Anul 1938 este considerat pentru noi un an negru.
Crăciunul acestui an, cel mai întunecat, marchează însă în istoria legionară etapa ultimă a luptei care a dus la biruinţa totală.
Peste frământările trecutului, evocările de astăzi ne întăresc în minte imaginea Crăciunului sângeros: legionarul nu uită; el îşi căleşte voinţa în durere, deoarece durerile trăite cu doi ani în urmă, pe vremea când stăpânirea organizase sinistra vânătoare a flăcăilor noştri, i-au dat mai multă putere de voinţă şi viziunea profetică a minunei verzi.
Crăciunul 1938 a fost ultima încercare; toate celelalte încercări ale ocârmuirii de a destrăma rândurile legionarilor – unii în lagăre, alţii în celulele umede şi reci – au rămas zadarnice, după cum zadarnică a fost încleştarea sălbatică a guvernului de atunci – odios patron al jafului şi asasinatului – de a străpunge, mişeleşte, lanţul de fier al gărzilor noastre.
Legionarul a trăit în iadul fărădelegilor, determinat de spiritul plutocratic, momentul înălţător sufletului său în procesul intern ce se consuma; în timp ce spiritualitatea neamului românesc lua o formă definitivă, croită pe tiparul idealului legionar, născut din infinitele resurse ale acestui neam obidit.
Valoarea legiunii trebuie căutată în procesul trăit de naţie, el aducându-i purificare.
Sunt, aşadar, cu atât mai interesante stările sufleteşti ale martirilor şi eroilor noştri, aşteptând învierea prin moarte!
La Vaslui, în prigoană
Ne-am adresat d-lui Corneliu Georgescu, ministrul colonizării.
Crăciunul l-a prins în lagărul de la Vaslui. Iată câteva gânduri – o evocare – din zbuciumul pribegiei:
– Pe aripile îngheţate ale vântului, dangăte vagi de clopot pornite din clopotniţele Vasluiului anunţă lumea năpăstuiţilor din lagăr că azi e sărbătoare, azi s-a născut Mântuitorul.
Zgâriem cu unghia chiciura de un deget aşezată pe geamul îngheţat al ferestrei. Prin luminişul deschis privim o clipă lumea din afară. Aceleaşi rânduri nesfârşite şi dese de sârmă ghimpată, aceleaşi sentinele încremenite în atitudinea de veghe comandată în faţa inamicului, ocolind cât mai departe lagărul, mormânt viu a patru sute de legionari, adunaţi de prin toate colţurile ţării şi ţinuţi aci de ocârmuire, să fie la îndemână pentru praznicele de sânge pregătite.
Lagărul, ca şi sufletele noastre, este adâncit în tăcere de moarte.
E Crăciunul, ziua Naşterii Mântuitorului. Stăpânirea nu îngăduie slujirea unei liturghii. Şi totuşi Mântuitorul pentru noi s-a născut, pentru noi, cei obidiţi, cei prigoniţi pe nedrept. Pentru noi a purtat crucea suferinţei şi Învierea Sa a însemnat şi înseamnă biruinţa definitivă a Binelui asupra Răului.
E ziua Naşterii Mântuitorului. Noi trăim de o lună în Vinerea Patimilor.
Călăii ne-au adus la cunoştinţă că ne-au ucis pe Căpitan. Ne vine rândul şi nouă? – Se poate. Dar pe Căpitan nu l-au putut ucide. Căpitanul trăieşte şi va trăi de-a pururi! Căpitanul e mai mare decât toată generaţia lui, puterea lui de jertfă copleşeşte toată puterea dură a călăilor săi. El este şi va rămâne viu şi creator în mijlocul neamului său, prin el ne va veni biruinţa, după cum prin jertfa lui Iisus a venit mântuirea întregii omeniri.
Mântuitorul totuşi S-a născut şi, împotriva voinţei prigonitorilor săi, a adus omenirii dar divin, Izbăvirea.
Noaptea Moş Ajunului
Povesteste dl. Constantin Papanace ministru subsecretar de stat la Finaţe:
– Zile de groază în prigoană.
După asasinarea Căpitanului, haite de agenţi mişunau prin toate părţile. Vânau legionari. Ne urmăreau fără răgaz. Cercul de fier al poliţiei se strângea tot mai mult în jurul nostru. Multe simpatii şi chiar prietenii se răciseră.
Adeseori trebuia să părăsim o gazdă, fără ca să ştim încotro mergem.
Seara de Moş Ajun a acestui sinistru an am petrecut-o singur. Binevoitoarea mea gazdă a aranjat să meargă la o rudă a sa spre a evita nişte musafiri veniţi din provincie.
Dar începuse să fie îngrijorată fiindcă i se părea că servitoarea care avea legături cu un agent de la poliţie şi începe să-mi bănuiască situaţia. A plecat şi servitoarea la prietenul ei.
Am rămas singur. S-a întunecat. M-am întins pe pat şi nu am aprins lumina pentru ca să nu bănuiască vecinii că a rămas cineva acasă. Timpul trecea greu. Sinistru Crăciun. Gândurile mă năpădeau. Mă copleşea jalea din ţară şi simţeam îngrijorările celor de acasă. Nu ştiau nimic despre soarta mea. Târziu am dat drumul la radio. Încet, încet, foarte încet. Palida luminiţă a aparatului de radio era singura rază care străbătea acest Crăciun întunecat.
Cântecele de Moş Ajun veneau stinse, parcă din altă lume… Irod stăpânea pe atunci.
Crăciunul în cetatea torturii de la Râmnicu Sărat
Impresionante şi uluitoare sunt mărturisirile d-lui Şerban Milcoveanu: D-rul Şerban Milcoveanu şi-a petrecut Crăciunul anului negru în închisoarea de la Râmnicu Sărat, alături de Ing. Clime, Alecu Cantacuzino, Nicolae Totu, M. Polihroniade, Bănică Dobre, Traian Cotigă, Al. Tell, cap. Emil Şiancu, dr. Paul Craja, prof. Sima Simulescu, Aurel Serafim şi atâţi alţi camarazi căzuţi în dreapta credinţă legionară.
Mărturisirile camaradului dr. Milcoveanu sunt crâmpeie din viaţa de martiri a celor ce şi-au făcut Crăciunul în cetatea torturii de la Râmnicu Sărat.
………..
Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii sunt smulşi în plină noapte din mijlocul nostru, strangulaţi pe şoseaua spre Bucureşti şi îngropaţi după împuşcarea cadavrelor în păduricea de lângă închisoarea militară Jilava. Noaptea aceasta a despărţirii, a ultimei despărţiri, a ultimilor lor gânduri şi cuvinte – într-un cuvânt, detaşarea acestui mănunchi de arhangheli de pe pământul lumii noastre spre noul locaş al celor ce s-au apropiat de Dumnezeu, socotesc – nu ca martor şi nici ca legionar – dar cred aşa stăpân de cuvinte şi adjective că este necondiţionat cea mai sublimă pagină a eroismului românesc.
Abia la această dată, la 12 Decembrie, ni s-a adus la cunoştinţă asasinatul. Numai după 13 zile, acel 13 care revine fatidic în toată istoria legionară. În acest timp s-a discutat la Palat soarta noastră, a celor 21 rămaşi încă în jurul d-lui ing. G. Clime şi abia am fost îngăduiţi – pentru a vorbi în termenii lor – să mai rămânem în viaţă.
Înţeleg că are o deosebită valoare istorică de a descrie aceste 13 zile cu presimţirea ce mintea ne refuza să credem că au putut fi asasinaţi, precum zguduirea de trăsnet a fiecăruia din noi şi a tuturor în grup când am aflat realitatea în toată cruzimea ei. O problemă de adâncă psihologie omenească a putut fi citită atât în felul cum fiecare dintre noi 21 am primit lovitura, cât şi în felul cum sufletul nostru comun legionar a reacţionat aşa dezlănţuit, liber şi fără ca cineva din noi să dea o directivă.
Pe la ora 5 după masă, ni s-a spus că Corneliu Z. Codreanu a fost împuşcat, vrând să evadeze de sub escortă şi ni s-a dat să luăm cunoştinţă de apelul camarazilor din lagărul de la Vaslui – astfel ca noi să ne precizăm poziţia şi atitudinea faţă de guvern.
Inginerul Clime spune Tatăl Nostru
Fiecare din noi a reacţionat într-un fel aparte. Dar toţi apoi, fără să ne fi vorbit ne-am îndreptat tăcuţi, cu capetele plecate, cu umerii aduşi, în hainele de ocnaş, şi unul după altul spre platforma de sus aşezată spre răsărit în interiorul penitenciarului. Am îngenunchiat asa cum ne gaseam fiecare.
Ing. Gh. Clime a rostit un Tatăl Nostru. Cuvintele curgeau rar, cate un plâns zguduia pe unul sau altul şi simţeam cum în cer Căpitanul şi camarazii primeau rugăciunea noastră.
Apoi ne-am sculat în picioare. Ne-am strâns unul cu altul în braţe. Ne-am amestecat lacrimile şi durerea. Ca un munte prăbuşit, dar încă mare, dl. inginer Clime cu faţa neagră şi ceţoşaţă de durere ne-a dat porunca cu o voce a cărei tarie părea ea însăşi copleşită:
„Eu mă retrag în celula mea. Voi continua rugăciunile. Ion Banea, iei comanda!”
Ne-am întors spre penitenciar să ne înghiţim durerea şi să ne sfătuim.
Era frig afară, dar şi mai de gheaţă ni se păreau acele ziduri. O tăcere de mormânt înlocuia viaţa zgomotoasă de mai înainte. Cu Nicadorii şi Decemvirii era atâta viaţă, parcă făceau un stup de albine.
Întâmplător, după un colţ din sală am zărit nişte ochi iscoditori. Un plutonier ne spiona pentru a raporta. Bucureştiul se interesa de starea noastră sufletească.
Dar ce poate conta toată această micime omenească?
Pentru obiectivul rândurilor noastre interesează aceste zile şi starea sufletească care ne-a stăpânit în trista şi cernita lor scurgere.
Dintr-un început o mărturisire de umilinţă şi neputinţă mi se smulge din toată fiinţa şi fără să o pot opri, chiar dacă aş încerca.
Pentru ce o mărturisire de umilinţă?
Să spunem cu îndrăzneală: pentru că ei au murit şi eu trăiesc.
Aici sunt simţăminte care sunt proprietatea lor şi pe care ei le-au trăit cu arzătoare intensitate. Eu le-am primit prin iniţiere şi-mi revine doar funcţia de a le reda. De aici, o serie de întrebări. Contopirea noastră sufletească a fost suficientă ca exprimarea de către mine a simţămintelor lor să fie cea adevărată? Trăind, sunt destul de curat ca să am dreptul de a-mi îndeplini obligaţia de a lăsa în scris ceea ce ei n-au putut lăsa? Ei s-au jertfit pentru Mişcare şi au vrut numai binele ei, dar oare mişcarea crede util şi vrea ca să se cunoască acestea?
Nu cu uşurinţă îşi poate îndeplini un om ca toţi oamenii o asemenea misiune faţă de o reală taină trăită de martori pe care i-am cunoscut şi desfăşurată sub privirea lui Dumnezeu atunci când întreaga naţiune îşi avea ochii şi nădejdile aţintite spre Râmnicu Sărat.
Şi pentru ce o mărturisire de neputinţă?
O ştim cu toţi. N-avem cuvinte şi nici minte pentru a înţelege, dar pentru a zugravi?
Alcazarul României
Căpitanul ne vorbeşte în Penitenciarul Râmnicu Sarat la 8 octombrie 1938:
– Lagărele şi cei din afară… Am nevoie numai de Râmnicu Sărat. Voi să nu daţi niciun fel de declaraţie căci trebuie să suferim aici. Mărturia acesta a suferinţei noastre va însemna Alcazarul suferinţei, întocmai ca o torţă ce arde. Întreaga naţiune îşi va avea privirea întoarsa spre noi. În felul acesta mişcarea nu va muri, ea va trăi din ce în ce mai vie în sufletul neamului.
………..
Cea mai impresionantă durere o trăia inginerul Eugen Ionică. Îl iubea nespus de mult pe Căpitan ……………..
O mare greşeală
Parcă îl văd şi acum.
Aşezat pe pat şi cu faţa în mâini plângea, printre lacrimi din când în când zicea: Căpitane, Căpitane! Ce-au facut călăii cu tine… Unde eşti acum… ai fost tare, dar legionarii tăi nu te-au înţeles şi n-au putut fi tot atât de tari ca tine.
Am încercat să îi răcoresc durerea. Nu se putea aceasta. Avea presimţirea hotărâtă ca neamul românesc va pieri.
Îmi spunea mereu:
– Cine crezi, Şerbane că va avea puterea şi elanul să ridice iarăşi atâţia din naţia noastră? Nimeni! Nimeni!
– Nu se poate domnule inginer, vom reuşi să ne ridicăm iarăşi.
– Da, dar fără Căpitan?
Deasemenea imi reamintesc de George Furdui.
…………………………….
– Nu se poate… Nu se poate. Căpitanul n-a putut fi asasinat… merg până acolo şi cred că chiar dacă s-a găsit ucigaşul care să tragă, încă glonţul să nu poată ieşi din puşcă… Eu cred în Dumnezeu… Eu cred în dreptatea lui Dumnezeu…
I-am atras atenţia:
– Dragă George, aceasta atunci trebuie să fie o minune!
– Oh! Da, sigur!
– În orice caz, Căpitanul n-a murit, tot îl avem în sufletele nosatre…
– Sigur, sigur!…
Mihail Polihroniade judeca însă altfel: judeca politic şi realist. Mereu repeta:
– Asasinarea Căpitanului nu este numai o crimă, ci este mai ales o mare greşeală.
Tot el mi-a povestit amănunţit împrejurările în care acest cuvânt s-a spus cândva în istoria franceză. Gândindu-se la Mişcarea Legionară şi la linia noastră de acum înainte, îi plăcea să-şi repete deviza acestui rege francez:
– Tout est perdu, hors l’honneur!
Şi nimeni ca el n-a avut sentimentul onoarei mai prezent înaintea ochilor în acele zile negre şi în care atât de uşor puteai să aluneci.
Parcă îl văd pe d. Inginer Gh. Clime, în picioare, lângă fereastră şi cătând cu ochii departe. M-am întrebat atunci ce-l chinuia: destinul Mişcării sau poate încă aştepta vreo veste de la Căpitan, pe care l-a iubit atât şi l-a întovărăşit în lupte zi de zi, timp de peste 20 de ani?
Întreaga lui fiinţă era numai înţelepciune. După câteva zile de durere, petrecute numai în post şi rugăciuni, în care timp desigur că a încercat să reia legătura cu Căpitanul, a ieşit din celula lui şi ne-a spus:
– Căpitanul a fost asasinat. Aceasta însemnează că puterea de creaţie a Mişcării s-a micşorat mult de tot, dar în schimb credinţa în Mişcarea Legionară s-a adâncit şi mai mult în sufletul neamului!
La Râmnicu Sărat am recunoscut cu toţii că cea mai puternică căpetenie în viaţă o avea în Alexandru Cantacuzino. Nu-i vorbea de hotărârea cu care sfida moartea şi care înspăimântase pe toţi duşmanii.
Cât timp ar fi fost liber, nimeni nu îndrăznea să asasineze pe Căpitan, pentru că el era un al doilea care să-l continue. Dar ceea ce îl definea era în primul rând intuiţia genială cu care străfulgera dintr-o dată orizonturile largi şi liniile marii politici.
Cu toată asprimea rece a fiinţei lui, şi el a avut ochii plini de lacrimi şi a sughiţat în hohote de plâns. Dar după ce ochii i s-au uscat de lacrimi, primul a ridicat comanda Căpitanului şi ne-a spus hotărât:
– Camarazi, opriţi plânsul. Priviţi bărbăteşte înainte. Căpitanul ne-a fost asasinat, dar voinţa Lui este ca moartea Lui să ne fie steag de luptă şi ea să ne aducă Biruinţa!…
La această chemare, ne-am înţeles misiunea. Căpitanul a avut destinul lui Hristos-Omul. Noi, legionarii, devenim apostolii care să răscolească sufletul mulţimilor şi să ducă mai departe steagul până la Birunţă. Şi pentru aceasta, niciunul dintre noi, apostolii Căpitanului, nu putem să ne sustragem de la răspunderea şi împlinirea acestei sfinte misiuni.
Mlaştina deznădejdii
Mai apropiat de sufletul meu îmi era Gheorghe Istrate, comandantul Frăţiilor de Cruce. Întotdeauna tare ca o piatră, îşi făcea o tenace plăcere şi repeta cu fălcile încleştate:
– Călăii cred că s-a terminat cu noi… Se înşeală amarnic, însă… Vor înnebuni de groază când ne vor auzi că tot vom striga: Trăiască Legiunea şi Căpitanul! … Da!… Aşa, întreg: Trăiască Legiunea şi Căpitanul! Abia atunci vor înţelege şi ei că n-a murit Căpitanul… că nu l-au putut ucide!
De câte ori strig acest Trăiască Legiunea şi Căpitanul, mă gândesc la Gh. Istrate, legionarul care în acele zile a avut curajul cel mai puternic de a crede în nemurirea Căpitanului.
Cuvinte asemănătoare şi aceeaşi linie au avut toţi ceilalţi camarazi martiri: Nicolae Totu, Bănică Dobre, Ion Banea, Gh. Apostolescu, Căpitan Emil Şiancu, Traian Cotigă, prof. Sima Simulescu, Al. Tell, dr. Paul Craja şi Aurel Serafim.
Imediat după asasinarea Căpitanului ne-a copleşit o nesfârşită deznădejde şi un sentiment de neputinţă şi rătăcire. Au fost câteva zile în care am avut senzaţia înfrângerii definitive şi că singurul lucru ce-l mai puteam face era să murim pe poziţie, apărându-ne onoarea şi însoţind pe Căpitan. Atunci am simţit că sentimentul onoarei nu este numai un ornament estetic, ci este şi o forţă în viaţă, o forţă cu resorturi rezistente.
Decembrie 1938 ne-a hrănit o scârbă de restul omenirei şi chiar o ură împotriva acestui neam românesc care a primit atât de uşor şi a acceptat asasinarea Căpitanului. Dar curând ne-am dat seama că una este poporul şi alta este clasa lui conducătoare, singura vinovată.
Un singur lucru încălzea sufletele noastre şi lumina nădejdiior noastre: încă trăiau afară două mari căpetenii: profesorul Vasile Cristescu şi Horia Sima
Dar unde sunt acum sărmanii? Îi fugăresc ca pe câini? I-au împuşcat în ascuns? Au putut scăpa în străinătate?
În fine ne vine o veste de la ei. Nu vor să părăsească pământul ţării şi stau aici să răzbune pe Căpitan.
Dar nu, nu, aceasta nu, ei trebuie să plece, dl. Clime să le dea ordin. Cel puţin să rămână ei şi când cerul se va limpezi să fie cine să reînalţe Steagul legionar.
Nicolae Totu a fost acela care în pătimaşa lui iubire pentru oameni şi poporul sărman, ne-a făcut să schimbăm răzvrătirea în compătimire şi să înţelegem că românii sunt încă nişte iobagi, pentru că noi legionarii eram cei care trebuia să le facem educaţia de stăpâni şi să le sădim o conştiinţă vie.
Oferta călăilor
Un înalt personagiu – astăzi mort – din banda prigonitoare a venit pe la sfârşitul lui decemvrie 1938 la Râmnicu Sărat şi a avut o lungă convorbire cu Traian Cotigă. I s-a spus că guvernul a câştigat partida şi este stăpân pe situaţie. Apoi i s-a propus un târg. Anume să-l înlocuim pe Căpitan cu regele Carol al II-lea şi să facem în jurul acestuia un guvern puternic cu toţi patrioţii, de la Călinescu până la legionari. Bineînţeles înalte interese cer aceasta şi patria nicicând nu poate fi refuzată. Altfel vom putrezi în temniţă şi este păcat de tinereţea noastră. Un asemenea limbaj ar fi ameţit pe oricine. Traian Cotigă a respins oferta în cuvinte precaute.
La 7 Ianuarie 1939 autorităţile au înţeles că Mişcarea Legionară nu s-a predat şi deci pentru a o stăpâni are nevoie să ne ţie ostatici.
De-atunci am trăit cu toţii soarta cea mai amară din lume, soarta condamnatului căruia i se prelungeşte agonia şi care ştie că zilele îi sunt numărate şi fără termen pentru că odata trezit să se producă ceea ce am aşteptat aproape un an: răzbunarea Căpitanului şi măcelul represiv al miilor de legionari.
Ştiţi cum s-au petrecut lucrurile cu mine.
Într-o dimineaţă, în Noiembrie 1938 a venit un maior de jandarmi să-mi ceraă declaraţie pentru că e păcat de studiile şi de familia mea. Astfel, cu câteva simple rânduri, voi fi iarăşi liber. Răspunsul meu a fost întocmai ca al celorlalţi camarazi:
– Se poate, d-le maior să aveţi dreptate. Nu vă contrazic şi poate Garda de Fier a murit de tot însă ceea ce vă rog să credeţi este că sunt un om de onoare. Nu pot să-mi părăsesc camarazii. Voi rămâne cu ultimul până la sfârşit.
Maiorul mi-a mai adăugat:
Gândeşte, domnujle, bine de tot! Familia d-tale e nenorocită. Poţi fi util ţării prin medicină. Şi apoi, bagă de seamă, lucrurile înăsprindu-se, nu se ştie ce se poate întâmpla, va veni şi pedeapsa cu moartea.
Nu i-am mai răspuns nimic. Pedeapsa cu moartea – asasinarea – însă a venit. Deci se ştia mai dinainte.
Infern
La 3 zile după asasinarea Căpitanului, primim inspecţia unui prim procuror de la Galaţi, trimis să facă un raport asupra mentalităţii noastre. Raportul era necesar în consiliul de miniştri pentru a se decide asupra soartei noastre. Voi zugrăvi scena petrecută cu mine:
Fără să mai aştept cât de puţin, deodată se deschide uşa de la celulă şi apare o comisie de civili şi jandarmi.procurorul mă întreabă:
– Deţinutul Şerban Milcoveanu, ai ceva de spus asupra regimului din penitenciar?
– Cum aţi spus? Aţi numit acesta un regim? D-voastră ne ţineţi aici ca să ne asasinaţi. Ce-aţi făcut cu băieţii de jos? I-aţi dus ca să-i asasinaţi! Dar să ştiţi, domnule procuror, că cei mai mari vinovaţi sunteţi d-voastră, justiţia, care aţi jurat să respectaţi legile ţării. Sunteţi nişte tâlhari, nişte trădători. Copiilor voştri le va fi ruşine să poarte numele vostru, iar în cimitire, când lumea va trece pe lângă crucile voastre, va scuipa şi va spune: aici e mormântul unui trădător.
Numai închiderea uşii de la celulă a oprit ţipetele mele. Ajunsesem la capătul nervilor. După aceasta am simţit binele unei descărcări.
Când procurorul a ajuns cu ancheta în celula lui Alecu Tell, am auzit nişte zbierete şi urlete sălbatice, încât realmente se zguduie penitenciarul şi toată strada asemenea.
Cel mai liniştit a putut fi numai Alecu Cantacuzino. Întrebat fiind dacă are de gând să mai evadeze şi de aici, a răspuns după o lungă gândire, probabil căutată:
– N-am studiat încă această problemă!
La plecare, procurorul totuşi nu s-a putut reţine şi i-a spus căpitanului de jandarmi care comanda penitenciarul:
– Cum poţi, domnule căpitan, să trăieşti în iadul acesta??
– Într-adevăr, domnule procuror, şi eu mă mir. De altfel, mă aştept în fiecare zi ca deţinuţii să înnebunească şi să spargă uşile, ieşind afară.
Mai târziu, peste câteva luni, am luat cunoştinţă, prin familii, de raportul pe care l-a depus acest procuror. Ajungea la concluzia că suntem cei mai periculoşi care pot fi şi că unul din noi dacă ar scăpa de acolo, ar ridica din nou întreaga ţară şi se reface Mişcarea Legionară.
Rugăciunile de pe urmă
Într-o zi a Crăciunului ne-am putut reuni cu toţi în celula d-lui inginer Gh. Clime, părintele nostru sufletesc, al tuturora.
Era seară şi întuneric. Afară, în frig groaznic îţi crăpa obrazul şi în celule îţi intra în oase. Afară vuia vântul şi bobiţe de gheaţă mângâiau geamul ferestre Îngropată sub întuneric, frig şi tăcere, nu mai era o temniţă, ci un mormânt. În sobiţa de lut pe care o iubeam atât de mult, fiindcă constituia singura noastră distracţie, pâlpâiau şi încălzeau mai mult cu vederea câteva flăcări galbene.
Inginer Clime stătea pe un buutuc de lemn – fotoliul lui favorit şi în acelaşi timp, de lux. Ne-a adus la cunoştinţă ultimile veşti ce-i fuseseră aduse de afară. Ne-a vorbit mult de tot, ne-a spus cum a văzut lucrurile Căpitanul şi cum a gândit. El ne-a pus în faţă ordinele de preşedinte al partidului şi ceea ce s-a executat şi s-a făcut de organizaţie afară. În fine, că de-acum înainte, nu voinţa noastră şi nici a duşmanilor nu ne conduce, ci legi fireşti ale unei îndreptări pornite din ireparabil şi soluţionabille numai prin moarte.
– Dragii mei, aşa stau lucrurile. Ăştia nu ne dau drumul oricâte declaraţii s-ar da, ne ţin ostatici şi au nevoie de acestea. Afară însă încep pistoalele şi dintr-o parte şi dintr-alta. Ele nu se pot opri şi nimeni n-are puterea aceasta. V-am chemat atunci când am hotărât acţiunea organizaţiei şi astăzi am datoria să vă spun următoarele: e bine să vă pregătiţi şi să vă faceţi rugăciunile.
Copleşiţi de un asemenea destin şi strânşi în frigul care căuta să intre şi în sufletele noastre, n-am putut decât să păstrăm tăcerea , tovarăşă a nopţii.
Fiecare din noi privea în jos şi se gândea la ceea ce avea mai drag în acel moment. Poate că m-am gândit atunci şi la doi ochi albaştri. Şi mi s-au arătat mai frumoşi decât erau în realitate, singura dorinţă aveam ca cel puţin aceşti ochi să fie ei fericiţi. Cât mai fericiţi posibil.
Din această legănată visare, tot Mihail Polihroniade m-a deşteptat şi ne-a adus la realitate.
– Domnule inginer, n-avem nimic de spus şi aşa este bine, ne este indiferent dacă vom trăi sau muri, numai Mişcarea să meargă înainte.
Într-adevăr, aceasta a fost şi hotărârea noastră – numai că regele călău trebuia să cadă.
La acest răspuns nu ştiu ce s-o fi petrecut în sufletul părintesc al d-lui inginer Clime. În numele Căpitanului cred că a fost mulţumit de camarazii lui. A fost înduioşat aşa cum numai un om cald şi părintesc ca el poate fi. Înduioşare, însă, nu pentru el, ci pentru atâta viaţă şi tinereţe ce era legată de soarta lui. Pentru aceasta zâmbetul feţii îi era trist.
În noaptea măcelului din 21-22 Septembrie 1939 a cerut călăilor şi s-a rugat în genunchi:
– Omorâţi-mă pe mine. Cruţaţi-i pe ceilalţi… ei sunt tineri, mai pot da ţării ceva bun… Omorâţi-mă pe mine… Omorâţi-mă pe mine… Cruţaţi-i pe ceilalţi…
Pentru atâta nobleţe sufletească a trebuit să moară ca primii martiri creştini, asasinat în timp ce-şi spunea rugăciunea în genunchi.
În cazematele Chişinăului
Camaradul Dumitru Groza, comandantul Corpului Muncitoresc Legionar, ne împărtăşeşte amintirea primului Crăciun în prigoană, petrecut în fortăreaţa Chişinăului.
– „Crăciunul anului 1938, primul Crăciun petrcut în închisoare m-a surprins în vestita temniţă – fortăreaţă a Chişinăului. Ne aflam acolo foarte mulţi camarazi; eu, însă, şi alţi câţiva ne bucuram de… privilegiul de a locui singuri un apartament, adică o celulă umedă, fără pat, cu ciment pe jos şi cu un singur geam orb, la înălţimea zidului de patru metri. Venisem aici, proaspăt ieşit din spitalul închisorii Văcăreşti, împreună cu Victor Diaconescu. Eram nu numai foarte slăbit, dar de pe urma regimului la care fusesem supus – bolnav. În toată puterea cuvântului. Picioarele îmi erau pur şi simplu distruse de la încheieturi de pe urma bătăilor pe care le suferisem la Prefectura Poliţiei. Zile şi nopţi întregi, necontenit, un călău mă lăsa şi altul mă lua în primire, călcându-mă cu picioarele şi lovindu-mă tocul revolverului în cap şi în piept, deşi eram suferind.
Un viscol cumplit urla printre zidurile sinistrei fortăreţe. Îmi aduc aminte că în prima zi de Crăciun, mi s-a dat drept masă, mămăligă mucegăită şi îngheţată şi o ciorbă de varză acră în care parcă fuseseră aruncate şi fierte toate murdăriile pământului.
A doua zi un deţinut, hoţ, care se afla acolo, a izbutit să-mi strecoare un cozonac şi un ou trimis de un camarad. A treia zi am cerut voie să mă duc la biserica din curtea închisorii. Bineînţeles că nu mi s-a permis. Nu mi se îngăduie nici cel puţin jumătatea de oră reglementară de ieşire din celulă, la fiecare 24 de ore. Toţi gardienii erau beţi, vociferau, cântau şi se înjurau toată noaptea ca într-un adevărat iad. Nu puteam să închid un ochi. Tremuram tot timpul, zbuciumându-mă în ghearele unei temperaturi de 40 de grade. Răcisem cumplit şi boala mea devenise din ce în ce mai gravă.
În sfârşit, la câteva zile după Crăciun, călăii m-au ridicat pe targă şi m-au dus la spitalul închisorii unde am dat peste Virgil Borza şi peste Gârneanu, amândoi ucişi apoi, la rând cu mulţi alţii…
Aşa mi-am petrecut Crăciunul acum doi ani, între zidurile cazematei Chişinăului, luptând cu ura prigonitorilor şi cu moartea, în aşteptarea învierii care nu a întârziat să vină prin voia Celui care s-a născut în umilul staul de la Betleem, ca să sufere apoi şi El chinurile prigoanei şi moartea din mâna răilor şi ticăloşilor, fiindcă acesta este destinul tuturor Mântuitorilor, fie ei oameni sau Dumnezei”.
Axa, Anul IX, nr. 43, 25 Decembrie 1940