înseamnă întotdeauna a-i găsi explicaţia reală. Simplificarea e mai ales periculoasă când operăm cu ea în domeniul politico-istoric. În cazul mai sus semnalat, pentru a se decreta bolşevismul un produs de provenienţă răsăriteană şi a-l asimila cu străvechiul antagonism dintre Est şi Vest, s-a luat ca punct de plecare localizarea lui geografică. Nu s-a acordat suficientă atenţie originilor comunismului şi traiectoriei ce-a parcurs-o de la primele lui începuturi. Dacă s-ar fi ţinut mai mult seama de esenţa intimă a comunismului, cu certitudine că Occidentalii ar fi fost mai circumspecţi cu întrebuinţarea analogiilor istorice în explicaţia lui.

Dacă ne referim la doctrinarii şi întemeietorii mişcării comuniste, Marx, Engels, Lasalle, constatăm că nici nu s-au născut în răsărit şi nici nu s-au format sufleteşte şi intelectual în această parte a Europei. “Manifestul Comunist” de la 1848 nu a apărut în vreo ţară răsăriteană. Primele nuclee comuniste tot în Occident s-au înjghebat şi cea dintâi încercare de forţă a comunismului cu capitalismul, “La Commune”, a izbucnit la Paris, în anul 1871. Atât sub aspect ideologic, cât şi sub raport politic, mişcarea comunistă este de filiaţiune occidentală.

În Europa răsăriteană nu există nici mediul prielnic apariţiei şi dezvoltării unei atari organizaţii. Întreaga doctrină comunistă se bazează pe antagonismul dintre capital şi muncă, pe mizeria şi exasperarea maselor muncitoare, provocate de exploatarea capitalistă. Până la întâiul război mondial însă, condiţiile de viaţă din Europa răsăriteană nu depăşiseră stadiul patriarhal al societăţii. Capitalismul era la început. (…)

Disocierea marxismului de comunismul sovietic e dificil de realizat. Nu trebuie uitat că Marx a reclamat distrugerea tuturor valorilor trecutului, pentru a se înfăptui societatea de mâine. Dar care om, lăsat în libertate, ar fi dispus să renunţe la toate coordonatele vieţii lui? Să se despoaie de bună voie de religie, naţionalitate, familie, proprietate şi chiar de propria lui persoană? Ca să trăiască într-un sistem social şi politic atât de monstruos, care duce la anihilarea lui totală, trebuie să fie supus la o presiune continuă din partea statului. Despotismul din Rusia e o consecinţă logică şi inevitabilă a gândirii marxiste.

Occidentul nu numai că e direct responsabil de apariţia comunismului în lume, dar a şi sprijinit permanent această molimă ideologică, acordându-i toate înlesnirile pentru a prinde rădăcini în Rusia şi a se lăţi apoi peste alte ţări. Amintim câteva intervenţii occidentale din cele mai cunoscute în favoarea bolşevismului. Nucleul bolşevic din Occident, format din Lenin şi alţi exilaţi ruşi, a fost finanţat de un grup de bancheri cu sediul la New York şi Londra. Aceşti bancheri voiau să se răzbune pe poporul rus pentru pogromurile suferite de evrei în perioada ţaristă. Tot atât de cunoscut e faptul că Lenin şi tovarăşii săi a traversat Germania şi Polonia în vagoane plumbuite, puse la dispoziţie de guvernul german. Guvernul german punea mare preţ pe acţiunea revoluţionară  a lui Lenin. Germania fiind silită să lupte pe două fronturi, revoluţia rusească era un mijloc excelent de a scoate din luptă pe unul din adversari. În aceeaşi perioadă, primul ministru englez Lloyd George dădea instrucţiuni ambasadorului său din Petersburg să sprijine toate curentele subversive din Rusia. Prăbuşindu-se Rusia ţaristă, se anula şi tratatul secret încheiat între Anglia, Franţa şi Rusia în Mai 1915, prin care aceasta din urmă trebuia să primească, la sfârşitul războiului, Constantinopolul şi Strâmtorile.

Din cauza atitudinii dubioase a aliaţilor în perioada războiului civil din Rusia, armatele contra-revoluţionare sunt înfrânte una după alta şi comunismul se instalează definitiv în această ţară de imense posibilităţi. Amiralul Koltchak a fost predat de cehi armatei roşii, la instigaţia aliaţilor, fiind apoi executat.

Rusia Sovietică nu a participat nici la încheierea tratatelor de pace şi nici nu a fost acceptată în concertul european de după război. Niciun stat nu voia să întreţină relaţii cu un guvern care nu-şi recunoştea obligaţiile internaţionale şi care întreţinea focare de agitaţie în întreaga lume. Dar s-au găsit destui oameni politici în Occident care, din felurite interese, i-au ajutat să iasă din carantină. Cea dintâi spărtură diplomatică a Rusiei Sovietice în sistemul de apărare european s-a produs cu încheierea tratatului germano-sovietic de la Rapallo, în anul 1922. Au urmat alte lovituri. Promotorii “noii direcţii” în politica europeană au fost Rathenau în Germania, Hérriot în Franţa, MacDonald în Marea Britanie, şi … Mussolini. Campania de “europenizare” a bolşevismului atinge punctul culminant cu primirea Rusiei Sovietice în Societatea Naţiunilor, în 15 Septembrie 1934.

Europa intră într-o nouă fază după triumful lui Hitler în Germania. Pe măsură ce se accentuează conflictul dintre democraţiile apusene şi regimul naţional-socialist, Rusia Sovietică se deplasează în poziţia de arbitru al situaţiei europene. În loc ca Occidentul să-şi strângă forţele într-un front unic contra Rusiei Sovietice, fiecare din cele două blocuri rivale, Anglia şi Franţa deoparte, Germania de altă parte, îşi dispută prietenia lui Stalin. Stalin cere un preţ foarte ridicat: înglobarea în sfera de influenţă sovietică a statelor mici şi mijlocii din răsăritul Europei. Aceste state formau bariera de protecţie a Europei apusene contra invaziei comuniste, aşa-zisul “cordon sanitar” al Europei. Tratativele pe care le duce la Moscova, în vara anului 1939, misiunea diplomatică anglo-franceză, se termină cu acceptarea acestei condiţii: pentru a câştiga alianţa Rusiei Sovietice, democraţiile apusene sunt gata să sacrifice ţările din răsărit. Dar speculaţiile lui Stalin merg mult mai departe: el şi-a dat seama că făcând alianţă cu anglo-francezii, blochează posibilităţile de izbucnire ale unui nou război mondial. Hitler, avertizat de această alianţă, nu s-ar fi aventurat să dezlănţuie războiul, când ar fi ştiut că trebuie să lupte din primul ceas pe două fronturi. Inversând cartea ce-o avea în mână şi încheind pactul de neagresiune cu Hitler, Stalin nu numai că se bucura de avantajele ce i le oferiseră şi anglo-francezii (câştiguri teritoriale importante în vest) dar îi crea lui Hitler o falsă certitudine privitor la atitudinea democraţiilor, îndemnându-l să atace Polonia.

Cu acest schimb, absurd pentru interesele Germaniei şi ale Europei întregi, Hitler a dat un nou impuls comunismului mondial. Dacă mai târziu a întors armele contra Sovietelor, faptul nu se datoreşte unui act de clarviziune politică, ci a fost o reacţie impusă de strategia globală a războiului.

Politica rooseveltiană din perioada celui de-al doilea război mondial constituie capitolul cel mai întunecat din istoria raporturilor dintre Occident şi răsăritul Europei. Cu o inconştienţă şi o miopie politică neîngăduite ultimului cetăţean al unui stat, luând în considerare exclusiv presupusa “evoluţie” a comunismului din Rusia spre forme mai tolerante de guvernare, Roosevelt satisface de la alfa la omega toate cererile lui Stalin, făcându-l stăpân pe jumătatea de răsărit a Europei. De pe urma acestui absurd tratament al problemelor europene, n-au suferit numai ţările ce-au luptat de partea puterilor Axei, ci şi proprii lor aliaţi, Polonia şi Iugoslavia.

De la război încoace, politica occidentală se caracterizează printr-un şir neîntrerupt de capitulări în faţa bolşevismului, al căror scop imediat în Europa pare să fie legalizarea statutului de sclavie impus ţărilor din răsărit la Teheran şi Yalta. Ultima ispravă occidentală este primirea în ONU a republicilor populare România, Bulgaria şi Ungaria, cu toate că regimul de tiranie în vigoare în aceste ţări n-a suferit nicio modificare substanţială care să justifice schimbarea de atitudine a ţărilor libere.

Rezultă din această înşiruire de fapte – care nu pot fi tăgăduite – că localizarea geografică a comunismului în spaţiul răsăritean nu constituie criteriul esenţial în aprecierea acestui fenomen. Răsăritul reprezintă un potenţial uman, reprezintă mai mult chiar, un complex de tendinţe care s-au manifestat şi în trecut a fi ostile Occidentului. Dar tot acest ansamblu nu se mişcă în comunism din voinţă şi iniţiativă proprie, ci e mânat de o altă voinţă şi condus de o altă iniţiativă, străine de firea lui. Energia umană din răsărit constituie numai un material prim, pe care s-a grefat o conspiraţie născută, crescută şi alimentată continuu din Occident. Rusia Sovietică e o proiecţie occidentală în spaţiul răsăritean. Occidentul şi-a construit în acest spaţiu piesă cu piesă instrumentul destinat propriei lui distrugeri. Imperialismul rus este calul, iar comunismul este călăreţul, cum se exprima pe vremuri, într-un articol din “Le Figaro”, François Mauriac.

Popoarele din răsărit n-au nicio responsabilitate în apariţia comunismului. Ele sunt victime ale erorilor ideologice şi politice ale Occidentului. Ele suportă într-un veşnic calvar o experienţă dementă zămislită în laboratorul civilizaţiei occidentale. Spengler a arătat că bolşevismul este de esenţă occidentală şi nu o invenţie a imperialismului rus. Occidentalii au creat “bestia fără nume”, cum numeşte Churchill bolşevismul, pentru ca astăzi ei înşişi să fie încolţiţi de ea.

Făuritorii şi sprijinitorii bolşevismului trebuie căutaţi în rangurile occidentalilor: ei se cheamă Marx, Lloyd George, Wilson, Herriot, MacDonald, Mussolini, Hitler, Roosevelt, ca să nu vorbim decât de vârfuri. Civilizaţia occidentală a ajuns într-un stadiu de intoxicaţie materialistă atât de acut încât nu mai e capabilă să distingă binele de rău. Pentru victimele barbariei comuniste nu găsesc decât sarbede cuvinte de consolare, iar pe călăii lor îi primesc cu toate onorurile, în numele unei păci care echivelează cu distrugerea ultimului atom de viaţă liberă pe pământ.

În loc de a învinui răsăritul de ameninţarea care-i pândeşte din toate părţile, dând o falsă interpretare comunismului, Occidentalii ar face mai bine să-şi pună în mod serios problema propriei lor salvări. Dacă idealul apusenilor se va mărgini, ca şi până acum, la lupta pentru biftec, cu certitudine că vor împărtăşi soarta ţărilor de dincolo de cortina de fier. E o chestiune de timp, ca să fie şi ei înghiţiţi de avalanşa comunistă. Nu le-au lipsit profeţii şi vizionarii, care să-i avertizeze de vremurile ce vor veni. Donoso Cortes, filosof şi om de stat spaniol, a făcut următoarea profeţie: “Se îndreaptă omenirea cu paşi repezi spre destinul sigur al despotismului … şi acest despotism va desfăşura o putere de distrugere care, într-adevăr, va fi mai mare decât tot ceea ce noi am trăit până acum… Drumurile sunt netezite astăzi pentru o economie de tirani, de o colosală, uriaşă şi monstruoasă amploare. Astăzi drumurile sunt netezite pentru un tiran care pretudindeni intervine şi totul smulge la sine.” Poetul H. Heine, într-o scrisoare din 1842, vede viitorul în aceleaşi culori sumbre: “Timpuri sălbatice şi întunecate se apropie şi profetul care voia să scrie o nouă Apocalipsă, ar trebui să inventeze noi bestii şi nume atât de înspăimântătoare, că vechile simboluri de animala ar fi, dimpotrivă, ca nişte blânzi porumbei… Zeii îşi acoperă faţa din milă pentru copiii oamenilor… Viitorul miroase a iuft, sânge şi hulă a Dumnezeirii.”

Mareşalul Montgomery, într-o declaraţie recentă, a spus următoarele: “Prefer să mor decât să ajung în robia comunismului.” Iată o lozincă pe care ar trebui să o înveţe toţi occidentalii. De abia atunci ar atinge nivelul de spiritualitate al popoarelor robite astăzi de comunişti.

 

Horia Sima, Vestitorii, Iunie 1956

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Pseudoargumente româneşti în favoarea unei Europe federale

Default thumbnail
Subiectul următor

Împotriva încercărilor de a fundamenta teoretic restricţiile pandemice

Cele mai recente din

Decemvirii (20)

Ionel Moța justifică și întărește deciziile de la Târgu Mureș Luna aprilie