Părintele Calciu, părintele tineretului

Eu aşa îl văd şi cred că este o realitate şi un mare adevăr recunoscut de toţi cei care l-am iubit şi chiar şi dintre cei pe care i-a afurisit, socotindu-i atei înverşunaţi. Cred că s-ar bucura şi cred că s-ar recunoaşte în această ipostază.

Tineretul ocupa un loc privilegiat în viaţa părintelui şimai ales în inima sa. Oriunde şi în orice situaţie s-ar fi aflat, urmărit, ostracizat, condamnat sau liber, tinerii găseau la el o ureche gata întotdeauna să-i asculte, o inimă solidară gata să-i înţeleagă, o trăire şi o experienţă canonică de o viaţă, călită în focul gheenei comuniste pe care a înfruntat-o permanent cât a trăit, gata să le dea sfaturi şi să-i îndrume pe calea cea dreaptă a devărului religios tradiţional ortodox în viaţa de toate zilele.

În procesul reeducării, Securitatea căuta ţapi ispăşitori care să-l acuze, minţind pe Ţurcanu şi banda lui de torţionari dresaţi de Securitate, ca fiind trimişi de Comandantul Horia Sima pentru a compromite Comitetul Central al Partidului, Ministerul de Interne şi Securitatea. Securitatea, braţul vigilent al poporului, avea misiunea să lichideze folosind orice mijloace trecutul istoric şi religios al unei ţări de creştini născuţi ortodocşi.  Deci vina trebuia aruncată tot pe victime, pe cei ucişi, schingiuiţi, bătuţi şi trecuţi prin demascări. Instruit de securitate să devină acuzator în marea înscenare pe care ei au numit-o „procesul reeducării”, el îi surprinde la proces, mărturisind adevărul în plină instanţă, demascând încercarea orchestrată de Comitetul Central al Partidului, dirijată de consilierii sovietici (Panţiuşa şi Nicolschi) de compromitere şi de acuzare a tineretului legionar pe care comuniştii îl voiau pus pe eşafodul istoriei. Din acuzator, el devine apărător al victimelor, mărturisind adevărul cu riscul unei condamnări supreme. Este gestul unui erou, gestul pe care şi-l asuma, precum atâtea altele, cu modestie, arătând creştinătăţii adevărata faţă a comuniştilor, aceea de eretici şi criminali sadici care voiau să cearnă credinţa omenirii creştine prin sita diavolului numită reeducare. Reeducarea a fost un experiment al marelui „pedagog” sovietic Makarenko, un criminal dezaxat care oferea tinerilor, prin tortură, alegerea morţii fizice sau morţii psihice, transformându-i în legume executante, fără discernământ.

Aceste cuvinte hidoase, reeducare şi demascare au fost înscrise cu ranga Securităţii în sufletul şi în vocabularul nostru cotidian. Ele au început să apară acum în scrisul unor autointitulaţi eroi ai rezistenţei ai acestui experiment criminal mondial. Noi îi iertăm, nu sunt făcute cu rea intenţie. Aşa cum ar trebui să îi înţelegem pe toţi cei trecuţi prin acel experiment. Toţi au fost victime.

Singurii rezistenţi au fost eroii care au reuşit să evadeze sinucigându-se, pentru că şi sinuciderea era pedepsită şi cu desăvârşire interzisă. Am curajul să o spun, satrapii lui Ţurcanu aveau pentru cei bănuiţi de această tentativă, următoarele cuvinte: „ai vrut să scapi, te vom scăpa noi, făcându-te să plângi cu lacrimi de sânge, în genunchi, această tentativă esuată! Nimeni nu scapă de noi, nimeni!” şi eu, şi tu, toţi am fost victime şi toţi cei trecuţi prin acest iad am fost eroi fără voia noastră, indiferent că în vâltoarea fricii animalice nu puteai să-ţi dai seama când ai devenit o bestie, sau atunci când nu mai puteai să faci diferenţa dintre palmă şi pumn, dintre Sergiu Mandinescu şi Dan Deacă (cunoscut pentru lovitura mortală în plex). Amândoi merită iertarea celor care am suferit împreună, ca victime ale celui mai criminal experiment.

Frica bestială a făcut victimile să se autodenunţe, să se autoflegeleze şi să recunoască vini, fapte şi atitudini coşmareşti pe care le susţineau sub jurământ împotriva lor şi a familiilor, mame, taţi, fraţi, surori. Un balamuc ateu incestuos, imaginar, care sfida morala şi educaţia unui tineret care silabisea morala primilor paşi făcuţi într-o biserică care nu mai era a lui Dumnezeu. Dintr-o decenţă a ruşinii şi a bunului simţ, îmi interzic să vorbesc despre blasfemiile religioase care de multe ori au fost prost înţelese şi comentate de cei care nu aveu cultura şi intenţii sacre sau dacă nu cumva o făceau cu intenţie, având o misiune.

Cu domiciliul forţat, sechestrat într-un apartament, supravegheat, împreună cu Marcel Petrişor şi Lucian Popescu, joacă feste securiştilor care îl urmăreau, cutreierând incognito ţara de la un capăt la celălalt, fără ca ei să ştie unde a dispărut, alarmaţi, îl căutau la graniţe, dar respirau uşuraţi, nevenindu-le să creadă când părintele reapărea la domiciliul conjugal, liniştit, cu zâmbetul său blând cu care-i cucerea până şi pe urmăritori. Cu tenacitate şi sprijinul ocult al Patriarhiei, îşi realizează visul, devenind ceea ce este pentru noi, prietenii şi pentru Mahmudia lui natală, părintele Ghiţă, cel care i-a făcut pe şefii de state pe care îi va întâlni după eliberare să spună că au participat la întâlnirea cu un ambasador al creştinismului.

Profesor de teologie, merge înaintea vieţii şi în faţa lui Dumnezeu pentru a-şi ispăşi păcate numai de cer ştiute. În sinteza reeducării rezumate în singura lui mărturisire, spune: despre reeducare, tot ceea ce putem spune este: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Acesta este adevărul. S-au scris tomuri, rafturi de biblioteci, unii devenind eroi.

Pentru că deschide larg uşile bisericii, predicând pentru tineri contra ateismului oficial prin cele Şapte Cuvinte adresate tineretului, părintelui Calciu i se închid uşile bisericii. Ostracizat, abandonat de cler, care a fost obligat, fiind şantajat să-i ceară pedepsirea,a  fost caterisit. După care urmează închiderea uşilor vieţii, fiind pentru a doua oară condamnat în mod special şi agravant pentru încercarea de a deschide orizontul tineretului asupra viitorului ateu spre care se îndrepta o Românie tradiţional ortodoxă din născare şi pe care comuniştii o mânau forţat spre Apocalipsă. Fiind considerat duşman personal al dictatorului analfabet, care voia să elimine credinţa o dată cu bisericile şi făcea eforturi disperate ca viitorul culturii să devină după chipul şi asemănarea sa, simbol al analfabetismului, în urgia evenimentelor, Securitatea cerea chiar o condamnare la moarte. Această idee a lui Ceauşescu a fost abandonată numai datorită protestelor vehemente ale personalităţilor din Occident.

Imaginaţi-vă că ascultaţi vorbind o icoană. Un sfânt bun, un sfânt iubit, un sfânt optimist care vă priveşte cu ochi de cer. O cunună albă, o barbă modestă, dar frumos conturată, încadrată într-o coamă argintie, din care, din când în când, zâmbetul lăsa să se vadă sideful dinţilor. O voce caldă, plăcută chiar în rarele ocazii când devine fermă. Are glasul amintirilor, glasul povestirilor trăite şi ştiute numai de luptător, care atunci când te îndeamnă, taci şi ascultă, iar noi îi ascultam acest glas răsunător prin hrubele puşcăriei sau bolţile tribunalelor, care pune pe gânduri pe acuzator, demascându-l şi care dă avânt acuzaţilor care se simt apăraţi. Nu se simte frică în vocea lui caldă, ci doar emoţie şi speranţă. Are şi el un loc din boxa martorilor în duba cu care la întoarcere vor lua drumul jilavelor şi răfuielilor cu securiştii, patrioţii ocnaşi redeveniţi bandiţi. Pe culoar lumea, familiile noastre se simte încurajată, se şopteşte: a depus părintele Calciu mărturie.

Ascultam cu evlavie predicile şi cuvintele sale pe care părintele parcă le cânta, răsfirându-şi degetele unduioase pe claviatura unei orgi nevăzute care îţi pătrundea în suflet, în inimă şi rămâneau cramponate acolo până aveai ocazia să le oferi unui suflet în nevoie.

Păstrăm un minut de reculegere azi, aici, când comemorăm, onorăm, prăznuim memoria unui duhovnic, unui sfânt, a unui om care este părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Dumnezeu să-l ierte! Veşnică să-i fie pomenirea!

Default thumbnail
Subiectul precedent

Sacrificiu și unitate

Subiectul următor

Necunoscutele zilei de 27 noiembrie 1940

Cele mai recente din