Necunoscutele zilei de 27 noiembrie 1940

Introducere

Între documentele sau mărturiile istorice şi adevărul istoric nu există întotdeauna o suprapunere perfectă. Cu atât mai mult atunci când autorii acestora sunt parte implicată sau interesată în desfăşurarea unor evenimente controversate, aşa cum pot fi considerate cele petrecute în România la sfârşitul lui noiembrie 1940. Acestea continuă să ridice numeroase semne de întrebare în privinţa motivaţiilor, desfăşurării şi a făptuitorilor reali.

Pe scurt, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 au fost ucişi 64 de membri ai aparatului represiv carlist întemniţaţi la Jilava şi alţi patru aflaţi în arestul Prefecturii Poliţiei, cu toţii deţinuţi datorită implicării lor în masacrele antilegionare din anii precedenţi. Acest eveniment tragic a avut loc pe fondul lucrărilor de deshumare a celor treisprezece legionari ucişi cu doi ani în urmă, în timp ce se aflau în detenţie: Căpitanul Corneliu Codreanu, Nicadorii şi Decemvirii. Ziua de 27 noiembrie, care a început în acest mod, s-a dovedit şi în continuare a fi una turbulentă, cu demnitari ai fostelor regimuri ridicaţi de poliţia legionară şi duşi la Prefectura Poliţiei, sub motivul că astfel li se asigură securitatea, cu o conducere legionară surprinsă de cele întâmplate şi complet dezorientată, şi a culminat cu asasinarea tragică a lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga, în condiţii încă neelucidate. Chiar dacă executanţii acestor din urmă crime sunt în mare parte cunoscuţi, fiind vorba de legionarii Traian Boeru şi de subordonaţi ai acestuia de la Institutul Naţional al Cooperaţiei, în privinţa personajelor din umbră, care au tras cele mai mari foloase de pe urma acestei tragedii şi chiar au instigat la ea, nu avem deocamdată informaţii palpabile, ci doar anumite indicii.

Desigur, despre evenimentele din această zi putem consulta atât versiunea care reiese din memorialistica legionară, cât şi cea fixată în documentele produse de justiţia şi propaganda antonesciană. Cele două naraţiuni merită confruntate şi analizate în privinţa plauzibilităţii şi logicii lor intrinseci.

După ce voi face un scurt rezumat al faptelor din perspectiva memorialisticii legionare (mai multe detalii pot fi găsite în textul „Din culisele evenimentelor tragice din 27 noiembrie 1940” publicat acum un an), voi comenta mai pe larg informaţiile cuprinse în volumul „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul”, publicat în 1941 pe baza documentelor procesului în care au fost condamnaţi de către justiţia antonesciană vinovaţii (sau presupuşii vinovaţi). La fel ca „Pe marginea prăpastiei”, şi aceasta e o carte de propagandă, care uzează de documente şi mărturii în mod interesat sau selectiv, pentru a prezenta un tablou general conform cu tezismul antilegionar al regimului Antonescu.

La o lectură atentă, informaţiile relevante conţinute în aceste documente sunt minime. Majoritatea celor acuzaţi erau la acea oră refugiaţi în Germania, încât în privinţa făptaşilor de la Jilava se poate spune că s-au reţinut practic doar câţiva acuzaţi: Gheorghe Creţu, Octavian Marcu, Constantin Savu, Tudor Nicolae şi Dumitru Anghel. Restul au fost inculpaţi în lipsă, doar pe baza mărturiilor primilor doi, care sunt făcuţi responsabili principali (alături de alţii de la faţa locului) şi pentru uciderea celor aflaţi în arestul Prefecturii Poliţiei. Aceasta cu toate că cei doi şi-au retractat mărturiile iniţiale privind acest din urmă episod, fapt care însă nu a mai fost luat în considerare. Să nu uităm însă cum funcţionau autorităţile poliţienieşti şi de justiţie carliste, antonesciene sau comuniste, între care a existat o continuitate „naturală” în privinţa metodelor de anchetă. Dacă primii doi au dat mărturii detaliate, asumându-şi fapta, ceilalţi au fost condamnaţi doar pe bază de indicii, susţinând că sunt de fapt nevinovaţi.

Ancheta a încercat să sugereze că legionarii care lucrau la deshumare nu ar fi fost deloc implicaţi, pentru că nu se potrivea cu teza „premeditării” acestor ucideri conform unui plan legionar minuţios stabilit, independent de cele ce se întâmplau chiar în aceeaşi noapte, la câteva sute de metri distanţă.

Dintre cei arestaţi de autorităţile antonesciene sub acuza de participare directă la Jilava, numai doi făceau parte din garda legionară: Creţu, respectiv Savu dintr-o gardă anterioară, dar care tăgăduieşte implicarea sa în noaptea respectivă, deşi se afla încă în incinta Jilavei. În ceea ce-l priveşte pe Marcu, e stabilit că venise de la locul deshumării, dar a fost considerat un caz izolat, un rătăcit din întâmplare în zona celularului. Asta deşi faptul e valabil şi pentru Dumitru Anghel, care ar fi fost văzut şi el la mormânt. Excluderea scenariului că la asasinate ar fi participat o serie de legionari care lucrau sau asistau la deshumare se explică prin faptul că aceasta nu se potrivea deloc cu teza convenabilă regimului antonescian. După cum nici ordinul de schimbare a gărzii legionare cu o gardă militară, considerat în mărturiile legionarilor drept cauza unică a gestului lor, nu este luat în considerare de scenariul pe care a încercat să-l impună acuzarea.

Chiar dacă nu o declară explicit, putem presupune că şi motivaţia lui Savu de a rămâne în incinta Jilavei şi după ce s-a încheiat schimbul gărzii pe care o conducea, e legată tot de asistarea la deshumarea celor îngropaţi acolo, Căpitanul şi ceilalţi martiri, consideraţi simboluri sfinte de orice legionar. Faptul că Anghel şi Savu nu recunosc implicarea lor în asasinate se explică şi prin faptul că astfel au dorit să-i acopere pe alţi camarazi, care poate veniseră şi ei de la mormânt pentru a-i răzbuna pe cei ucişi mişeleşte.

Majoritatea inculpaţilor au fost condamnaţi la moarte. Cei fugiţi din ţară s-au ales doar cu sentinţa în contumacie, dar cei arestaţi au fost executaţi la scurt timp după proces, cererile de graţiere fiindu-le respinse.

Figura principală dintre cei care şi-au pierdut viaţa cu acea ocazie e fără îndoială colonelul Ştefan Zăvoianu, fost Prefect al Poliţiei Capitalei. Principala acuzaţie la adresa sa este de a fi premeditat şi organizat uciderile de la Jilava. Dovezile în acest sens sunt şi aici destul de subiective. Martori din rândurile rudelor deţinuţilor, împiedicaţi de gardă să-i viziteze, l-ar fi auzit pe Zăvoianu exprimându-se cu ostilitate la adresa acestora, precum şi, într-un mod imprudent, fiind auzit de vizitatorul în cauză, în sensul unei iminente aplicări a unui „plan”. Dacă atitudinea sa negativă la adresa criminalilor carlişti e perfect plauzibilă, celelalte puse pe seama sa de un martor nu tocmai dezinteresat pot fi puse în discuţie. Cu atât mai mult cu cât acuzarea şi tribunalul au considerat ca dovedită prezenţa lui Zăvoianu la Jilava în jurul miezului nopţii dintre 26/27 noiembrie 1940, adică cu scurt timp înainte de începerea execuţiilor celor din celule.

Numai că nu există niciun martor care l-ar fi văzut pe acolo. Nici măcar Gh. Creţu sau O.Marcu. Totul se bazează pe indicii, pe mărturiile unor gardieni care păzeau Prefectura Poliţiei şi domiciliul lui Zăvoianu, care au consemnat anumite ore la care acesta a plecat/sosit cu maşina, unul dintre aceştia auzind cum spune şoferului să-l ducă la Jilava. Un element plasat parcă dinadins pentru a-l incrimina pe colonelul Zăvoianu, care se potrivea ca o mănuşă cu intenţiile anchetatorilor. Dar care ignoră totuşi faptul că, chiar în scenariul expus de ei, Zăvoianu nu a mers de la prefectură direct la Jilava, cum ar fi auzit sentinela că i-ar fi spus şoferului, ci a trecut întâi pe acasă, fapt confirmat de sentinela de acolo.

O mică contradicţie, care eventual ar putea fi explicată prin faptul că Zăvoianu s-ar fi răzgândit pe parcurs, ordonând la un moment dat trecerea pe la domiciliul său. Dar şi asta e puţin probabil căci, pornind de la Prefectură, adresa lui Zăvoianu şi Jilava sunt situate în direcţii complet opuse, încât nu putea fi vorba doar de o uşoară abatere din drum. Dar ancheta nu se împiedică de aceste detalii, după cum se pare că nici apărarea nu s-a legat de ele. Ea a venit, după cum vom vedea, cu un alt alibi, care însă nu a fost luat în seamă, deşi era vorba de mărturie contra mărturie, cele ale acuzării şi cele ale apărării fiind contradictorii, teoretic ambele la fel de plauzibile sau de implauzibile.

La modul concret însă, acuzarea nu a demonstrat nimic în sensul prezenţei efective a lui Zăvoianu la faţa locului în noaptea fatală. Cea mai concludentă mărturie ar fi putut fi aceea a sentinelelor de la Jilava, care ar fi trebuit să-l vadă sosind şi plecând în acea noapte. Căci numai Fortul 13, în care se afla celularul, era păzit de legionari, restul închisorii fiind păzită mai departe de armată. Dar nu avem o asemenea declaraţie. Încât, doar pentru aceste presupuneri considerate a fi fapte indubitabile, precum şi pentru faptul că subalterni ai săi de la Poliţia Legionară au sechestrat foşti lideri politici, precum Argetoianu, Tătărescu, Ghelmegeanu, insinuându-se că au făcut-o la ordinul acestuia cu scopul de a fi lichidaţi, totul bazat iarăşi pe elemente mai mult decât şubrede, Zăvoianu a fost considerat vinovat indubitabil, condamnat la moarte şi executat. Şi asta numai pe baza unor indicii, scoase din câteva mărturii discutabile.

Informaţiile din volumul „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul” merită aşadar analizate în detaliu. Cu atât mai mult cu cât în privinţa cazului Iorga-Madgearu parcă în mod deliberat nu se urmăreşte aflarea dedesubturilor şi a motivaţiilor întregii acţiuni criminale. Aceasta pentru că ancheta nu a considerat oportun să urmeze anumite piste care s-ar fi putut dovedi inconvenabile pentru autorităţi, ci a preferat să conexeze cazul cu cel al asasinatelor de la Jilava şi cu sechestrările demnitarilor. Ideea de bază e aceea de a explica totul prin prisma unui amplu plan al legionarilor de lichidare a adversarilor lor politici. Care ar fi fost evidenţiat în mod indubitabil de faptele petrecute în acea zi, deşi se recunoaşte explicit că nu s-a reuşit găsirea nici unor elemente incriminatoare la adresa lui Horia Sima. Singura „eminenţă cenuşie” pe care au reuşit să o acuze e colonelul Zăvoianu, dar legătura sa cu echipa Traian Boeru nu e nici măcar sugerată, încât responsabilitatea sa în acest mare „plan” nu putea fi decât una parţială.

Dar atunci, cine ar fi putut fi „mastermind-ul” întregii „operaţiuni” legionare de eliminare a politicienilor în cauză, de vreme ce ancheta nu a reuşit să-l identifice? Nu cumva, în aceste condiţii, teza existenţei unui astfel de plan ar cădea fără doar şi poate, fiind incompatibilă cu logica sănătoasă şi cu evidenţa faptelor? Sau, cel puţin pe baza acestora, s-ar trage concluzia firească după care cazul Iorga-Madgearu nu are nimic de-a face cu Jilava şi cu celelalte sechestrări, iar atunci dosarul ar fi trebuit judecat într-un mod separat. Faptul că lucrurile nu au stat aşa, nu denotă decât o evidentă lipsă de interes a autorităţilor de a face lumină în acest caz.

Un exemplu care întăreşte această ipoteză îl reprezintă declaraţia martorului Virgil Lărgeanu, fost secretar al lui Virgil Madgearu, publicată chiar în volumul amintit. Acesta relatează o informaţie primită de la Ion Mihalache care, în urma unei convorbiri telefonice cu Alexandru Rioşianu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, i-a spus că acesta din urmă ştia deja că Madgearu era dus cu o maşină spre Ploieşti şi că ar fi luat măsuri ca aceasta să fie întoarsă din drum. Dar nu numai că deznodământul tragic nu a fost împiedicat, ci nicio mărturie şi niciun document nu ne dovedeşte existenţa acelor „măsuri” luate de autorităţile antonesciene pentru a schimba soarta lui Madgearu. La care Lărgeanu comentează: „M-am întrebat adeseori cine informase atât de precis pe dl ministru Rioşianu, dacă ştia mai mult decât cele ce relatase.”

Iată încă un indiciu, care se adaugă la cele prezentate în textul precedent, care sugerează că regimul antonescian nu e străin de soarta tragică a lui Madgearu şi Iorga. Anume, tot din mărturii venite pe filieră ţărănistă (partidul lui Madgearu), mai precis din memoriile lui Corneliu Coposu, aflăm că Virgil Madgearu avusese contacte cu serviciile aliate pentru a prelua conducerea unui guvern în exil opus regimului aflat atunci la putere. Bănuiala exprimată fiind aceea că asasinatul ar fi fost comis la instigarea serviciilor secrete germane, prin oameni infiltraţi în Mişcarea Legionară. Dar de ce neapărat doar de serviciile germane, de vreme ce şi Antonescu ar fi avut un asemenea interes? Coposu îi scoate pe legionari din discuţie (ei oricum nu aveau controlul asupra serviciilor secrete), dar nu merge cu bănuiala până la Rioşianu sau chiar Antonescu, de pildă.

Aşadar există o serie de indicii, confirmate acum inclusiv de mărturia lui Lărgeanu, că în acest caz Iorga-Madgearu autorităţile au ştiut mai multe decât au recunoscut, dar au avut un interes ca el să se desfăşoare ca atare. Inclusiv pentru că astfel aveau un argument în plus împotriva legionarilor. Aceasta poate explica lipsa de interes a regimului antonescian de a lămuri toate dedesubturile cazului, preferând ca în documentele anchetei şi ale procesului să îl includă în mod artificial într-un ansamblu în care de fapt nu se potriveşte.

Aceste documente antonesciene, aşa cum sunt ele alcătuite, au totuşi gradul lor de relevanţă în decelarea intenţiilor şi a liniei urmate de un regim ostil legionarilor. Observaţii mai detaliate pe marginea lor vor urma după o sumară trecere în revistă a naraţiunii legionare cu privire la aceste evenimente controversate.

Un scurt rezumat al perspectivei memorialisticii legionare

Astfel, din perspectiva legionară uciderea celor 64 de demnitari întemniţaţi la Jilava a avut loc pe fondul unei atmosfere foarte tensionate, concomitent cu lucrările de deshumare de la Jilava a Căpitanului şi a celorlalţi legionari ucişi împreună el. Aceasta în timp ce principalii responsabili de aceste crime, şi de cele din anul următor, erau deţinuţi la mică distanţă de groapa comună în care victimele de acum doi ani fuseseră aruncate şi acoperite cu o placă de beton. Scânteia care a făcut ca această atmosferă tensionată să detoneze, ducând la deznodământul tragic binecunoscut, a fost ordinul ca garda legionară care păzea Fortul 13, unde se găseau celularele cu deţinuţi, să fie înlocuită în acea noapte cu o gardă militară. O iniţiativă luată spontan, fără înştiinţarea conducerii legionare, care a determinat la legionarii aflaţi la faţa locului – cei din garda legionară şi cei care lucrau sau asistau la deshumare – să facă ceea ce au considerat a fi un gest drept de pedepsire, temându-se că altfel principalii responsabili de crimele antilegionare ar putea fi făcuţi ulterior scăpaţi.

Odată răspândită ştirea despre acest eveniment în cercurile legionare, s-au produs şi o serie de acte anarhice ale unor membri ai Poliţiei Legionare, care au ucis alţi patru comisari deţinuţi la Prefectura de Poliţie, şi ei responsabili de crime împotriva legionarilor, precum şi sechestrarea unor oameni politici, printre care Argetoianu, Tătărescu, Ghelmegeanu. Acestea din urmă, se spune, au fost iniţiative individuale, luate de Ilie Stângă, un chestor de la Prefectura Poliţiei Capitalei, subordonat lui Zăvoianu, dar fără ştiinţa acestuia sau a liderilor legionari.

„Colonelul Zăvoianu pierduse controlul Prefecturii de Poliţie. Comisarii de la diferitele departamente întreprindeau acţiuni fără a-i cere aprobarea. Aşa Stângă, în noaptea aceea. Aşa propriul său secretar, Stelian Stănicel, care dăduse ordin să fie ridicaţi în aceeaşi noapte din celularul Prefecturii fostul comisar Jean Dumitrescu, împreună cu câţiva agenţi. Transportaţi în pădurea Băneasa, au fost împuşcaţi. Comisarul Jean Dumitrescu deşi primise o rafală de gloanţe, a fost numai grav rănit şi a scăpat cu viaţă. Colonelul Zăvoianu nu participase în execuţiile de la Jilava, dar fusese compromis prin actele subalternilor lui. Osândirea lui la moarte, sub Antonescu, se datorează altor motive, pe care le vom explica la momentul potrivit.” (Horia Sima – „Era Libertăţii – Statul Naţional-Legionar, Vol.2”)

Mai mult, se sugerează că Ilie Stângă ar fi fost un agent provocator al taberei antonesciene.

„Târziu de tot, după expulzarea noastră de la putere, am aflat cărui hram servea Stângă. Intrase în serviciul lui Rioşeanu şi de la acesta primise ordine să săvârşească cât mai multe abuzuri şi ilegalităţi, pentru a-i furniza Generalului argumente contra Mişcării, asigurându-l că orice se va întâmpla mai târziu, se va bucura de impunitate. Stângă abuza de încrederea ce i-a arătat-o Zăvoianu şi apoi Radu Mironovici, pentru a servi inamicilor mişcării. Altminteri temeritatea cu care opera nu putea fi decât opera unui dement. După evenimentele din ianuarie, Stângă nici n-a încercat să se ascundă. Ştia că se bucura de ocrotirea lui Rioşeanu. A fost arestat de formă vreo două săptămâni şi apoi i s-a dat drumul… Zăvoianu a fost condamnat la moarte şi executat. Stângă, din perspectiva antonesciană şi după isprăvile săvârşite de el, trebuia să i se aplice de zece ori aceeaşi pedeapsă.” (Horia Sima – „Era Libertăţii – Statul Naţional-Legionar, Vol.2”)

Ipoteza pare plauzibilă, chiar dacă informaţiile exacte, desprinse din actele procesului în care s-au judecat faptele zilei de 27 noiembrie sunt uşor diferite. Ilie Stângă a figurat totuşi pe lista acuzării, sub o învinuire mult mai puţin gravă decât a altora, dar în cele din urmă a fost achitat de către tribunal. Aşadar informaţia generală a lui Horia Sima, după care Stângă a beneficiat de impunitate din partea regimului antonescian, e în esenţa ei corectă.

În rechizitoriul pe care acuzarea îl face colonelului Zăvoianu la procesul din anul 1941 sunt menţionate şi o serie de fricţiuni pe care acesta le-a avut cu comisia penală de anchetă a crimelor carliste, unele din atitudinile noului prefect al poliţiei fiind considerate abuzuri în serviciu, dincolo de limita legalităţii. Deşi, fie spus, doar astfel de fapte nu ar justifica o condamnare la moarte, decât încadrate –aşa cum au fost, de fapt – într-un fantezist scenariu al „premeditării” uciderilor de la Jilava.

Astfel, ancheta antonesciană sugerează că faptul că Zăvoianu ar fi pregătit din timp uciderile de la Jilava ar fi demonstrat şi prin intransigenţa cu care el s-a opus unor dispoziţii discutabile ale comisiei. Datorită acestor măsuri, unii din cei acuzaţi de crime împotriva legionarilor s-ar fi putut sustrage anchetei. Zăvoianu în schimb, a insistat până în pânzele albe ca toţi aceştia să rămană întemniţaţi la Jilava, sub pază legionară. Motivaţia logică este evident aceea de a evita scăpări nedorite până la judecarea propriu-zisă a procesului lor. Numai că procuratura ţese un scenariu care merge mult mai departe, insinuând că deţinerea acestor criminali în acelaşi loc s-a făcut având în vedere tocmai asasinarea lor ulterioară. O logică şchioapă căci, de vreme ce acuzaţii ar fi fost sub pază sigură, nimic nu ar fi putut împiedica judecarea şi pedepsirea lor pe calea legală.

În memoriile sale, Horia Sima scrie următoarele despre rolul jucat în acest sens de Zăvoianu:

„Cu numirea Colonelului Zăvoianu s-a făcut un pas uriaş înainte pentru tragerea la răspundere a complicilor Regelui Carol în uciderea Căpitanului şi a sutelor de legionari: Colonelul Zăvoianu a primit de la Generalul Antonescu puteri depline în trei chestiuni esenţiale:

A fost autorizat ca să procedeze fără întârziere la arestarea preventivă a principalilor vinovaţi din timpul dictaturii carliste, fără să mai aştepte rezultatele Comisiei de Anchetă şi emiterea mandatelor de arestare. Era de presupus că mulţi din cei vinovaţi vor profita de libertatea lor provizorie pentru a dispărea cum s-a întâmplat în unele cazuri.
A obţinut ca atât cei aflaţi cu domiciliul forţat cât şi inculpaţii deţinuţi în celulele Prefecturii de Poliţie să fie încarceraţi în închisoarea militară Jilava.
Ca o măsură suplimentară de siguranţă, însuşi Generalul Antonescu i-a cerut Colonelului ca să dubleze paza militară de la Jilava cu o pază legionară, pentru ca nimeni să nu poată fugi, amăgind vreo santinelă.

Deţinuţii au fost ridicaţi din locurile unde se aflau până atunci şi transportaţi la Jilava, unde au fost închişi în Fortul Nr. 13, acelaşi fort care îi avusese de atâtea ori ca oaspeţi pe legionari, în mult chinuita lor viaţă. Foştii călăi au făcut şi ei cunoştinţă acum cu tristeţea şi umezeala acestei închisori, care a servit ca anticameră a morţii pentru mulţi legionari, în timp ce prigonitorii credeau că au triumfat pe mormintele lor.

Prefectura de Poliţie organiza garda legionară de pază, care se schimba în fiecare zi, la orele nouă seara. Garda se forma din efective legionare externe, procurate de Corpurile Legionare din Capitală, Răzleţi, Muncitori şi Studenţi. Paza generală a închisorii Jilava a rămas tot pe seama militarilor şi numai Fortul Nr. 13, unde erau închişi în 19 celule cei arestaţi, se afla sub supravegherea gărzii legionare.

Evident, pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de arestare a celor vinovaţi, Colonelul Zăvoianu nu se putea baza pe vechile cadre poliţieneşti, fiind ele însele implicate, în mare parte, în crimele carliste, dintre care unii comisari se aflau chiar sub stare de arest în subsolul Prefecturii. Nu e de mirare, deci, că a fost nevoie să muncească la Prefectură un mare număr de legionari.

(…)

În lucrările Comisiei de Anchetă trebuie să distingem două faze. Câtă vreme Conducătorul Statului părea ferm decis să-i pedepsească pe cei vinovaţi, Comisia a arătat aceeaşi energie în cercetările făcute. Au fost şi cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de legionari, au fost descoperite şi arestate din ordinul Comisiei de Anchetă. Când însă Generalul a dat semne de şovăire, nevrând „să verse sânge”, cum mi-a spus, atunci şi Comisia de Anchetă şi-a schimbat atitudinea. Simţind membrii ei că Generalul vrea să-i ocrotească pe cei acuzaţi, au început şi ei să se poarte circumspect. Tendinţa generală a Comisiei nu mai era din acel moment să facă lumină în chestiunea ce li s-a încredinţat, ci mai degrabă să uşureze soarta celor închişi. În cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte neliniştitoare cu cei închişi la Jilava, care au provocat revolta legionarilor.

În special două cazuri scandaloase, când criminalii notorii au fost absolviţi de Comisie de orice acuzaţie, „din lipsă de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi Cinghiţă, care a comandat plutonul de execuţie, de la Vaslui, unde au fost ucişi 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Anchetă şi s-a ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de Poliţie, responsabil de numeroase crime săvârşite în beciurile ei, s-a bucurat şi el de un „non lieu”. În ambele cazuri, Colonelul Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei, a refuzat să dea curs, şi pe bună dreptate, deciziei Comisiei de Anchetă.

Aceste decizii absurde, care ignorau realităţi elementare, au scos în evidenţă viciul de constituire al Comisiei de Anchetă. În completul ei nu figura nici un legionar, deşi a fost creată tocmai pentru a instrui crimele săvârşite contra lor. Era formată din oameni care nu cunoşteau de-aproape întâmplările sângeroase din timpul dictaturii carliste. Ştiau că s-au săvârşit anumite crime, dar atât.

Ţesătura intimă a prigoanei contra legionarilor le era străină. Şi atunci oricâtă bunăvoinţă ar fi avut şi oricât zel ar fi desfăşurat, puteau săvârşi greşeli grave. Legionarii îi cunoşteau pe asasini din propriile lor păţanii. Trăiseră sub teroarea lor, îi văzuseră ucigându-i pe prietenii şi camarazii lor. Unii legionari scăpaseră cu viaţă şi puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea Ciuc, de la Râmnicu-Sărat. În mod normal, Comisia de Anchetă ar fi trebuit să colaboreze cu serviciile mişcării la identificarea asasinilor. Nu ştiu dacă aceasta a fost o omisiune voită, sau numai o scăpare din vedere a Generalului. Cert e că dacă Comisia ar fi colaborat strâns cu mişcarea în cursul anchetei, nu ar fi semnat acte de urmărire a unor indivizi prea bine cunoscuţi pentru ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.

Dar amabilităţile Comisiei de Anchetă cu deţinuţii de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie, Prefectura de Poliţie primeşte o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu şi Marinescu, pentru motive de boală. Nici acestei dispoziţii nu i s-a dat curs de către Colonelul Zăvoianu. Se urmărea crearea unui sistem fraudulos în relaţiile cu deţinuţii, care să ducă la dezlânarea anchetei şi la subtilizarea progresivă a vinovaţilor.”

(Horia Sima – „Era Libertăţii – Statul Naţional-Legionar, Vol.1”)

Prin urmare, linia de intransigenţă a lui Zăvoianu avusese iniţial susţinerea lui Antonescu. La un moment dat însă, conducătorul statului şi-a schimbat atitudinea faţă de pepdepsirea principalilor vinovaţi de crime antilegionare, probabil datorită relaţiilor influente ale multora dintre ei, care mergeau până în cercuri înalte ale taberei nelegionare a puterii din acel moment.

Referitor la presupusa implicare a lui Zăvoianu în uciderile de la Jilava, Horia Sima o neagă total, la fel cum a făcut-o Zăvoianu însuşi la proces. Totuşi, dacă citim printre rândurile fragmentului următor, putem formula o ipoteză plauzibilă despre rolul jucat de Zăvoianu în acea noapte.

„Ordinul a fost transmis de Roşianu direct autorităţilor militare de la Jilava. Dar cu toată grija lor de a nu se afla nimic, vestea a transpirat, deoarece în incinta Jilavei începuseră pregătirile pentru punerea în aplicare a ordinului de a se înlocui garda legionară cu soldaţi. După dispoziţiile primite, chiar în cursul acelei nopţi, când trebuia să aibă loc obişnuita schimbare a gărzii legionare cu un alt grup din afară, adus de la Prefectura de Poliţie, trebuia să se prezinte garda militară şi, arătând ordinul primit, să-şi ia în primire serviciul. Ştirea s-a răspândit ca fulgerul între toţi legionarii care aveau în acel moment vreo legătură cu Jilava: cei ce făceau de pază la celule deţinuţilor, cei ce lucrau la mormânt şi autorităţile de la Prefectura de Poliţie, care pregăteau echipele de schimb. Toţi au constatat că mai e o diferenţă de câteva ore până ce soldaţii vor înlocui pe legionari de la celulele deţinuţilor. Ce s-a petrecut atunci în sufletul lor, nu are nevoie de prea multe comentarii.

(…)

Decizia Generalului Antonescu de a înlocui garda legionară de pază cu o gardă militară a fost detonatorul care a aprins atmosfera de durere şi revoltă ce domnea în jurul mormântului de la Jilava, determinându-i pe legionari să treacă la acţiune şi să-l răzbune pe Căpitan. La actul de la Jilava au participat elemente din toate corpurile legionare din capitală, care se aflau pe atunci la mormânt, fie săpând, fie observând mersul lucrărilor, pentru a nu pierde acel moment transcendental, când vor fi scoase din groapă osemintele Căpitanului. Aceştia pătrunzând în Fort, au antrenat şi garda legionară de pază în acţiunea de răzbunare. Au tras în deţinuţi şi oameni maturi, care, în împrejurări normale, n-ar fi fost în stare să verse o picătură de sânge. Măreţia răzbunării Căpitanului constă tocmai în spontaneitatea ei. Ordinul inoportun al Generalului a pătruns ca un cuţit în inimile tuturor, tăindu-le respiraţia şi unindu-i în acelaşi gând: răzbunarea.”

(Horia Sima – „Era Libertăţii – Statul Naţional-Legionar, Vol.2”)

Cunoscând detaliile din acea noapte „din auzite”, cel mai probabil nu de la martori direcţi, versiunea aceasta e destul de confuză dacă încercăm să desprindem din ea desfăşurarea reală a faptelor. Totuşi, elementul hotărâtor care a declanşat acţiunea din acea noapte de la Jilava a fost ordinul de schimbare a gărzii legionare cu una militară. Legionarilor le rămânea o fereastră de timp de câteva ore până la acel moment, încât s-au hotărât să treacă la acţiune. Desigur că a existat o anumită organizare rapidă, căci deţinuţii de la Jilava nu au fost ucişi de o „gloată înfuriată”. Nu ştim însă cine a fost iniţiatorul. Martorul Gheorghe Creţu îl indică pe Dumitru Groza, care ar fi organizat execuţiile la faţa locului. Dar, citind cu atenţie rândurile de mai sus, Horia Sima spune la un moment dat că fuseseră alertate şi autorităţile de la Prefectura de Poliţie. Aşadar e posibil ca Zăvoianu să fi fost pus în temă cu scurt timp înainte de producerea evenimentelor. Tot posibil e ca el să fi fost implicat într-un fel sau altul în organizare, dar numai atunci, în fereastra de timp imediat anterioară, nu cu săptămâni mai înainte, cum susţine acuzarea. Aşa s-ar putea explica lipsa sa de acasă între orele 23-1 din acea noapte. Dar pentru asta nu e neapărat necesar ca el să fi fost la Jilava. Posibil să fi participat la o scurtă consfătuire organizatorică cu alţi legionari constituiţi ad-hoc într-o celulă de criză, în vederea aprobării sau dezaprobării celor ce se puneau la cale în acea noapte. Ceea ce înseamnă că e irelevant dacă el a fost în acea noapte la Jilava sau nu, căci în momentul începerii execuţiilor, la 0:30, era clar că nu a fost, din moment ce la ora 1 revenise deja acasă. Dar toate acestea nu sunt altceva decât presupuneri plauzibile despre dedesubturile neelucidate ale unor evenimente tragice, a căror desfăşurare reală nu o vom putea afla poate niciodată.

Documentele procesului antonescian: o lectură critică

Deşi volumul „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul” nu publică toate actele procesului din vara lui 1941, ci doar o selecţie care constă mai ales din referatele procuraturii, a declaraţiilor martorilor acuzării (nu şi a celor ai apărării sau ale inculpaţilor, acestea fiind doar rezumate sau evocate evaziv) şi din sentinţa tribunalului, care preia în mare măsură argumentele acuzării, el poate fi o sursă de informaţii utilă pentru stabilirea adevărului istoric. Cu menţiunea că pentru aceasta el trebuie lecturat cu un ochi critic, cu atenţie la ce se spune, cum se spune, cum se justifică, dar şi la ce nu se spune şi nu se justifică în nici un fel, sau doar într-un mod tras de păr.

Esenţiale sunt în primul rând aspectele care îl privesc pe colonelul Ştefan Zăvoianu, considerat principalul responsabil pentru cele petrecute la Jilava, în arestul Prefecturii Poliţiei, cât şi pentru sechestrările foştilor demnitari cu pretinsul scop al lichidării lor. Ar urma apoi contextul celor petrecute la Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, pe baza puţinelor mărturii ale unora dintre cei implicaţi, precum şi cazul cel mai puţin clarificat, cel al uciderii lui Madgearu şi Iorga.

În ceea ce priveşte uciderea a patru comisari închişi în arestul Prefecturii Poliţiei şi rănirea unui al cincilea, chiar dacă în privinţa unora din autori poate încă lucrurile nu sunt pe deplin lămurite, aici situaţia e totuşi mai clară şi de importanţă secundară. Aceste ucideri aparţin cel mai probabil unor membri de rang inferior ai poliţiei legionare, scăpaţi de sub control. Unii dintre ei au fost inculpaţi în anchetă, alţii au rămas poate necunoscuţi. Dar ele au avut loc în siajul celor petrecute la Jilava, fiind o consecinţă directă a lor. Fără primele, care covârşesc prin număr şi prin anvergura victimelor, nu ar fi avut loc nici cele din urmă. Atât din acest motiv, cât şi pentru a nu încărca acest text în mod inutil, nu vom trata acest episod în detaliu, accentul trebuind să cadă, firesc, pe cele trei chestiuni amintite mai devreme. Le vom lua pe rând. Raportarea la numărul de pagină este făcută la volumul amintit, nu la documentele originale ale procesului.

3.1 Inculparea colonelului Zăvoianu

În referatul întocmit de procurorul militar se afirmă despre Zăvoianu: „De la început, în toate manifestările sale a lucrat în vederea atingerii unui ţel: suprimarea foştilor oameni politici şi a funcţionarilor care au activat în trecutul regim în contra mişcării legionare”. (p.59).

O afirmaţie care străbate ca un fir roşu toate actele procesului şi care de fapt are un caracter axiomatic. Ea nu e pusă nicio clipă în discuţie, toate „dovezile” în favoarea ei (multe cu un posibil semn de întrebare că ar putea conţine elemente „fabricate”) fiind interpretate prin această grilă. Deşi un alt scenariu, aşa cum se desprinde el din cele redate în secţiunea anterioară, pare mult mai plauzibil, ancheta nu a luat nicio clipă în calcul şi alte variante posibile în afară de cea convenabilă regimului antonescian.

Fricţiunile lui Zăvoianu cu comisia de anchetă a crimelor carliste condusă de Eugen Bănescu sunt interpretate astfel exclusiv în această cheie, a premeditării cu bătaie lungă. Astfel, insistenţele lui Zăvoianu în privinţa menţinerii unora din cei acuzaţi la Jilava sunt considerate a fi motivate de dorinţa de a-i avea pe toţi suspecţii la un loc, sub pază legionară, pentru a putea fi ulterior asasinaţi în bloc. E drept că unii erau reţinuţi fără mandat din partea comisiei, dar explicaţia evidentă a fost dată mai devreme de Horia Sima: orice tărăgănare le-ar fi putut facilita dispariţia. Mai mult, unora li s-au alcătuit de către comisie mandate ulterior arestării. Numai că acestea prevedeau internarea lor la Văcăreşti, unde nu ar fi fost sub pază legionară, deşi ei se găseau deja internaţi la Jilava. A urmat un prelungit ping-pong adminitrativ, cu Zăvoianu care îi retrimitea lui Bănescu rezoluţiile primite, solicitând ferm menţinerea arestaţilor la Jilava, în timp ce preşedintele comisiei insista pe punctul său de vedere. Într-un final Zăvoianu a reuşit să obţină de la autorităţi modificarea regulamentului închisorilor, care oferea acoperirea legală pentru păstrarea lor la Jilava, numai că mandatele fuseseră emise anterior acestei modificări. Astfel încât, în chestiunea în jurul cărora se încinseseră spiritele, a fost nevoie mai întâi de transportarea de formă a inculpaţilor la Văcăreşti, după care ei au fost readuşi la Jilava.

Acest conflict cu Zăvoianu, care în cele din urmă şi-a impus punctul de vedere, a afectat puternic orgoliul lui Eugen Bănescu, preşedintele comisiei. Încât mărturia depusă de acesta la proces este în mod evident una defavorabilă lui Zăvoianu. Dar să vedem cum a încercat acuzarea să exploateze mai departe această mărturie, dincolo de aspectul pe care l-am văzut deja, care insinua premeditarea cu bătaie lungă de către Zăvoianu a crimelor de la Jilava.

Teza fundamentală a acuzării, anume că aceste ucideri nu ar fi avut un caracter spontan, motivat de atmosfera tensionată din jurul deshumării osemintelor legionarilor ucişi cu doi ani în urmă, sau de schimbarea iminentă a gărzii legionare cu una militară, se foloseşte şi de declaraţia lui Bănescu. Acesta contestă circumstanţele amintite, considerând întreaga operaţiune de dezgropare drept un simulacru, menit doar ca prin asta să se tragă de timp. Chiar dacă nu mai menţionează explicit în ce scop, pentru acuzare a fost suficient. Astfel, Bănescu declară următoarele: „Când am venit marţi la Jilava, nu se făcuse nimic. I-am reproşat lui Zăvoianu, iar acesta a chemat pe inginerul Drăgănescu, care urma să facă cele necesare deshumării. Mi-am dat seama că nu se mai poate face în acea zi. Am stăruit să se aducă perforatorul de pe deal şi să înceapă perforarea. Deşi observam încetineală şi dorinţă de întârziere, au început în cele din urmă să perforeze. Am convenit ca ei să lucreze, iar noi să mergem la Bucureşti să luăm masa şi să ne reîntoarcem după amiază. Când ne-am reîntors, nu se făcuse nimic şi am aflat că nu vor să spargă piatra, ci vor s-o desprindă întreagă şi s-o ducă la muzeu. Văzând că sunt în faţa unei farse pe care n-o admiteam, am spus colonelului Opriş că plecăm şi să ne anunţe când este gata. A doua zi, la 8 dimineaţa, m-a anunţat Zăvoianu că piatra a fost ridicată şi să venim. Am vorbit la telefon cu dl Gerota, secretar general la Ministerul de Justiţie, care urma să plece şi d-sa, şi mi-a spus cele ce s-au petrecut la Jilava. Partea surprinzătoare e că piatra nu fusese ridicată decât la ora 10 şi Zăvoianu mi-a spus la ora 8 că piatra este ridicată, cu ce scop, nu ştiu. Atât că Zăvoianu mi-a comunicat că este delegat de Horia Sima să stea la dispoziţia Comisiei şi să ia parte la operaţiunile deshumării.” (p.257)

Trecând peste faptul că toate relatările presei din epocă, fotografii sau filmări din noaptea deshumării dau mărturie că nu a fost vorba nicidecum de o „farsă”, ci de o atmosferă încărcată emoţional, nici ora 10 indicată pentru ridicarea plăcii nu pare a fi exactă. Horia Sima menţionează în memoriile sale, citând din ziarul „Buna Vestire”, că placa a fost ridicată la ora 2 noaptea, săpăturile pentru deshumare au început la 6 dimineaţa, iar la 10 s-au descoperit deja primele trupuri. Mai mult, într-un alt articol din acea epocă se spune: „Încă de dimineaţă familiile Nicadorilor şi Devemririlor au sosit. D-na Codreanu, soţia Căpitanului, a venit deasemenea, fiind însoţită de d-l Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului.” Încât nu e niciun mister de ce Zăvoianu l-a chemat pe Bănescu la mormântul comun încă de la ora 8 dimineaţa, de vreme ce şi familiile celor ucişi se adunaseră „încă de dimineaţă” la marginea gropii, aşteptând dintr-o clipă în alta deshumarea trupurilor.

O altă mărturie împotriva lui Zăvoianu aparţine lui Ovidiu Negulescu, fratele unuia din cei întemniţaţi. Astfel, în ziua de 25 noiembrie, unui grup de 40-50 de persoane, rude ale deţinuţilor de la Jilava, li s-a interzis de către garda legionară vizitarea acestora. La scurt timp a sosit şi Zăvoianu însoţit de aghiotantul său, Stelian Stănicel, în scopul medierii conflictului. Martorul în cauză relatează următoarele: „Pe un ton arogant şi agresiv [Zăvoianu] ne-a vorbit următoarele: <<De ce vă obosiţi atâta pentru aceşti domni de la închisoare, nu merită mila nimănui şi mă mir că până acum băieţii aceştia – arătând către legionarii din gardă- s-au abţinut să nu-i spânzure.>> După aceasta a interzis tuturor de a mai vizita zilnic pe deţinuţi, permiţându-le numai o zi pe săptămână acest lucru. (…) Când mă aflam cu câţiva paşi în spatele lor, l-am auzit pe Col. Zăvoianu adresându-se legionarului Savu, cu următoarele cuvinte: <<Mergem acuma în interior [închisorii] şi vom vedea ce putem face pentru aplicarea planului nostru; mâine toată ziua suntem ocupaţi cu dezgroparea Căpitanului şi nu vom avea atâta timp. >> La vreun minut, întorcând capul înapoi, Stănicel mă vede pe mine şi cu o privire încruntată şi cu tonul răstit mi-a zis: <<Ce este cu d-ta, ce vrei? – aşteaptă!>> Col. Zăvoianu mi-a permis să-l văd pe fratele meu, aşa că eu am rămas în acea după masă la închisoare până la orele 19. Am putut vedea cum au intrat în închisoare, stând înăuntru până după orele 19, lucru ce m-a făcut să cred imediat că se pune la cale asasinarea deţinuţilor. După orele 19 am putut vorbi cu fratele meu, permiţându-mi aceasta Col. Zăvoianu, când a părăsit închisoarea, spunându-i cdt. de gardă, legionarul Savu: <<Te autorizez a lăsa pe Negulescu să vorbească cu fratele său, poate că nu mai are a doua ocazie.>>” (p.274-75)

Această mărturie a fost considerată de Zăvoianu la proces ca fiind părtinitoare, ea venind din partea unei rude apropiate a unei victime. A cerut respingerea ei, fapt căruia nu i s-a dat însă curs. Deşi admisibilă din punct de vedere formal, această declaraţie e un exemplu tipic de „confirmation bias”, adică interpretarea prin prisma unor idei preconcepute a unor date de felul lor neutre, sau care pot avea şi o altă explicaţie, mult mai naturală.

Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi fost făcută retroactiv, având cunoştinţă de cele întâmplate în noaptea următoare, fapt pentru care martorul chiar afirmă că „m-a făcut să cred imediat că se pune la cale asasinarea deţinuţilor”, ce conţinut concret putem extrage din cele relatate, presupunând că toate sunt corecte?

Mai întâi, Zăvoianu s-a manifestat cu ostilitate la adresa celor care comiseseră crime împotriva legionarilor – un fapt perfect explicabil, care nu necesită alte comentarii. Pentru toată lumea era clar că marii vinovaţi de aceste fărădelegi ar urma să primească pedeapsa capitală. Încât menţiunea lui Zăvoianu (dacă e într-adevăr reală) că martorul poate nu va mai avea o altă ocazie să-şi viziteze fratele, poate fi intrepretată şi din această perspectivă. Fireşte, procesul şi executarea prezumtivei sentinţe nu erau iminente, încât până atunci ar mai fi fost posibile şi alte vizite. Aşa cum au fost redate spusele lui Zăvoianu, ele ar putea într-adevăr sugera că nu era străin de cele ce urmau să se întâmple în curând. Dar o schimbare infimă de nuanţă ar putea duce la o completă răsturnare de sens: dacă în loc de „nu mai are a doua ocazie” ar fi spus în realitate „nu mai are multe ocazii”? Aşa cum martorul Negulescu îl acuză pe Zăvoianu de ostilitate şi resentimente la adresa criminalilor carlişti, acelaşi gen de atitudine o putem constata şi la el însuşi cu referire la legionari în general şi la Zăvoianu în particular, cel care a patronat arestările acelora. Aşadar, o mărturie de un subiectivism şi o părtinire cât încape.

Mai departe, dacă analizăm spusele atribuite lui Zăvoianu, că „mergem acuma în interior şi vom vedea ce putem face pentru aplicarea planului nostru; mâine toată ziua suntem ocupaţi cu dezgroparea Căpitanului şi nu vom avea atâta timp”, luate izolate, sau auzite pe loc, în acel context, ele nu indică defel cu certitudine iminenţa asasinării celor întemniţaţi. Iarăşi, există posibilitatea ca ele să fie de la un cap la altul o invenţie a unui martor ostil, sau ca cele spuse în realitate să difere în anumite nuanţe mici, dar decisive, de modul tendenţios în care au fost reproduse.

Zăvoianu a profitat de faptul că se afla la Jilava (fiind chemat sub forţa împrejurărilor, nu sosit din proprie iniţiativă) pentru a inspecta închisoarea sau pe cei deţinuţi într-un anumit scop, necunoscut. El nu a spus nimic altceva decât că doreşte să purceadă acum, pe loc, la acest demers, dat fiind că mâine nu va fi timp pentru o asemenea inspecţie. Faptul că martorul spune că el şi-a dat seama instantaneu că se pune la cale asasinarea deţinuţilor, dat fiind că ar fi auzit cuvântul „plan”, nu are cum să fie veridic. De ce nu a anunţat atunci de îndată autorităţile antonesciene, dacă avea asemenea bănuieli stringente, mai ales că astfel şi-ar fi putut eventual salva fratele ameninţat?

Acuzarea ţese însă pe marginea acestei înşiruiri de fapte un scenariu abracadabrant. Ea afirmă că niciuna din faptele stabilite nu s-a petrecut firesc sau întâmplător, ci că toate sunt de fapt piese de puzzle plasate deliberat într-un ansamblu complex, un plan minuţios care avea ca finalitate precisă asasinarea deţinuţilor.

„Prefectul Poliţiei nu avea în mod normal niciun rost să se amestece în treburile închisorii Jilava şi trebuia găsit pretextul ca să se poată prezenta la închisoare într-o calitate oficială, pentru ca la faţa locului să poată definitiva planul pe care cu atâta persistenţă îl urmărea de mai mult timp. (…) Zăvoianu avea nevoie de linişte în ziua de 25 noiembrie 1940, ca să poată vizita în voie toate încăperile fortului, în care avea să se petreacă a doua zi drama, şi vizitarea deţinuţilor de familiile lor, l-ar fi putut stânjeni prin bănuielile care ar fi fost provocate de vizita sa fără rost. Numai astfel se explică hotărârea care la prima vedere părea spontană, a lui Constantin Savu, de a interzice, pentru prima dată de la înfiinţarea gărzii, vizitarea deţinuţilor” (p.79).

Oare chiar numai astfel? Mărturiile din actele procesului relatează că în acea zi a sosit un număr mare de vizitatori, circa 40-50. Mai plauzibil e faptul că garda legionară nu a putut face faţă organizatoric acestui adevărat val de vizite, deşi toate aceste rude aveau autorizaţii eliberate de autorităţi. Astfel încât le-a sistat temporar şi a apelat la Zăvoianu pentru o mediere. Altminteri, dacă ar fi căutat liniştea pentru a inspecta locul viitoarei fapte, Zăvoianu ar fi putut veni la o altă oră, la care vizitele nu ar fi fost permise. Adică într-un moment când nu ar fi fost văzut de atâţia potenţiali martori. Chiar dacă acuzarea susţine că nu avea ce să se amestece în treburile închisorii, având în vedere că Zăvoianu era cel însărcinat cu coordonarea arestărilor, el ar fi putut face oricând o descindere pentru a-i vedea pe cei închişi. Nu avea nevoie de înscenarea ridicolă care se insinuează, cu vizitele oprite deliberat, prin care ar fi împuşcat doi iepuri dintr-o dată: i se oferea atât pretextul pentru venirea lui la Jilava, cât şi posibilitatea de a intra în celular fără a se intersecta pe coridoare cu vizitatorii. Totuşi, aceştia erau în număr mare şi l-au putut vedea la faţa locului, în curtea închisorii, de vreme ce scopul oficial al venirii sale era aplanarea conflictului cu aceştia. Dacă scopul real ar fi fost de fapt altul, atunci atingerea sa ar fi putut fi realizată mult mai eficient şi mai discret pe alte căi.

Cum se explică altfel că acuzarea pretinde că Zăvoianu ar fi intrat la Jilava a doua zi, în jurul miezului nopţii, chiar în preajma momentului comiterii asasinatelor? Dacă a putut s-o facă atunci, nimic nu l-ar fi împiedicat s-o facă şi într-una din nopţile precedente, când nu l-ar fi văzut nimeni. Iar dacă nu ar fi putut face vizite discrete după bunul său plac în zilele anterioare, la ore târzii din noapte, atunci cum de a reuşit să intre neobservat de martori direcţi (după cum vom vedea îndată), tocmai în noaptea de 26/27 noiembrie?

Răspunsul cel mai plauzibil e că Zăvoianu nu a fost de fapt la Jilava nici în acea noapte, nici în cele anterioare. Căci revenirea lui a doua zi, în jurul miezului nopţii, versiune pe care insistă acuzarea, era de fapt un gest riscant şi inutil. Pentru el ar fi fost mai prudent să nu se expună fiind văzut în apropierea locului faptei, tocmai în jurul orei la care a fost comisă. Dacă el a pus-o într-adevăr la cale, ar fi fost logic să facă toate pregătirile atunci, în acea după amiază de 25 noiembrie, aşa cum relatează martorul Negulescu, sau cel mai bine într-un alt moment, când nu ar fi putut fi văzut de martori nedoriţi. Ca atare, nu ar mai fi avut sens să asiste şi la executarea planului, dacă acesta ar fi fost bine pus la punct din vreme.

Procurorii au strâns ca atare şi alte mărturii, inevitabil tot de natură indirectă, menite să ateste că Zăvoianu ar fi fost prezent la Jilava şi în noaptea asasinatelor. Şi-au dat seama că numai o mărturie izolată, de genul celei a lui Negulescu, nu era suficientă pentru a-l incrimina. Încât au pus un accent deosebit pe declaraţiile gardienilor care în acea noapte făceau de pază la Prefectura de Poliţie, respectiv la domiciliul lui Zăvoianu. Luate în sine, atât mărturia lui Negulescu, cât şi cele la care ne vom referi îndată, nu au un caracter decisiv, indubitabil. Strategia acuzării a fost mai degrabă aceea de a cumula (sau fabrica) o serie de indicii, fiecare în parte nefiind neapărat concludent, dar care, adunate, au putut servi scopului urmărit, acela de condamnare cu orice preţ a lui Zăvoianu.

Astfel, primul dintre aceşti gardieni, Ion Laslău, care se găsea la Prefectură, declară că la ora 22:40 Zăvoianu a ieşit din clădire împreună cu Constantin Orăşeanu, secretarul general al Prefecturii. Cei doi s-au urcat în maşină, iar sentinela l-ar fi auzit pe unul din ei spunându-i şoferului: „dă-i drumul la Jilava”. Ne întrebăm dacă martorul în cauză, un simplu soldat, chiar a auzit asta, sau dacă a fost „convins” de anchetatori să le facă pe plac, adăugând o nuanţă neverificabilă.

Tocmai pentru a nu părea aşa, ei s-au gândit la întărirea ei prin implicarea încă unui martor. E vorba de ofiţerul de serviciu din acea noapte, Ion Simion, căruia gardianul Laslău i-ar fi raportat aceste elemente, el confirmând mărturia acestuia. Ne putem întreba însă, care e motivaţia acestei raportări? Ce i s-a părut oare suspect sentinelei care i-a urmărit plecând pe şefii instituţiei pe care o păzea? Ora târzie la care au părăsit-o? Era oare chiar aşa de neobişnuit ca oameni cu asemenea funcţii să lucreze până noaptea târziu? Faptul că ar fi spus că pleacă spre Jilava? Iarăşi, ar fi fost o chestiune care ţinea de funcţiile lor, în acel moment neputând fi nimic atât de suspect încât sentinela să raporteze acest fapt superiorului nemijlocit. Explicaţia cea mai logică e aceea că anchetatorii aveau nevoie de o confirmare a mărturiei gardianului, care pentru ei era una de o importanţă covârşitoare. Dacă nu ar fi fost acel pretins ordin adresat şoferului, de a porni spre Jilava, valoarea mărturiei acelui gardian e exact zero.

Dar chiar a putut fi auzită acea specificare a destinaţiei Jilava? Asta pentru că maşina cu cei doi conducători ai Prefecturii de Poliţie nu s-a dus direct la Jilava, ci a trecut mai întâi pe la domiciliul lui Zăvoianu. Dacă ne uităm pe o hartă a Capitalei, atunci vedem că pornind de la sediul Prefecturii de Poliţie, pe Calea Victoriei nr. 19, drumul spre domiciliul lui Zăvoianu, Str. Gen. Berthelot nr. 100, o ia înspre nord-vest, în vreme ce Jilava se află în direcţie practic opusă, în sudul Bucureştiului. Încât nu poate fi vorba de o scurtă oprire pe drum sau de un mic ocol, circumstanţă în care ordinul dat iniţial, de plecare spre Jilava, nu mai face niciun sens. Logic ar fi fost să-i spună atunci şoferului să-l ducă acasă, nu altundeva.

Faptul că maşina a trecut la scurt timp de la plecare pe la domiciliul lui Zăvoianu e confirmat de gardianul aflat aici, Nicolae Delibaş, care a declarat că maşina a sosit în jurul orei 23. Zăvoianu a coborât şi a intrat în casă, în maşină rămânând celălalt pasager, neidentificat de martor, dar prezumat a fi tot Orăşeanu. După 20 de minute Zăvoianu ar fi ieşit împreună cu o doamnă în doliu, care a plecat cu o „maşină de piaţă” (probabil un taxi), iar acesta s-a urcat în maşina cu care venise şi a plecat spre o destinaţie necunoscută. Ar fi revenit acasă după ora 1 noaptea.

Pe baza acestor două mărturii ale gardienilor, procurorul militar trage concluzia: „cu aceste probe se învederează că Zăvoianu s-a dus în seara de 26 noiembrie 1940 la Jilava pentru a verifica dacă planul de care vorbea în ajun cu Stănicel şi Constantin Savu va fi bine pus în aplicare.” (p.64-65)

Totuşi, dacă într-adevăr aşa au stat lucrurile, de ce anchetatorii nu au reuşit să găsească o mărturie directă? O persoană care l-a văzut pe Zăvoianu în carne şi oase la Jilava în acea noapte? În primul rând chiar şoferul care a condus maşina? Nu ştim care sunt motivele, dar mărturia acestui şofer lipseşte. Poate va fi fost tot un legionar care între timp dispăruse şi nu a mai putut fi audiat. Cert este că nici referatul procurorului, nici rechizitoriul acestuia în şedinţa publică (ambele documente publicate în carte) nu fac nicio referire la şoferul lui Zăvoianu, care ar fi putut fi un martor cheie. Şi totuşi, în sentinţa finală, el apare printr-o mărturie indirectă. Gardianul Laslău, care a urmărit plecarea maşinii de la Prefectură: „declară că şoferul care a condus maşina în acea noapte, i-a spus a doua zi dimineaţa, 27 noiembrie 1940, că a fost noaptea la Jilava cu Prefectul Zăvoianu, şi <<i-au aranjat pe cei de acolo>>”. (p.453)

În mod interesant însă, capitolul destinat declaraţiilor martorilor, cartea „Asasinatele…” nu include şi mărturiile complete ale celor doi gardieni. Mai mult, procurorul militar nu evocă nici în referat, nici în rechizitoriu, acest amănunt suplimentar cu pretinsa mărturisire a şoferului. Faptul acesta ilogic nu poate avea altă explicaţie decât aceea că acest detaliu provine dintr-o declaraţie ulterioară. În plus, însuşi procurorul face afirmaţii contradictorii: în referat el susţine că Zăvoianu s-ar fi întors după ora 1 noaptea la el acasă, în vreme ce în rechizitoriu spune că la ora 1 a revenit la Prefectură, de unde „rămas în localul Prefecturii de Poliţie, a luat toate măsurile ca autorităţile să nu fie înştiinţate despre cele petrecute la Jilava şi a încercat să acopere crimele din arestul Prefecturii, săvârşite imediat în urmă”. Adevărul e că Zăvoianu s-a întors la Prefectură mult mai târziu, la ora 3, cum e menţionat şi în sentinţă, şi a încercat într-adevăr să temporizeze raportarea faptelor, poate şi pentru a-şi da el însuşi mai bine ce se întâmplă, şi din instinctul că trebuia clarificată responsabilitatea legionară în cele întâmplate. Nu putea fi vorba de o „acoperire” definitivă, căci era evident că aceste ucideri nu puteau fi tăinuite. La un moment dat, referitor la cei ucişi în arestul Prefecturii, Zăvoianu îi spune comisarului de serviciu care insista pentru aprobarea de a raporta autorităţilor că, dacă vrea, nu are decât să anunţe Parchetul.

Dealtfel şi unul din cei trei legionari, Creţu, Marcu, sau mai ales Savu, care ar fi fost chiar iniţiat în acel „plan”, ar fi putut depune mărturie în privinţa prezenţei lui Zăvoianu la Jilava în acea noapte. Nu avem acces decât la cartea menţionată, nu la totalitatea actelor procesului. Dar, dacă ar fi existat o asemenea mărturie, datorită caracterului ei decisiv, ea ar fi fost de bună seamă preluată şi în carte. Mai mult, în acest caz declaraţiile celor doi gardieni, care nu oferă decât indicii, ar fi fost de-a dreptul inutile.

Prin urmare, putem concluziona că nu a putut fi găsit nici un martor care să-l fi văzut efectiv pe Zăvoianu la Jilava în acea noapte. Nici printre legionarii arestaţi, dar nici printre sentinelele militare care păzeau intrarea în penitenciar, căci e ştiut faptul că legionarii păzeau doar Fortul 13 cu celularul, restul închisorii fiind supravegheat în continuare de armată. Recursul la mărturiile mai degrabă indirecte ale celor doi gardieni ne arată că anchetatorii nu au avut la îndemână ceva mai concludent. Mai mult, fără acele pretinse cuvinte auzite de gardianul de la Prefectură, cum că destinaţia maşinii cu Zăvoianu şi Orăşeanu ar urma să fie Jilava, informaţia conţinută în cele două declaraţii se reduce la orele plecării sau sosirii maşinii cu şefii Prefecturii, fiind inutilizabilă în anchetă.

Un alt aspect ciudat este că Constantin Orăşeanu, care l-ar fi însoţit în acea noapte pe Zăvoianu în maşina de serviciu, nu este condamnat de instanţă pentru că ar fi fost şi el la Jilava, după cum a susţinut procurorul! Orăşeanu (nelegionar, mai degrabă tipul de oportunist) a adus martori care i-au conferit un alibi pentru acea noapte, încât instanţa le-a acordat credit şi l-a absolvit pe acesta de acuzaţia că ar fi fost la Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie împreună cu Zăvoianu.

Zăvoianu a adus şi el un alibi pentru acea noapte, care însă nu a reuşit să convingă acuzarea şi instanţa. Anume, el a afirmat că la ora comiterii asasinatelor ar fi participat la … o şedinţă de spiritism „în domiciliul său, la care a convocat, pentru anumite explicaţiuni, spiritul lui Corneliu Zelea Codreanu. Acest alibi a încercat să-l stabilească cu mărturiile soţiei şi fiicei sale şi ale unor prietene ale familiei, doamnele Elvira Popescu, Isabela Rogoveanu şi guvernanta fiicei sale, Tiphague Alexandrina” (p.70). Desigur, o asemenea mărturie din partea unor rude şi cunoştinţe apropiate despre un fapt straniu şi incompatibil cu dogma creştină, dar o practică se pare în vogă în high-life-ul interbelic, nu putea să convină anchetatorilor. Ea îi conferea lui Zăvoianu un alibi beton, încât s-au străduit să o decredibilizeze. Astfel, procurorul afirmă în rechizitoriu că le-a interogat pe doamnele Popescu şi Rogoveanu în privinţa „mesajului” pe care l-ar fi transmis cu acea ocazie „spiritul” lui Codreanu, iar fiecare din ele a venit cu altă versiune. Aceasta e privită drept o contradicţie, deşi „spiritul” ar fi putut transmite mai multe lucruri, complementare, nu doar unul singur. Încât acuzarea preferă să acorde credit mai degrabă mărturiilor care –cum altfel! – îl incriminau pe Zăvoianu. Totuşi, se afirmă: „ca rezultat al acestei confruntări între martori, rămâne constatarea că e plauzibil că s-a ţinut o şedinţă de spiritism în seara crimelor sau în altă seară, dar că martorii în apărare au făcut o flagrantă confuzie în privinţa orelor, astfel că, dăm crezare în această privinţă martorilor complet dezinteresaţi, gardienii publici Delibaş şi Ciucă” (p.71).

Totuşi, dacă mergem pe pista acestei şedinţe de spiritism, pe care până şi procurorul o admite în principiu drept plauzibilă, atunci ar exista câteva indicii care pledează pentru faptul că ea a avut loc chiar atunci când pretind martorii apărării. Mărturisesc că personal cunosc tema mai mult din romane sau din filme, dar ştiu că de regulă asemenea şedinţe au loc chiar la miezul nopţii. Adică exact atunci când acuzarea a sugerat că Zăvoianu ar fi fost de fapt la Jilava. Mai mult, noaptea aceea nu era o noapte oarecare, ci una în care se lucra de zor la îndepărtarea plăcii de beton şi la deshumarea trupului Căpitanului şi a camarazilor ucişi împreună cu el. Încât încărcătura simbolică a acelui miez de noapte ar fi fost, pentru adepţii spiritismului, una semnificativă.

Având în vedere cele expuse în secţiunea anterioară despre posibilul rol jucat de Zăvoianu în acea noapte, cel mai probabil scenariu este următorul. La un moment dat, fie încă în timp ce se afla la Prefectură, fie chiar după ce revenise acasă, a fost şi el alertat despre iminenta schimbare a gărzii legionare cu una militară. Încât a plecat într-adevăr de acasă, atunci când partea feminină a familiei sale, împreună cu alte prietene, ţineau şedinţa de spiritism despre care declaraseră în instanţă. Nu putem şti unde a fost. Dacă a fost prezent la Jilava sau nu, e mai puţin relevant. Cert este că martorul principal, Gh. Creţu, nu îl menţionează că ar fi trecut pe acolo în acea seară. Dacă într-adevăr a lipsit de acasă între acele ore, cea mai plauzibilă explicaţie este aceea că Zăvoianu a luat parte la consfătuirea unei celule de criză constituită ad-hoc pentru a decide modul de acţiune în faţa iminentei schimbări a gărzii legionare cu una militară. E doar o presupunere, dar ea corespunde cel mai bine cu logica faptelor.

Un alt cap de acuzare la adresa lui Zăvoianu este acela de a fi ordonat subalternului său, chestorul Ilie Stângă, sechestrarea unor oameni politici importanţi ai guvernărilor trecute, printre care Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu şi Mihail Ghelmegeanu, cu scopul de a-i lichida ulterior. Am văzut mai devreme că memorialistica legionară respinge această interpretare, punând totul pe seama unei iniţiative personale a lui Ilie Stângă. Acesta e bănuit a fi fost racolat de serviciile antonesciene, în speţă de Alexandru Rioşianu, subsecretar de stat la interne, şi pus să se dedea la provocări pentru a-i compromite pe legionari. În carte nu e publicată nicio dovadă pentru acest pretins ordin de sechestrare dat de Zăvoianu. Putem deduce însă că acuzarea se bazează exclusiv pe mărturia lui Stângă, care am văzut ce hram poartă, el fiind în cele din urmă chiar achitat în acest proces.

Scenariul insinuat de acuzare a fost următorul: Stângă ar fi ştiut doar că cei în cauză urmează a fi duşi la Prefectura de Poliţie pentru propria lor siguranţă, acesta fiind conţinutul pretinsului ordin primit de la Zăvoianu (căruia memorialistica legionară îi contestă existenţa). Dacă urmăm firul logicii acuzării, cum şi unde ar fi urmat să se petreacă asasinarea acelor demnitari? La Prefectura de Poliţie? Şi asta mai ales într-un moment în care autorităţile era alertate la maximum? Dacă s-ar fi urmărit uciderea lor, ar fi trebuit procedat la fel ca în cazul lui Madgearu şi Iorga: duşi cât mai departe de Capitală şi împuşcaţi într-o pădure. Totul e atât de absurd, încât nu merită să mai pierdem vremea cu asemenea detalii. Cert este că Horia Sima care, alertat de Rioşianu, a sosit de urgenţă la Prefectură, a fost complet uluit de aceste arestări şi a arătat o atitudine favorabilă celor reţinuţi, dispunând eliberarea lor. Rioşianu chiar i-a dus pentru siguranţa lor la Ministerul de Interne. În privinţa acestor evenimente petrecute la Prefectură, mărturiile lui Argetoianu şi ale celorlalţi demnitari sechestraţi coincid cu cele scrise de Horia Sima în memoriile sale.

Aşadar, de unde până unde indicii privind posibila lor asasinare? Acum intervine iarăşi o mărturie stranie. Tot neverificabilă, pentru că îi priveşte unii legionari care la momentul anchetei erau dispăruţi din ţară. E vorba de declaraţia chestorului de poliţie Eugen Clonţa, care se afla împreună cu cei duşi în siguranţă la Ministerul de Interne, deşi motivaţia prezenţei lui acolo nu este tocmai limpede.

„În dimineaţa după crimele de la Jilava, am fost chemat de dl Rioşianu, care mi-a spus că a dispărut cineva de acasă şi să trimit să-l caute. După 5 minute mi-a spus că a dispărut altul. Eu am spus atunci să-mi îngăduie să trimit gărzi la demnitarii care erau vizaţi. Am dat ordin scris şi s-au trimis gărzi militare, însă demnitarii fuseseră ridicaţi şi duşi la Ministerul de Interne, după ce fuseseră luaţi de la Prefectură de dl Ministru Rioşianu. După masă am fost bănuit de Zăvoianu că eu telefonez lui Horia Sima sau Rioşianu ca să-i anunţ de cele petrecute la Prefectură. [Afirmaţie complet necredibilă, căci atât Horia Sima în memoriile sale, cât şi mărturiile lui Argetoianu şi ale celorlaţi reţinuţi confirmă fără dubiu că în acea dimineaţă atât Horia Sima, cât şi Rioşianu, se aflau la Prefectură, putând afla de la faţa locului tot ce ar fi dorit, n.n.] Acest fapt supărase pe legionarii de la Prefectură, astfel că m-am refugiat şi eu la Ministerul de Interne, ca să stau cu demnitarii şi să dorm acolo. [Aşadar nu executa niciun ordin privind protecţia acelor demnitari, ci nu a găsit alt loc să se „refugieze” decât alături de ei…, n.n.] Peste noapte mă pomenesc la uşă cu şeful de cabinet al Ministrului de Interne, anume Stoia, că bate în uşă ca să-i dau drumul la mine, voind a sta de vorbă. Cum uşa nu s-a deschis, mi-a spus să deschid cealaltă uşă. Am trezit din această cauză pe toţi demnitarii, şi ce să văd! Şocariciu cu o ceată de legionari în uniforme, veneau în marş spre noi. Din prezenţă de spirit, închid uşa. Ei bat în uşă şi cer să deschid. Am întrebat ce doresc. Au răspuns că vor să stea de vorbă. Eu n-am vrut să deschid şi atunci mi s-au dat 2 minute de gândire ca să deschid. Am luat receptorul şi am telefonat lui Praporgescu, apoi la Comandamentul militar, apoi la Preşedinţie. S-a trimis atunci o companie motorizată.” (p.272-73)

Mărturia aceasta e confirmată de Argetoianu şi de ceilalţi demnitari. Numai că aceştia, fiind înăuntru, nu aveau cum să vadă persoanele care ar fi intenţionat să intre, şi care au dispărut doar după ce a fost chemată armata. Probabil într-o altă mărturie, nepublicată însă în carte, chestorul Clonţa afirmă că l-ar fi recunoscut şi pe legionarul Ovidiu Găină căci, deşi nu e menţionat în declaraţia de mai sus, numele acestuia apare atât în rechizitoriu, cât şi în declaraţia lui Argetoianu, alături de Ieremia Şocariciu şi de Gheorghe Stoia. Toţi fiind la ora aceea dispăruţi din ţară, fără posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere.

Totuşi, pe baza acestui episod straniu, relatat de un singur martor efectiv, prezent în acel loc cu o justificare nu tocmai limpede, procuratura şi curtea au tras concluzia că sechstrarea acelor demnitari s-a produs în vederea asasinării lor. „Dovadă” fiind acea misterioasă şi ameninţătoare vizită nocturnă de la Ministerul de Interne. Care de fapt nu ştim de cine a fost efectuată sau care a fost scopul ei real. Nu prea se întrevede nicio logică de ce legionarii ar fi încercat să-i asasineze pe acei foşti demnitari, cărora, chiar după mărturia lor proprie, însuşi Horia Sima le-a luat apărarea şi s-a arătat a fi complet bulversat de arestarea lor. Singura explicaţie ar fi tot aceea că s-a produs o nouă diversiune marca Rioşianu -care ştia unde sunt încartiruiţi respectivii- prin cozile sale de topor infiltrate în Legiune, una menită ca atâtea altele să o compromită. Iar la proces, ţapul ispăşitor pentru arestările din dimineaţa de 27 noiembrie, cât şi pentru presupusul incident de la Ministerul de Interne din noaptea următoare, a fost găsit colonelul Ştefan Zăvoianu, pe seama căruia s-a pus tentativa de asasinare a demnitarilor reţinuţi.

3.2 Execuţiile de la Jilava

Martorul principal pentru cele întâmplate este Gheorghe Creţu, comandantul gărzii legionare de la Jilava din acea noapte. În declaraţia sa el descrie amănunţit cum era organizată garda, cum aveau loc schimburile, cum se făcea deplasarea de la Prefectura de Poliţie la închisoare. Organizarea asasinatelor ar fi aparţinut lui Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar, care a venit în acea noapte în mod special la Jilava, într-o maşină în urma camionului cu membrii noului schimb al gărzii, care a intrat în post la ora 21. Timp de aproape trei ore nu ni-se spune exact ce s-a mai întâmplat, dar e foarte posibil să se fi răspândit în rândurile legionarilor aflaţi la Jilava, din noua şi din vechea gardă, sau din cei aflaţi la locul deshumării, vestea că în curând garda legionară ar urma să fie înlocuită cu o gardă militară. Creţu declară: „Aproximativ pe la orele 23:45, dl. comandant Grozea D-tru, ne-a comunicat că trebuie răzbunat Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii înainte de a fi înhumaţi definitiv, prin executarea celor 65 de deţinuţi. Executarea trebuia să aibă loc în acea noapte, dat fiind faptul că dl Rioşianu ordonase ca începând din ziua de 27 noiembrie paza deţinuţilor politici să se facă de către organele de pază militară, când noi nu am mai fi avut ocazia să-i executăm. Ceea ce a grăbit această executare, a fost revolta noastră faţă de procedeele d-lui Bănescu, preşedintele comisiei speciale de anchetă, care pusese în libertate deţinuţi care aveau la activul lor asasinate asupra legionarilor.(…) Repet că execuţia am făcut-o prin împuşcare şi nu am desfigurat niciun cadavru cu toporul.” (p.266).

Deşi Creţu explică foarte limpede care a fost factorul declanşator al asasinatelor din acea noapte, adică ordinul de schimbare a gărzii legionare cu una militară, acuzarea îl ignoră cu desăvârşire. În toate documentele acuzării nu găsim nicio tentativă de a infirma existenţa unui asemenea ordin, care de fapt contravine întregului scenariu propus de aceasta. În acest sens ne putem întreba şi dacă cuvintele „… când noi nu am mai fi avut ocazia să-i executăm”, un reflex evident al fixaţiei acuzării pe acel pretins plan obsesiv al legionarilor de a-i ucide pe cei închişi în afara cadrului justiţiei (ilogic şi absurd, dacă justiţia şi-ar fi făcut treaba în mod corect), nu sunt o inserţie în declaraţie făcută la sugestia anchetatorilor. Sau, cel puţin o nuanţă adusă din condei, pe care Creţu nu a sesizat-o, încât a semnat ca atare. Căci era clar că acel moment era unul de „acum ori niciodată”: dacă deţinuţii nu ar fi fost executaţi atunci, în acea scurtă fereastră de timp, atunci ei ar fi fost probabil scoşi de sub controlul legionar şi mulţi dintre ei ar fi putut fi făcuţi ulterior scăpaţi, sub felurite pretexte. Acesta trebuie să fie sensul celor pe care le-ar fi rostit Groza, iar nu acela că planul pentru uciderea lor exista de multă vreme, cum s-ar putea înţelege privind prin ochelarii acuzării.

Mai apoi, în declaraţia lui Creţu se spune: „Execuţia a durat aproximativ 10 minute, după care ne-am strâns în faţa corpului de gardă legionar, apoi în corpore am mers şi ne-am închinat sfintelor oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, care tocmai atunci fuseseră deshumate.” (p. 266-67).

Ei bine, această afirmaţie e pur şi simplu falsă! Un fapt care ne face să ne îndoim că Gheorghe Creţu şi-a redactat întreaga mărturie de bună voie şi nesilit de nimeni. Sau, cel puţin, deducem că el nu a contrazis anumite nuanţe sugerate de anchetatori. Aceasta întrucât osemintele celor îngropaţi la Jilava au fost deshumate abia a doua zi dimineaţă, începând cu ora 10. La ora 1 noaptea, când s-ar fi petrecut cele relatate, nici măcar placa de beton nu fusese încă ridicată. Cea mai probabilă explicaţie este aceea că versiunea finală a declaraţiei lui Creţu e una „coafată” de anchetatori, care au inserat în ea o serie de detalii menite să le susţină teza, deşi în linii mari o putem considera drept veridică, mai ales în ce priveşte detaliile organizării şi înfăptuirii execuţiilor criminalilor antilegionari.

În declaraţia sa, Gheorghe Creţu menţionează numele altor legionari care ar fi fost prezenţi în acea noapte, începând cu Dumitru Groza. Însă toţi aceştia erau la ora respectivă refugiaţi în Germania şi au fost condamnaţi doar în contumacie. Cu o singură excepţie: Octavian Marcu, reţinut şi el de autorităţi, care a recunoscut de asemenea implicarea sa. Se poate aşadar constata că Gh. Creţu nu a dat în vileag decât fie legionari care oricum erau dispăruţi şi nu mai puteau fi prinşi, fie erau deja arestaţi şi şi-au recunoscut ei înşişi faptele. Nimeni nu a fost arestat şi condamnat ca urmare a mărturiei sale, deşi acuzarea şi-a dat seama (inclusiv după numărul tuburilor de cartuşe) că numărul participanţilor la asasinate a fost substanţial mai mare decât numărul celor inculpaţi efectiv. Reamintim faptul că lista nominală a membrilor gărzii legionare din noaptea respectivă nu s-a mai găsit, iar Creţu afirmă, în mod credibil, că nu îi cunoştea pe toţi.

Totuşi, între cei arestaţi şi condamnaţi figurează şi doi legionari care ar fi asistat la lucrările de deshumare: Octavian Marcu şi Dumitru Anghel. „Aproape de ora 24, s-a mai prezentat la intrarea fortului un legionar izolat, şi anume Marcu Octavian, care pretinde că venise întâmplător să vadă lucrările de deshumare şi a fost introdus în fort de comisarul legionar Gheorghe Creţu, când este probabil – după cum vom arăta – că a intrat şi fostul comandant de gardă Constantin Savu (p.37) (…) Dumitru Anghel se afla în noaptea crimelor la Jilava, fiind văzut la mormântul lui Corneliu Codreanu, declaraţii care au făcut pe inculpat să revină, mărturisind că în adevăr, în acea noapte se afla în preajma fortului Jilava (p.84).”

Al treilea, Constantin Savu, comandantul gărzii cu două zile în urmă, a rămas în incinta Jilavei, invocând pentru aceasta explicaţii neconcludente. Foarte posibil ca motivul rămânerii sale să fi fost tot asistarea la acţiunea de deshumare, care era un eveniment major pentru legionari. Numai că nu a vrut să declare faptul, pentru a nu-i da în vileag pe alţi camarazi de-ai săi care ar fi participat şi ei la uciderea deţinuţilor. Dealtfel, el neagă că ar fi fost implicat în aceste fapte. Dar acuzarea aduce o serie de indicii bazate mai mult pe deducţii logice decât pe elemente concrete, prin care în final şi Savu (care ar fi fost complicele lui Zăvoianu, să nu uităm episodul descris mai sus) a fost condamnat.

O altă declaraţie inclusă în carte este cea a lui Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. Conflictul acestuia cu Comandantul e binecunoscut, încât nu e nicio surpriză că mărturia sa e plină de clişee anti-Sima, care s-au perpetuat apoi vreme de decenii în anumite cercuri legionare. Iată o mostră reprezentativă:

„Se vede limpede că numai inspirarea lui Moruzov putea să-l determine pe Sima să lucreze din răsputeri la omorârea Căpitanului stârnindu-i-se şi pofta bolnavă şi satanică de a conduce el Legiunea. În sfârşit, de la aflarea treptată, şi prin deducţie logică, că el este autorul indirect, dar conştient şi perseverent, al asasinării tuturor martirilor noştri legionari de la 1938 încoace. De la toate acestea n-au mai fost alte raporturi între mine şi insul Sima decât raportul de la cel mai chinuit şi îndurerat înfăţişător al Legiunii la cel mai negru, mai cinic şi mai satanic trădător, care a existat vreodată în Lume de la Iuda Iscarioteanul încoace!” (p.259).

Enormităţi peste enormităţi! De la un asemenea martor nu numai că nu putem să ne aşteptăm la niciun dram de obiectivitate, dar şi informaţia concretă pe care el o oferă în cazul Jilava e în cele din urmă nesemnificativă, trecută doar prin filtrul resentimentelor proprii. Aceasta cu atât mai mult, cu cât ancheta nu a confirmat acuzaţiile lui Ion Zelea Codreanu, Pr. Dumitrescu-Borşa şi ale altora, după care asasinatele ar fi fost ordonate de către Horia Sima pentru că ar fi avut interesul de a-i suprima pe unii „martori supărători ai trecutei sale activităţi politice, dar cercetările migăloase întreprinse de noi în această direcţie nu au putut duce la un rezultat pozitiv. Nu s-a putut stabili legătura directă de la instigator la instigaţi din partea lui Horia Sima.” (p.56)

În ceea ce priveşte prezenţa sa la deshumare, tatăl Căpitanului relatează:

„Împreună cu soţia mea am stat până în seara zilei întâia iar peste noapte, până dimineaţa când am revenit, au stat membri din familia mea. Aceştia mi-au declarat, că absolut nimeni din cei ce au lucrat peste noapte, n-au părăsit lucrul de la mormânt, şi că nimeni de acolo n-a aflat până dimineaţa de cele petrecute în fort.” (p.261).

Aceasta e în contradicţie cu mărturia lui Gheorghe Creţu, pe care acuzarea şi instanţa o acceptă în întregime, anume că cei care i-au ucis pe deţinuţi s-au dus apoi la mormânt pentru a se închina osemintelor deshumate, deşi la ora aceea nu fuseseră încă scoase la iveală. Caz în care la mormânt ar fi trebuit să se afle despre cele întâmplate în fort încă din timpul nopţii. Ea se află în contradicţie şi cu faptul că cel puţin doi dintre autorii dovediţi ai acestor ucideri, Marcu şi Anghel, au venit totuşi de la lucrările de deshumare, stabilit de instanţă în urma altor mărturii. Dar poate că ei doar au făcut parte din numeroasa asistenţă, nefiind printre cei care au lucrat efectiv.

În orice caz, cea mai plauzibilă explicaţie e următoarea: acel fragment din mărturia lui Creţu privind întorcerea la mormânt e complet fals şi nu are cum să-i aparţină, căci nu-i folosea la nimic să mintă în acest fel. Iar, dacă cel puţin doi din legionarii care au tras la Jilava au fost dovediţi că fuseseră în acea noapte la locul deshumării, ei nefăcând parte din gardă, e de presupus că au mai fost şi alţii, rămaşi necunoscuţi. Şi care, după uciderea deţinuţilor, au dispărut cu toţii, neîntorcându-se la mormânt să anunţe faptul, ceea ce confirmă declaraţia că cei de la locul deshumării de fapt nu au aflat în acea noapte ce s-a întâmplat în fort.

Iată un alt fragment din declaraţia lui Ion Zelea Codreanu:

„Întrebare: Cum explicaţi dvs. că o parte din cadavre au prezentat răni tăiate cu despicarea craniilor, care nu se puteau produce decât cu târnăcoape sau topoare? În cazul că niciunul din cei ce lucrau la deshumare nu a pătruns în închisoare, care a fost, după părerea dvs., rostul mutilării cadavrelor şi rostul comunicatului oficial dat după crime, în care se afirmă că asasinatele au fost comise de cei care lucrau la mormânt?

Răspuns: Întrucât ştiu sigur, că nimeni din cei ce lucrau n-a lipsit de la lucru în timpul nopţii [nici cei care asistau? n.n.] nu poate fi altă explicaţie decât că cetele trimise de Sima au fost înarmate şi cu câteva topoare sau târnăcoape, anume spre a face să se creadă că după mutilări, că faptul n-ar fi fost pus la cale şi ordonat, ci că ar fi rezultat din durerea nemărginită a legionarilor la vederea trupului Căpitanului. Dar la ora omorurilor, nu numai că nu s-a dat de trupuri, ci nici nu se ştia dacă sunt acolo sau nu! Totuşi comunicatul oficial a minţit, spre a se dezvinovăţi acei care au plănuit şi ordonat, încercând să răstoarne răspunderea indirect asupra sfintelor moaşte ale Căpitanului şi ale celorlalţi martiri legionari. Moaşte care după trădătorul Sima nu mai erau demne de altceva, decât să slujească drept acoperire pentru el şi trepte pentru bolnava lui poftă de mărire şi stăpânire!” (p.262).

Pe scurt, orice ar fi, în cele din urmă Sima şi nimeni altul e de vină pentru toate! Exprimări care ne fac să ne întrebăm cine e cu adevărat „bolnav”…

Pentru a contracara versiunea legionară, aceea după care uciderile de la Jilava ar fi avut loc în mod spontan, cu o pregătire de cel mult câteva ore, datorită unui cumul nefericit de factori: atmosfera tensionată de la lucrările de deshumare, pe fondul căreia a venit ordinul de schimbare a gărzii legionare cu una militară, acuzarea face tot posibilul să acrediteze ideea unei premeditări cu bătaie lungă, respingând orice element de spontaneitate. Astfel, ea neagă complet posibilitatea ca un grup mai numeros de legionari să fi venit de la mormânt în fort, căci soldaţii aflaţi în incinta Jilavei nu au sesizat astfel de mişcări (dar atunci cum s-au putut duce neobservaţi de la fort la mormânt, pentru a se închina unor oseminte care la ora aceea nici nu fuseseră încă dezgropate, după cum se afirmă în declaraţia martorului cheie?), după cum ignoră complet amănuntul decisiv cu schimbarea iminentă a gărzii legionare.

Planul pe care acuzarea îl atribuie legionarilor ar fi unul gigantic, de o complexitate incredibilă, gândit până în cele mai mici detalii. Argumentele aduse în acest sens oscilează însă între mărturii neverificabile, logică trasă de păr, detalii aiuritoare şi insinuări ridicole.

Mai precis, în versiunea acuzării, legionarii ar fi urmărit să-i asasineze concomitent nu doar pe criminalii carlişti internaţi la Jilava, ci şi pe numeroşi politicieni ai regimurilor trecute, care nu fuseseră arestaţi, majoritatea dintre ei nefiind implicaţi în crime antilegionare.

Primul element în sprijinul acestei teze ar fi insistenţa pentru menţinerea celor reţinuţi la Jilava, sub pază legionară. Asta deşi explicaţia firească e aceea că au dorit să împiedice dispariţia lor până la procesul care i-ar fi condamnat legal.

Momentul executării planului ar fi fost stabilit pentru noaptea deshumării osemintelor Căpitanului şi a celorlalţi legionari îngropaţi la Jilava. Motivul ar fi intenţia legionarilor de a prezenta acţiunea drept una spontană, provocată de durerea şi furia stârnită de vederea cadavrelor dezgropate. Dealtfel acest lucru ar rezulta, pretinde acuzarea, inclusiv din comunicatul oficial al Consiliului de Miniştri din ziua de 27 noiembrie 1940, redactat de Horia Sima (dar girat şi de Mihai Antonescu) care susţine tocmai acest motiv. Evident că în comunicat nu se puteau da explicaţii complete, în primul rând pentru că la acea oră nu se puteau cunoaşte încă toate dedesubturile, încât realitatea e că, sub presiunea momentului, s-a prezentat un adevăr parţial, pentru a putea într-o oarecare măsură justifica fapta în faţa opiniei publice.

Astfel se explică, susţin anchetatorii (sprijinuindu-se pe mărturia lui Eugen Bănescu), că legionarii ar fi tărăgănat în mod deliberat lucrările la deshumare în după-amiaza zilei de 26 noiembrie, tocmai pentru a permite desfăşurarea lor mai intensă în cursul nopţii, când ar fi urmat să-şi pună în aplicare planul criminal, la adăpostul întunericului. „S-a putut lămuri – în logica lucrurilor – că legionarii care săpau pământul la mormânt şi care au rămas neidentificaţi, au înţeles să treneze munca pentru ca în cursul nopţii de 26 spre 27 noiembrie să dea posibilitatea asasinilor să legitimeze activitatea lor, -susţinând că au acţionat spontan,- la vederea osemintelor.” (p.212)

Tot astfel se explică interzicerea vizitelor rudelor celor deţinuţi la Jilava în ziua de 25 noiembrie de către comandantul gărzii din acea zi, Constantin Savu. Nu pentru că, bunăoară, ar fi fost poate prea mulţi deodată, ci pentru a putea realiza o stratagemă menită să-i ofere colonelului Zăvoianu un pretext de a vizita închisoarea Jilava. Prilej cu care Zăvoianu s-ar fi exprimat în auzul unui vizitator că doreşte să inspecteze interiorul închisorii în vederea „planului” care urma să fie îndeplinit în curând.

Nu doar atât, ci chiar în noaptea uciderilor Zăvoianu s-ar fi deplasat din nou la Jilava, pentru a verifica dacă planul va fi executat aşa cum trebuie, după care a revenit acasă. După puţine ore s-a aflat de cele petrecute la Jilava, iar Zăvoianu a trecut iar la „butoane”, fiind implicat din plin în marele plan. Atât prin pretinse încercări de acoperire a uciderilor de la Prefectura de Poliţie, precum şi prin emiterea unui pretins ordin de ridicare a unor personalităţi politice care nu erau acuzate de nimic, sub pretextul punerii lor siguranţă, dar în realitatea în vederea asasinării lor. Nu ni se spune unde trebuia să aibă loc această lichidare, dacă la Prefectură sau altundeva. În schimb intenţia e certă, susţin acuzatorii, pentru că la o oră târzie din noapte, aceşti politicieni, duşi pentru siguranţa lor la Ministerul de Interne, ar fi primit o vizită misterioasă din partea unor legionari, cărora însă nu le-a fost deschisă uşa. Vasăzică, în ciuda faptului că în dimineaţa de 27 noiembrie la Prefectură venise îngrijorat însuşi Horia Sima, care a dispus eliberarea celor reţinuţi, Zăvoianu tot nu a renunţat la planul său ucigaş, trimiţând în toiul nopţii un comando asasin chiar în clădirea Ministerului de Interne! Scenariul capătă, după cum se vede, dimensiuni halucinante!

Revenind la Jilava şi la „premeditarea” de acolo. Bazată pe mărturiile unor soldaţi şi însemnările unuia din cei închişi, se sugerează că gărzile legionare de la Jilava ar fi făcut în nopţile anterioare în mod deliberat hărmălaie, diverse zgomote, cu bătăi în table, în fiare, în uşi, şi chiar focuri de armă, pentru a obişnui sentinelele militare cu acestea, încât să nu dea de bănuit că în noaptea crimei s-ar produce ceva deosebit. Responsabil de acest „camuflaj sonor” ar fi fost Constantin Savu, comandantul gărzii din ziua de 25 noiembrie, care ar fi trebuit să plece odată cu schimbul intrat în seara de 25, el rămânând însă până la ora asasinatelor în incinta Jilavei. Aceste zgomote par a fi fost reale, o relatare despre ele găsindu-se şi în însemnările rămase de pe urma maiorului Macoveanu:

„Erau nopţi când legionarii care făceau de gardă, cântau cum cântă cucuveaua, ore în şir, obişnuit între orele 1 şi 4 dimineaţa, pe sălile unde erau înşiruite celulele deţinuţilor şi sub ferestrele acestora. Ecoul întunecatelor culoare, repeta lugubru în bezna nopţii acelaşi cântec, pentru ca, în urmă şi până în revărsat de zori, garda legionară să rostogolească roţi de fier care huruiau asurzitor, să izbească cu picioarele uşile celulelor şi să dea de-a rotogulul cutii de conserve goale. În acelaşi timp, legionarii însărcinaţi cu paza, trăgeau focuri de armă în fort şi în afara fortului şi plesneau geamurile de la ferestrele celulelor cu vergele de metal, întrebând pe deţinuţii politici îngroziţi: unde se află Corneliu Codreanu? Întrebarea se punea în cor şi astfel: Unde este Căpitanul?” (p.172)

În carte se vorbeşte de însemnările zilnice ale maiorului Macoveanu, dar nu ni se spune nici la ce dată au fost scrise aceste rânduri, nici dacă aceste zgomote ar fi fost produse doar cu câteva zile înainte de uciderea celor închişi, sau dacă erau o constantă a acelor săptămâni.

Dacă ar fi să urmăm până la capăt logica acuzării, atunci aceste zgomote nu au avut un caracter spontan, menit să-i terorizeze psihic de deţinuţi, cum probabil că s-a întâmplat de fapt, ci au fost şi ele rezultatul unei atente planificări. Probabil printr-un ordin transmis de Zăvoianu prin Savu, care în acest scop nu a părăsit incinta Jilavei, deşi ieşise din schimbul gărzii sale. Un mic exerciţiu de imaginaţie ne face să ne dăm seama de ridicolul acestei teorii. Adică vine un legionar, invocând un ordin primit de sus, şi îi pune pe camarazii săi să producă un veritabil circ acustic, probabil fără prea multe explicaţii legate de finalitatea acestuia. Pentru că planul era secret şi nu avea voie să fie cunoscut înainte de ora stabilită decât de cât mai puţini.

Punctul culminant al scenariului spune că, atunci când a venit momentul potrivit, legionarii au purces la împuşcarea celor din celule (în modalitatea dealtminteri credibilă relatată de martorul Creţu). Dar nu numai atât. Pentru a pretinde că asasinatele au fost provocate de durerea legată de lucrările de la mormânt, făptaşii au luat cu ei şi nişte topoare şi târnăcoape, cu care i-au izbit pe cei împuşcaţi mai înainte, tocmai pentru a întări această pistă – una falsă în opinia acuzării. Asta cu toate că martorii Creţu şi Marcu, singurii despre care se ştie cu certitudine că au participat la împuşcările din celule, nu menţionează nimic despre topoare şi târnăcoape. Mai mult, deşi aceştia şi-au asumat iniţial şi participarea la uciderile celor închişi la Prefectură, ulterior şi-au retractat mărturiile în acest sens: „În cursul dezbaterilor orale şi cu ocazia interogatoriilor, atât Gheorghe Creţu cât şi Marcu Octavian revin asupra primelor mărturisiri făcute. Socotesc că aceste reveniri nu au altă explicaţie decât dorinţa acestora de a salva pe acuzatul Ion Tănăsescu, care (…) astăzi contestă orice amestec în acele crime, susţinând că nu-şi dă seama cum au putut pătrunde asasinii în arestul poliţiei sociale.” (p.189)

În teoria cunoaşterii, cele mai valide explicaţii sunt cele coerente, simple şi logice, bazate pe principiul briciului lui Occam, acela de a elimina detaliile inutile. Versiunea legionară explică totul în acest mod, într-un mod credibil, şi poate fi rezumată în câteva rânduri. În schimb, teoria anchetatorilor, ţesută în jurul ideii plan legionar cu bătaie lungă în vederea asasinatelor, e una extrem de alambicată, plină de detalii stufoase. Întregul ei eşafodaj se sprijină pe numeroase mărturii neverificabile, care se completează şi se sprijină una pe alta, precum şi pe interpretări fanteziste ale unor fapte care altminteri au o explicaţie firească. Toată construcţia seamănă cu un castel din cărţi de joc, aflat într-un echilibru fragil. Orice piesă invalidată, scoasă de la locul ei, duce la prăbuşirea întregului ansamblu. Încât fiecare om de bună credinţă poate să-şi dea seama care variantă e mai plauzibilă din perspectiva adevărului istoric.

3.3 Cazul Iorga-Madgearu

Aici se ştiu cele mai puţine amănunte, iar documentele nu clarifică nici un dedesubt. Pentru a se evita scormonirea prea insistentă a unor detalii, cei bănuiţi de răpirea şi asasinarea lui Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga au fost judecaţi în acelaşi proces cu toţi cei implicaţi în violenţele zilei de 27 noiembrie. Conexarea dosarelor este necesară, susţine acuzarea, pentru că „între asasinatele de la Jilava şi asasinatul profesorilor N. Iorga şi V. Madgearu, din examinarea actelor de la dosar, rezultă că este o strânsă legătură, fiind comise în urma unui plan de activitate criminală dinainte stabilit şi care a fost tradus în fapt în ziua de 27 noiembrie 1940. Că executarea acestui plan a început la ora 1 noaptea la Închisoarea Militară Jilava şi a fost continuat prin asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu în după amiaza aceleiaşi zile. Că acestea au fost comise în continuarea aceleiaşi rezoluţii criminale, la care au luat însă parte executori materiali diferiţi, incontestabil asociaţi şi păstrând o strânsă legătură de complicitate.” (p.331)

Unii din legionarii care au intrat în casele lui Madgearu şi Iorga pentru a-i ridica sub pretextul luării unei declaraţii s-au legitimat şi au fost identificaţi de familiile acestora. Este vorba de Tudor Dacu şi Ion Tucan. De asemenea, Traian Boeru a fost recunoscut după fotografie de soţia lui Madgearu. Un alt membru al acestei echipe care a fost recunoscut de martori – rudele sau servitorii celor asasinaţi – este Ştefan Iacobuţă, şofer la Institutul Naţional al Cooperaţiei, cel care a condus maşina în care ar fi fost duşi Madgearu şi Iorga. Un altul, Ştefan Cojocaru, singurul dintre aceştia care a fost reţinut, a fost identificat tot pe baza relatărilor unor martori. Numai că declaraţiile acestora au fost considerate de instanţă drept neconcludente. Cojocaru a fost în final achitat, considerându-se că dovezile pentru implicarea sa sunt insuficiente. Toţi ceilalţi au fost condamnaţi la moarte în contumacie.

Filmul în detaliu l-am prezentat în articolul precedent. După cum am arătat acolo, Horia Sima susţine însă că fi fost vorba de două grupuri distincte, în total opt persoane, toţi sub conducerea lui Traian Boeru. Pe lângă cei de mai sus, el îi menţionează şi pe Ion Jurcan (care pare a fi unul şi acelaşi cu Ion Tucan, fiind probabil o confuzie), Traian Iorga, Otto Schweninger şi Ion Atanasiu.

În privinţa implicării lui Traian Boeru în uciderea lui Iorga, pe care acesta o neagă în scrierile sale din exil, acuzarea aduce şi mărturia lui Marin Stănescu, fostul prefect al judeţului Prahova, care relatează despre o întâlnire ulterioară cu acesta.

„Dovada necontestată că Traian Boeru, după ce a fost părtaş la asasinarea lui Virgil Madgearu, a luat parte şi la asasinarea profesorului Iorga, reiese din toate împrejurările pe care vi le-am înşiruit, precum şi din interesanta expunere pe care martorul Marin Stănescu o face cu privire la o convorbire pe care a avut-o cu fostul secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei în Bucureşti, la restaurantul „Continental”, nu mult după săvârşirea asasinatelor. Fostul prefect ne informează că în cursul convorbirii, dealtfel destul de aspră, l-a întrebat pe Traian Boeru ce la determinat să-i ucidă pe Iorga şi Madgearu. <<Nu ştiu nimic>>, a răspuns acuzatul, zâmbind cu şiretenie, <<deoarece în seara de 27 noiembrie m-am culcat la ora 9>>. Acest răspuns a fost urmat de replica fostului prefect de Prahova. O replică tare, precisă şi categorică. Într-adevăr, i s-a arătat lui Traian Boeru că este trecut pe tabloul persoanelor care au părăsit oraşul Ploieşti, îndreptându-se spre Bucureşti, în noaptea de 27 noiembrie între orele 23-24, amănunt pe care Marin Stănescu îl deţinea de la maiorul Brăescu, comandantul legiunii de jandarmi mobilă. În cursul aceleiaşi convorbiri, martorul manifestându-şi revolta faţă de fostul secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei, acesta i-a răspuns: <<Căpitanul urmărea înfiinţarea unui tribunal excepţional, în mai puţin de 24 de ore de la instaurarea regimului legionar. Un asemenea tribunal nu a fost înfiinţat. Atunci, de ce vă miraţi?>> Răspunsul categoric şi edificator al lui Boeru mă scuteşte de orice altă lămurire.” (p.231-32)

Legionarii, prin scrierile lui Horia Sima, au aplicat şi aici principiul briciului lui Occam, considerând că Boeru şi echipa lui au acţionat pe cont propriu. „Există în genere la oameni o tendinţă de a complica lucrurile, de a căuta sensuri ascunse ale realităţilor. Explicaţiile simple şi naturale nu-i satisfac.” (Horia Sima – „Cazul Iorga-Madgearu”) Astfel, el ia în discuţie comportamentul straniu al lui Antonescu, sau ipoteza că la originea celor două asasinate ar sta serviciile secrete germane. Dar, după ce întoarce argumentele pe toate feţele, conchide că aceste ipoteze sunt improbabile, căci nu le putea găsi nicio motivaţie logică.

Numai că în acest caz au apărut alte indicii şi mărturii, care conduc la concluzia că briciul lui Occam, adică explicaţiile simple şi naturale, nu sunt întotdeauna suficiente. Asemenea detalii suplimentare se cuvin luate în seamă, pentru că de data asta nu vin de la o parte interesată, ci chiar de la lideri ţărănişti. Astfel, în jurnalul său, Corneliu Coposu relatează despre faptul că Madgearu era în discuţii cu serviciile secrete aliate pentru preluarea conducerii unui guvern în exil. Bănuiala ţărăniştilor este aceea că în spatele uciderii lui Madgearu, şi implicit şi a lui Iorga, ar sta Gestapo-ul. Pentru detalii invit la recitirea textului la care m-am referit şi mai devreme. Ideea este că nu doar germanii, ci însuşi regimul antonescian ar fi avut un interes în acest caz, ceea ce explică anumite amănunte destul de stranii în ceea ce priveşte atitudinea lui Antonescu din acea zi.

Faptul că regimul antonescian ştia probabil mai multe decât se recunoaşte oficial, e confirmat şi de un document al procesului din 1941. E vorba de o mărturie interesantă a lui Virgil Lărgeanu, avocat, fostul secretar al lui Madgearu. Soţia lui Madgearu îi informase pe Maniu şi Mihalache, care la rândul lui la sunat pe Lărgeanu la telefon la 14:30 să vină la el. A ajuns după ora 15. Cu acel prilej Mihalache i-a spus că Madgearu a fost ridicat pe la 2 fără un sfert de o echipă de legionari pentru a da o declaraţie la Prefectură. În continuare, Lărgeanu îl citează pe Mihalache care spune că a încercat să vorbească cu Preşedinţia Consiliului de Miniştri (Antonescu) sau cu Ministerul de Interne (fără succes), iar „în cele din urmă a venit Rioşianu la telefon, i-a spus că nu are nicio cunoştinţă, că se va interesa şi-i va comunica. După câtva timp dl Rioşianu i-a comunicat că Madgearu nu este la Prefectura Capitalei, este dus cu o maşină la Ploieşti şi că a luat măsuri să fie întors din drum. M-am întrebat adeseori cine informase atât de precis pe dl ministru Rioşianu dacă ştia mai mult decât cele ce relatase. (…) Am aflat de la Bucureşti că fusese găsit împuşcat Virgil Madgearu în pădurea Snagov. Jandarmii de la Tâncăbeşti mi-au spus că nu primiseră niciun ordin, căci altfel ar fi oprit maşina, care li se păruse, de altfel, suspectă. Adaug că dl Mihalache mi-a spus că vorbise cu dl ministru Rioşianu înainte de a veni eu, adică în jurul orei 15.” (p.304)

Foarte interesante detaliile care se desprind din această declaraţie! Adică Rioşianu nu a făcut nimic să împiedice maşina spre Ploieşti, deşi ştia acest fapt, pe care l-a şi mărturisit lui Mihalache. Un anchetator onest şi conştiincios, citind o asemenea mărturie, ar fi trebuit neapărat să urmeze şi această pistă care se deschidea astfel, şi care ar fi putut lămuri multe din dedesubturile cazului Iorga-Madgearu. Numai că ea ducea înspre cele mai înalte cercuri ale puterii, încât cel mai probabil e că atitudinea celor puşi să instrumenteze cazul a fost mai degrabă aceea de a închide pur şi simplu ochii în faţa unor detalii extrem de sensibile. Conexarea dosarelor Jilava şi Iorga-Madgearu e o dovadă peremptorie că în acest din urmă caz nu s-a dorit o clarificare deplină a circumstanţelor sale.

La o adică, Rioşianu ar fi putut fi chemat ca martor la proces, să declare ce ştia, dar nimeni nu a fost interesat să o facă. La ora aceea el era încă în viaţă căci, conform Wikipedia, el a decedat în august 1941, în urma unei operaţii nereuşite. Ar fi putut fi audiat drept martor şi Ion Mihalache, care putea să confirme cele pe care i le-a spus Rioşianu. Cert este că în jurnalul său, Corneliu Coposu, care era la curent cu toate aceste dedesubturi, îi scoate din culpă pe legionari în ceea ce priveşte uciderea lui Madgearu şi Iorga. Nu e vorba aici de „cozile de topor”, de Boeru şi ceilalţi, care formal erau încadraţi în Mişcarea Legionară, ci de ideea cine a avut iniţiativa acestor fapte. Iar toate indiciile arată că ea nu a venit dinspre cercurile legionare.

Ca o concluzie finală care se desprinde din cercetarea documentelor antonesciene despre procesul din 1941 incluse în volumul „Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul”, putem afirma că ele ne pot oferi o serie de informaţii lămuritoare asupra evenimentelor dramatice din ziua de 27 noiembrie 1940. Nu atât în sensul acceptării fără rezerve a versiunii propuse de acuzare, cât prin analiza critică a acesteia, a modului în care ea se foloseşte de anumite mărturii, ignorând în schimb altele. Ne putem astfel da seama de scenariul pe care a încercat să-l impună regimul antonescian, deşi de cele mai multe ori dovezile aduse în sprijinul său par forţate, artificiale, ele putând avea explicaţii fireşti, mult mai la îndemână. Cu toate acestea, în acest moment suntem încă destul de departe de a şti adevărul complet despre cele petrecute în acele zile.

Să le spuneți tuturor că nu am făcut niciun compromis !

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu 2024

Către: Episcopia Greco-Catolică de Maramureș. În atenția Prea Sfințitului Episcop Vasile Bizău

Nicu Covaci – la intrarea în tărâmul legendei

Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994)

21 de rubini: personajul ignorat

Războiul din Ucraina şi dilema Occidentului

Smerenia şi Întruparea lui Dumnezeu

Asasinarea Căpitanului: mărturii, documente şi semne de întrebare

Sfântul Siluan Athonitul – un suflet care a îmbrăţişat întreaga lume

Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord

Între „Hanibal ante portas” și „mineriadă à la russe”

Cele mai recente din

Asasinarea Căpitanului: mărturii, documente şi semne de întrebare

Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord

Cazul Iorga-Madgearu – noi ipoteze şi noi semne de întrebare

Profeţiile lui Agatanghel în închisorile comuniste: adevăr sau legendă?

August 1939 – balans final pe muchie de cuţit

Despre pretinsele „mesaje secrete“ ascunse în pictura părintelui Arsenie Boca

Către: Episcopia Greco-Catolică de Maramureș. În atenția Prea Sfințitului Episcop Vasile Bizău

Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994)

Cazul Iorga-Madgearu – noi ipoteze şi noi semne de întrebare

Subiecte apropiate

Părintele Calciu, părintele tineretului

Decemvirii (16)

Cele mai recente din