Căpitanul în Casa Cernăianu (II)

Pe baza celor trei mărturii legionare legate de cazul Cernăianu vom încerca să înţelegem ce s-a întâmplat în casa din strada Simonide nr. 13. Aşa cum spuneam, cele 3 relatări nu coincid în detalii esenţiale, de aceea vom folosi diverse instrumente pentru a vedea ce se poate stabili dincolo de dubiu în această problemă. Aceste instrumente sunt: „Însemnările” făcute de Căpitan în timpul prigoanei Duca şi publicate în exil la Editura Pământul Strămoşesc în anul 1963, calendarul anului 1934, note şi documente emise de autorităţi aflate în Arhiva Corneliu Zelea Codreanu, volumul II – disponibile şi online (mişcarea.net).

Când ajunge Căpitanul în casa Cernăianu şi când o părăseşte?

„Însemnările” Căpitanului încep la data de 11 februarie 1934 şi continuă cu notări aproape zilnice până la data de 12 martie 1934. Toată informaţia din această perioadă este corectă şi perfect verificabilă (decizii din şedinţe de guvern sau din parlament, informaţii văzute în presă acelor zile etc). Notiţele se încheie cu o însemnare ulterioară din data de 26 aprilie 1934 care face referire la câştigarea procesului. 26 aprilie 1934. De când am încetat de a scrie a trecut mai bine de o lună. În acest timp ne-am predat Consiliului de Războiu. A început procesul. A durat trei săptămâni şi cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat cu bine din cel mai greu impas al vieţii mele şi al Gărzii. Din adâncul acestei nenorociri Garda a ieşit împătrit mai puternică. Toată Garda de Fier cade în genunchi şi mulţumeşte lui Dumnezeu şi Sfântului Arhanghel Mihail, cel ce stă la picioarele tronului Său, pentru marea biruinţă repurtată. Personal mi-a ajutat Sf. Anton de Padova. Mă voiu ţine de angajamentele luate.

Toată perioada 11 februarie-12 martie 1934 Căpitanul o petrece în casa Zăvoianu. „Însemnările” dovedesc acest lucru, pe parcursul lor Corneliu Codreanu făcând referiri la Colonel, la informaţiile aduse de acesta şi la serviciile făcute. Marţi 20 februarie 1934. Colonelul a venit azi foarte îngrijorat. I-a spus camaradului F. că guvernul n-a renunţat încă la ideea suprimării mele. Că dacă m-ar prinde, m-ar omorî. Că poate ar fi mai sigur dacă aş pleca în străinătate. Eu înclin mai mult către altă părere: este mult mai bine pentru Mişcare să mor în ţară decât să trăiesc în străinătate. (…) În fiecare zi, cum aduce pasărea de mâncare puilor ei, aşa ne aduce colonelul veşti dimineaţa şi seara. După cum se întâmplă: când mai bune, când mai rele. Când sunt bune, el e plin de speranţă şi radiază, când sunt rele, e supărat. Cele rele îl impresionează rău şi atunci suferă. Astăzi a găsit veşti rele şi a fost supărat.

În data de 10 martie se specifică încă o dată faptul că se afla în acea casă. Sâmbătă, 10 martie 1934. Astăzi de dimineaţă s-a urcat un cocoş pe coteţ, pe o casă mai mică, o magazie, de pe magazie pe bucătăria vecină şi de acolo, pe horn sus, care se află drept în faţa ferestrei mele, la o distanţă de vreo 5-6 metri. Acolo a cântat de mai multe ori, după care a coborât. Am zis că acesta este un semn bun. Și am rugat pe domnul colonel ca nu cumva să taie acest cocoş. Iar dacă în adevăr ne va aduce o veste bună, să-l ţinem până când va muri de bătrâneţe. În 11 şi 12 martie Căpitanul scrie mult şi aşezat, deci cu siguranţă nu era fugar. Cel puţin, până la data de 12 martie s-a aflat în casa Zăvoianu.

În dată de 15 martie 1934 Căpitanul se află deja în arest. Cu această dată există atât procesul-verbal de la arestare, cât şi Telegrama dată de autorităţi către Inspectoratele regionale ale poliţiei Bucureşti, Timişoara, Chişinău, Cernăuţi, Craiova, Iaşi şi Galaţi prin care se revoca urmărirea lui Corneliu Codreanu, fiind arestat de organele Direcţiunii Generale a Poliţiei. În plus, există o Notă a Brigăzii Mobile tot din data de 15 martie 1934 care precizează: Se depune spre deţinere Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizaţiei dizolvată Garda de Fier, dispărut de la dizolvare şi prins pe Calea Plevnei într-un automobil, în compania preotului profesor Cristescu şi a Colonelului în rezervă Zăvoianu, care l-a adăpostit în casa sa din Bucureşti, strada Gral Berthlot no. 100 de la 3 ianuarie până astăzi; urmând a fi cercetat.

Casa Generalului Zăvoianu se afla la câteva sute de metri de Calea Plevnei. Cel mai probabil cei trei pasageri au pornit din Casa Zăvoianu. Pentru siguranţa Căpitanului, l-a însoţit atât colonelul Zăvoianu care avea să şi depună mărturie, în calitatea sa de gazdă a fugarului, cât şi preotul Cristescu, al cărui prestigiu nu ar fi permis o eventuală suprimare a lui Codreanu pe drum sau la sediul Direcţiunii Generale a Poliţiei. Zăvoianu a declarat că a găzduit pe Căpitan în toată perioada 3 ianuarie – 15 martie 1934. Data de început coincide cu ceea ce ştiam şi din alte surse (Căpitanul rămâne în casa Generalului Cantacuzino până după asasinarea lui Ciumetti, apoi va fi ascuns în casa Zăvoianu, Ciumetti a fost omorât pe 29 decembrie 1933, dar evident că vestea nu s-a aflat imediat, ci după câteva zile când i s-a descoperit trupul în Lacul Fundeni). Nu putem fi siguri pe data de final. Dacă ar fi rămas în casa Zăvoianu până în data de 15 martie, nu ar fi avut cum să existe zvonurile şi minciunile legate de casa Cernăianu şi nici mărturiile date de Creţu şi Flamură. Pe de altă parte, nu avem niciun indiciu că între casa Zăvoianu şi casa Cernăianu Căpitanul a stat ascuns în altă parte, dar nici nu putem exclude această variantă.

Aşadar, rămâne neacoperită de informaţie numai perioada 13-15 martie 1934. Prezenţa Căpitanului în casa Cernăianu trebuie să fi avut loc cândva în cadrul acestui interval. Nici Grecu şi nici Horia Sima nu precizează data la care Căpitanul a mers la familia Cernăianu. Flamură, în schimb, aşa cum puteţi constata, dă o mulţime de detalii care se dovedesc însă a fi total greşite. Flamură îl plasează pe Căpitan în casa Cernăianu în data de 24 martie, iar predarea sa o fixează în data de vineri, 25 martie. La acea dată Căpitanul era deja de 10 zile în arest. În plus, 25 martie nu pică într-o zi de vineri, ci într-una de duminică. Dacă am lua în considerare o eroare umană de transcriere şi am presupune că ar fi fost vorba de 14 în loc de 24 şi 15 în loc de 25, nici aşa nu se potriveşte. 15 martie a fost o zi de joi în anul 1934. Deci detaliile cronologice pe care pune atâta accent Vasile Blănaru Flamură nu se susţin. Nu se susţine nici pretinsa peregrinare atât de lungă a Căpitanului pe la diverse gazde. Dacă pe 12 martie era în casa Zăvoianu şi pe 15 martie era arestat, înseamnă că toată acea înşiruire cu x zile într-un loc şi y zile în altul e o fabulaţie. Altă fabulaţie se dovedeşte şi partea legată de cartierul cu vile şi strada enigmatică şi suspectă. Aşa cum arătam în numărul trecut al serialului nostru, casa Cernăianu de pe strada Simonide 13 se afla în zona Izvor, foarte aproape de casa Generalului Cantacuzino, deci într-o zonă familiară Căpitanului, pe care era imposibil să nu o recunoască (Simonide dădea fix în cheiul Dâmboviţei pe partea opusă străzii Gutenberg).

Cum ajunge Căpitanul în casa Cernăianu?

Relatările lui Horia Sima şi Gheorghe Grecu coincid pe această informaţie. Căpitanul ar fi cunoscut în Parlament pe Cernăianu care i-ar fi mărturisit că îl simpatizează şi s-ar fi oferit să îl ajute la nevoie. Varianta pare credibilă. Cernăianu şi Codreanu au fost într-adevăr colegi în Parlament în 1932. În prigoana Duca s-a dovedit că au jucat un rol esenţial oameni care până la acel moment nu se implicaseră în Mişcarea Legionară. Exemplul cel mai elocvent este al Colonelului Zăvoianu. De menţionat că la Horia Sima apare în mod eronat numele Crăciunescu în loc de Cernăianu. Faptul că scrie în exil, la ani distanţă de eveniment şi că nu a fost martor direct al explicaţiilor date de Căpitan pe subiect, nu justifică o eroare atât de mare. Presupun că în mod voit a ales să pună un alt nume, nu îmi explic însă de ce.

Relatarea lui Blănaru Flamură este şi de data asta ciudată şi prea puţin credibilă. Căpitanul (şi înaintea lui cei care îi garantau siguranţa: Silaghi, Anastasescu şi Ionescu) să fi acceptat să meargă într-o casă fără să ştie cine sunt proprietarii, să fie întâmpinat de o femeie care nu părea stăpâna casei şi nu locuia acolo şi totuşi să rămână în acea casă fără să pună niciun fel de întrebare, mulţumindu-se să presupună că se află în casa unor prieteni, să doarmă liniştit toată noaptea şi să primească în chip firesc dimineaţă ceaiul de la un valet… Varianta asta mie mi se pare absolut utopică. Faţă de fragmentul reprodus în acest articol, Flamură vine şi cu extra explicaţii. Astfel, susţine că femeia respectivă se numea Angela Drasca şi că era secretara lui Pitulescu, directorul Poştei – cel despre care am văzut în episodul anterior că gestiona împreună cu Coca Cernăianu un serviciu de informaţii în favoarea Elenei Lupescu. Flamură mai afirmă pe de o parte că Andrei C. Ionescu a lucrat cu Angela Drasca şi astfel Căpitanul a ajuns în casa Cernăianu. Pe de alta, ne spune că Andrei C. Ionescu căzuse în mâinile Siguranţei cu două zile înainte de predarea Căpitanului. În condiţiile astea, cum şi când putuse să aranjeze cu Angela Drasca sosirea în casa Cernăianu? Pentru o imagine mai completă a întregii relatări făcute de Vasile Blănaru Flamură pe subiect, vă recomand să citiţi sau să recitiţi întregul capitol „Democraţia carlistă şi primii martiri legionari” din „Batalioanele Morţii. Adevărul în moartea prim ministrului liberal I. Gh. Duca”.

În relatarea lui Horia Sima neveridic mi se pare un fragment din dialogul dintre Codreanu şi Cernăianu. Eu nu mi-l pot imagina pe Căpitan spunând aceste cuvinte către un necunoscut care i-a mărturisit simpatia pe holurile parlamentului: „Vă rog să mă adăpostiţi câteva zile în casa dvs. Dacă mă prinde poliţia, mă omoară.”

În relatarea lui Gheorghe Grecu o informaţie foarte importantă mi se pare menţionarea podului de peste Dâmboviţa. Aşa cum spuneam, casa Cernăianu era pe cheiul Dâmboviţei la jumătatea distanţei dintre podul Haşdeu şi podul Schitu Măgureanu (între cele două poduri e o distanţă de 550 metri). Încă ceva, de la casa Zăvoianu şi până la podul Haşdeu se merge în linie dreaptă o distanţă de 950 metri. Dintre cele 3 relatări, aceasta pare cea mai firească. Căpitanul, nevoit să părăsească casa Zăvoianu cândva după data de 12 martie, se ascunde sub podul Haşdeu şi îşi aminteşte că foarte aproape se află adresa unui om care îi promisese ajutor la nevoie.

Ce s-a petrecut în casa Cernăianu?

Aceasta este cea mai încurcată parte a problemei noastre. Căpitanul ar fi rămas în casa Cernăianu ba 2 minute (Horia Sima), ba jumătate de oră (Grecu), ba de seară până dimineaţă (Flamură). Căpitanul ar fi discutat cu Codin Cernăianu (Horia Sima), cu servitoarea (Grecu), cu însăşi Elena Lupescu (Flamură). Nicio dovadă, niciun argument obiectiv verificabil care să susţină una din cele 3 versiuni. Nu ne rămâne decât subiectivismul şi bunul simţ…

Cum tot ce scrie Vasile Blănaru Flamură este pe de o parte dovedit incorect, pe de alta, improbabil, nu pot merge pe această variantă ca fiind una valabilă. Dacă nici măcar partea cronologică nu se potriveşte, cum aş putea crede în exactitatea dialogului dintre Căpitan şi Lupeasca? A nu se înţelege că îl bănuiesc pe Blănaru Flamură de intenţii rele în redactarea acestei cărţi şi a capitolului pe subiectul Cernăianu. Cred că a pus cap la cap cele ce şi le amintea, dar scriind la o vârstă înaintată şi probabil sub impactul povestirilor abundente despre situaţia Cernăianu şi despre presupusa relaţie Codreanu-Lupeasca, a relatat cum a putut el mai bine o situaţie pe care nu a verificat-o din nici o altă sursă sau prin niciun alt instrument. Era suficientă verificarea calendarului pe anul 1934 ca să corecteze datele eronate din versiunea lui şi prin asta ar fi putut să devină credibil.

Ce scrie Comandantul Horia Sima este o sinteză a celor reţinute pe subiect. Cu siguranţă s-a sfătuit şi cu alţi legionari din exil la redactarea „Istoriei Mişcării Legionare”, dar subiectul este tratat prea vag şi cu introducerea voită (sau poate că nu?) a numelui Crăciunescu care n-are nicio legătură cu subiectul nostru. Dincolo de faptul că dialogul nu mi se pare credibil, mai e şi problema primirii musafirilor. Orice casă boierească avea servitori care luau în primire musafirul, îi luau numele sau cartea de vizită pe care i le duceau stăpânului care decidea dacă primeşte sau nu respectiva persoană. Căpitanul nu intra pur şi simplu în acea casă şi dădea nas în nas cu Cernăianu care, panicat, îl ruga să plece, scuzându-se că e însurat cu verişoara Elenei Lupescu. A reduce toată intrarea, dialogul şi ieşirea Căpitanului din casa Cernăianu la 2 minute nu mi se pare posibil. Probabil Comandantul a încercat prin prezentarea schematică a acestei situaţii să ne arate că nu s-a zăbovit în acea casă, nu au existat prietenii şi contacte cu familia Elenei Lupescu. Până la urmă, această lucrare este o istorie schematică a Mişcării, nici nu ar fi putut trata acest subiect pe larg şi nici nu cred că avea suficiente date ca să o facă. Nici noi nu putem spune că avem, dar faţă de momentul în care el a redactat lucrarea avem mărturiile lui Grecu şi Flamură şi documentele din arhivă Corneliu Zelea Codreanu.

Ne rămâne varianta lui Gheorghe Grecu. Pe dl. Grecu l-am cunoscut bine şi cred că şi mulţi din cei care citiţi aceste rânduri l-aţi cunoscut. Pe lângă faptul că a fost un legionar fantastic, avea o minte extrem de ancorată, atât în trecut, cât şi în prezent. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe subiecte legionare pe care nu le stăpânea şi nu l-am auzit niciodată povestind lucruri care să se dovedească ulterior diferite. Dintre cele trei variante eu o aleg fără discuţie pe a lui. Menţionarea Podului peste Dâmboviţa, a adresei aflate în vecinătatea podului, a prezenţei lui Silaghi alături de Căpitan (despre care ştim că l-a însoţit tot timpul cât a stat ascuns), a faptului că a fost întâmpinat de servitoare şi nu de stăpânul casei, sunt toate argumente de bun simţ care pledează în favoarea acestei variante.

Încheierea situaţiei Cernăianu

După ce am citit şi recitit toate cele 3 relatări, am stat cu ochii pe calendar şi pe hărţile vechi şi actuale ale Bucureştilor, cred că situaţia s-a derulat schematic în următorul fel:

Cândva după 12 martie Căpitanul este nevoit să părăsească casa Zăvoianu. Poate a stat puţin ascuns şi la o terţă gazdă aflată în perimetrul dintre str. Gen. Berthelot şi Izvor. În noaptea de 14/15 martie 1934 se ascunde alături de Silaghi sub podul Haşdeu de la Izvor. Căutând variante pentru a se ascunde undeva în proximitate, îşi aminteşte de oferta lui Cernăianu care locuia la câteva sute de metri de locul în care stătea ascuns cu Silaghi. Merge la Cernăianu acasă, i se cere politicos să plece, ceea ce şi face. De acolo va merge direct acasă la Colonelul Zăvoianu unde se ia decizia predării imediate către autorităţi. Se mai decide ca preotul Cristescu să îi însoţească pentru a se elimina riscul de suprimare a Căpitanului pe drum sau imediat după predare. Familia Cernăianu va informa Palatul despre vizita oaspetelui neaşteptat şi camarila va vedea în asta o oportunitate minunată de a-l discredita pe Căpitan. Agentul care va răspândi şi para-răspândi această mizerie încă din timpul detenţiei în procesul Gărzii de Fier din 1934, va fi Mihai Stelescu. De atunci şi până în prezent aceeaşi ticăloşie continuă să se rostogolească în scrierile pretinşilor istorici, al gazetarilor vânători de senzaţional şi al celor care şi azi, ca şi acum aproape 90 de ani primesc avantaje în schimbul loviturilor date Mişcării Legionare – deşi cea mai mare parte a lor nu realizează ce „mult” îi datorează ticălosului iniţial, Mihai Stelescu.

Relatarea lui Horia Sima: Într-adevăr, Căpitanul se aflase, la un moment dat, într-o situaţie dificilă, când nu vedea nici o casă, nici un prieten, care putea să-l ascundă. Rătăcind pe străzile Bucureştilor, el şi-a amintit de un deputat pe care-l cunoscuse în timpul când era parlamentar. Se numea CRĂCIUNESCU. Acesta îi spusese o dată, pe culoarele Camerei: „Domnule Codreanu, dacă vă veţi găşi vreodată într-o situaţie dificilă şi veţi crede că pot să vă fiu folositor, veniţi acasă la mine!” Bazându-se pe această declaraţie amicală, şi cum el îşi aminti adresa deputatului, se îndreptase în această direcţie, nădăjduind că poate să se refugieze acasă la dânsul. Când întră, Crăciunescu se înverzi de frică: – Ce căutaţi acasă la mine, domnule Codreanu? – Nu mi-aţi zis că, dacă mă voi găsi vreodată într-o situaţie dificilă, voi putea face apel la dumneavoastră? Momentul acesta a venit. Vă rog să mă adăpostiţi câteva zile în casa dvs. Dacă mă prinde poliţia, mă omoară. – Domnule Codreanu, nu ştiţi că sunt căsătorit cu verişoara doamnei Lupescu? – Nu, n-am ştiut. Căpitanul ignoră acest fapt, şi nu putea bănui că un om care se oferise să ajute pe şeful Gărzii de Fier poate fi căsătorit cu vara Elenei Lupescu. Îl salută şi plecă imediat. Întreaga conversaţie dură două minute şi se ţinuse în vestibulul casei. După un sfert de oră, poliţia era acasă la Crăciunescu. Se pare că vara Elenei Lupescu telefonase la Palat, în timp ce ei vorbeau în vestibul. (Horia Sima, „Istoria Mişcării Legionare”)

Relatarea lui Vasile Blănaru Flamură: În seara următoare am părăsit casa Zăvoianu. De aici încolo începe perioada de adevărată hăituire pentru mine. Trei zile într-un loc, zece în alt loc, apoi cinci, iarăşi trei, în case necunoscute. (…) Aşa, hărţuit, din cartier în cartier, din casă în casă, în seara zilei de 24 martie am ajuns pe o stradă care mi s-a părut foarte luminată, destul de retrasă şi tot pe atât de suspectă. Maşina cu care am fost dus s-a oprit în faţa unei case boiereşti. Ma aflam într-un cartier de vile, de case boiereşti. Frigul şi burniţa de câteva zile mă făcuseră să văd strada, casele, trotuarul, luminile din fereşti mai enigmatice. Am intrat într-o curte, apoi pe o uşa lăturalnică, în vilă. Ne-a întâmpinat o doamnă. După felul în care mi-a fost prezentată, după schimbul de cuvinte între însoţitorii mei şi ea mi-am dat seama că o cheamă Angela, că ar fi legionară şi că nu ea ar fi stăpâna casei. Deci mi-am zis, sunt în casa unor prieteni, dacă nu chiar în casa unor camarazi şi pot dormi liniştit. A doua zi, ţin minte, într-o vineri, pe la ora 8, un bătrân mi-a adus ceaiul. M-a întrebat dacă am vreo dorinţa. I-am mulţumit şi i-am spus nu. Două ore, două ore şi ceva mai târziu, bătrânul veni din nou în cameră. Cu o politeţe suspectă, exagerată, dar dezinvolt, aproape obraznic mi se adresă: „Domnul, nu vă supăraţi, vă rog, este chemat la telefon”. „Eu, la telefon?” Întrebai şi nedumerit şi intrigat şi furios. Bine dar… „Dumneavoastră, domnule Codreanu”, rânji valetul, arătându-mi uşa deschisă. Faptul că îmi ştia numele când dasem ordin legionarilor din echipă să evite cu desăvârşire a-mi divulga identitatea, chiar şi în casele unor legionari verificaţi şi faptul că impertinenţa bătrânului semăna cu o provocare, am înţeles imediat că sunt atras într-o cursă. Să răspund, cum? Uşa era deschisă, telefonul aştepta, valetul insista „Poftiţi, domnule Codreanu…”. Am intrat în hol unde se afla telefonul, am ridicat receptorul de pe o măsuţă, l-am pus la ureche şi aproape automat, cu glas autoritar, am răspuns „Alo”. Mi-a răspuns o voce de femeie: „Alo, Corneliu? Iubitule, eu sunt… Bărbiereşte-te, fă baie, îmbracă-te frumos, parfumează-te şi vino…”. N-am lăsat-o să termine fraza. Furios de-a binelea, am strigat: „Ce glumă e asta? Cine-i acolo?”. „Eu, iubitule. Eu, Elena Lupescu” şi izbucni într-un hohot de râs strident, prelungit, forţat, insidious. Doar două cuvinte am găsit la îndemână să pronunţ, ca răspuns la hohotul ăla de râs: „Bestii umane!”, trântind telefonul în furca receptorului. Imediat am chemat pe colonelul Zăvoianu. Colonelul veni cu Fănică Anastasescu cu maşina, pentru ca o oră mai târziu să urc treptele Tribunalului Militar şi să mă predau autorităţilor militare. (Vasile Blănaru Flamură, „Batalioanele morţii. Adevărul în moartea primului ministru liberal I. Gh. Duca”)

Relatarea lui Gheorghe Grecu: Într-o dimineaţă, după ce am stat ascuns împreună cu Silaghi sub unul din podurile Dâmboviţei, mi-am adus aminte că în apropiere, pe strada Simonidelor, locuia senatorul Cernăianu. Odată, într-una din pauzele de la Parlament am fost abordat de domnul Cernăianu care mi-a spus că mă apreciază foarte mult şi cu multă căldură mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a adresat invitaţia ca dacă vreodată voi avea vreo problemă, să nu ezit să-l caut. Pe moment, am luat împreună cu Silaghi hotărârea să mergem la Cernăianu. Ne-a deschis servitoarea. Ne-am spus numele şi am cerut să vorbim cu d-nul Cernăianu. Am fost invitaţi să aşteptăm în sufragerie. Timp de aproape o jumătate de oră am auzit din camera alăturată tot felul de zgomote: cineva a format un număr de telefon, a avut o convorbire, apoi a închis telefonul. Şi asta, de câteva ori. Apoi am auzit voci şi uşi deschizându-se şi închizându-se. Deasemeni, telefonul a sunat de câteva ori. După o scurtă pauză după ultimul telefon, am auzit foarte clar din camera alăturată vocea servitoarei: „musafirii sunt invitaţi să plece!”, „musafirii sunt invitaţi să plece! Nu a intrat nimeni personal în sufragerie să ne înştiinţeze, am auzit totul din camera alăturată. Ne-am ridicat imediat şi am ieşit pe uşa care era deja descuiată. Pe stradă ne aşteptam în orice clipă să fim ridicaţi. După ce am mers o bucată de drum, ne-am dat seama că nu suntem urmăriţi. Ulterior am aflat că Cernăianu era căsătorit cu o verişoară a Elenei Lupescu şi că la cîteva minute după plecarea noastră poliţia a descins la casa lui Cernăianu. (Gheorghe Grecu, Memorii – manuscris)

Lasă un răspuns

Adresa email nu va fi publicata.

Subiectul precedent

Necunoscutele zilei de 27 noiembrie 1940

Subiectul următor

Comemorarea Valeriu Gafencu 2022

Cele mai recente din

Decemvirii (23)

ÎNAINTEA PEDEPSIRII  Pe măsură ce ne apropiem de data de 16 iulie

Decemvirii (22)

Legiunea între amenințările țărăniștilor și calomniile lui Stelescu Țărăniștii suflă vânt de

Decemvirii (21)

Codreanu și Stelescu la Galați  Suntem lunile aprilie – mai 1936. Ecourile

Decemvirii (20)

Ionel Moța justifică și întărește deciziile de la Târgu Mureș Luna aprilie

Decemvirii (19)

CONGRESUL STUDENŢESC DE LA TÂRGUL MUREŞ (II) Mihai Stelescu pe lista canaliilor