În conflictul dintre Est şi Vest, care, pe zi ce trece, creşte în amploare şi intensitate, Occidentul se luptă în condiţii de vădită inferioritate, minat de o permanentă criză. Paradoxul crizei occidentale este că nu afectează domeniul valorilor materiale: Europa s-a refăcut economiceşte, iar potenţialul industrial şi militar al lumii libere este mult superior blocului comunist. Criza Occidentului este o criză de substrat sufletesc, care-l împiedică să aproximeze just primejdia comunistă.
Obiectivul comunismului nu mai constituie o engimă pentru nimeni. A fost spus şi repetat de nenumărate ori chiar de căpeteniile acestei conspiraţii mondiale. Dacă doctrina comunistă ar mai putea beneficia de circumstanţe atenuante, fiind considerată produsul unor capete exaltate, nimeni nu mai avea dreptul să se îndoiască de intenţiile reale ale comunismului, de a cuceri lumea întreagă, din moment ce s-a văzut cum lucrează pe teren. De la instaurarea comunismului în Rusia şi până astăzi, marxismul s-a afirmat printr-o serie neîntreruptă de triumfuri. Ce demonstraţie mai convingătoare vrea Occidentul după seria de înfrângeri răsunătoare ce a suferit? Dacă nici după probele administrate până acum de comunişti popoarelor libere acestea nu simt adierea primejdiei, înseamnă că însuşi instinctul lor de conservare a sucombat.
O manifestare simptomatică a buimăcelii care domneşte în lumea liberă e uşurinţa cu care occidentalii sunt gata să interpreteze orice schimbare în dispozitivul de conducere al Rusiei Sovietice ca un semn de slăbiciune interioară a acestei ţări, care prevesteşte apropiata ei descompunere. În loc să acţioneze bărbăteşte, occidentalii îşi leagă nădejdile de “ceea ce se întâmplă” dincolo de cortina de fier şi orice informaţie ce s-ar părea că le confirmă vederile e însuşită cu o lipsă de judecată înspăimântătoare. În legătură cu campania deschisă de comunişti contra mitului Stalin, cunoscutul ziarist american Lippman a emis fel de fel de ipoteze, referindu-se toate la aspectele interne ale comunismului din Rusia. Una singură, cea adevărată, că ne aflăm în faţa unei noi manevre de prelucrare a lumii libere, nu figurează între ipotezele lui.
Incontestabil, cu cât trece timpul cu atât riscurile unei dispute finale cu comuniştii devin mai mari. Pe calea armelor, Rusia Sovietică nu mai poate fi doborâtă astăzi decât cu preţul unor grele sacrificii. Era de datoria Occidentului să prevadă situaţia militară ce s-a dezvoltat de la sfârşitul războiului şi până astăzi şi să ia din vreme măsuri de preîntâmpinare a primejdiei comuniste. N-au dat atenţia cuvenită problemei, ceea ce nu înseamnă că se pot sustrage fără termen de la rezolvarea ei. Timpul e aliatul comunismului. Marginea de securitate a lumii libere se restrânge pe zi ce trece. Pe plan militar, Rusia Sovietică, împreună cu toate ţările care gravitează pe orbita ei, începe să devină o forţă de temut: pe plan politic şi social, infiltraţiile comuniste în lumea liberă au luat proporţii alarmante. În loc de a se legăna în iluzia că Rusia Sovietică se va descompune din interior, occidentalii ar proceda mult mai înţelept dacă ar da mai mare atenţie focului care mocneşte în propria lor casă. Lumea liberă se găseşte astăzi într-un stadiu îngrijorător de descompunere internă şi dacă este vorba de partea cui va rămâne victoria finală în războiul rece, nu mai încape niciun dubiu că Rusia comunistă va triumfa.
Cu toate că dispune de resurse uriaşe, lumea liberă fuge de răspundere. E anticomunistă până la un punct: până unde începe riscul unei confruntări decisive. În momentul acesta, imensul arsenal de arme al lumii libere e condamnat la o perpetuă inacţiune. Înarmarea se face fără a se vedea clar la ce poate servi. Un război implică pustiiri grozave – e teza la care conducătorii lumii libere concordă cu propaganda “pacifistă” a comuniştilor. Dar adevăratul miez al problemei nu se pune în termenii război sau pace, ci cum poate fi stăvilit comunismul, pentru a se evita cealaltă alternativă, mult mai cumplită: capitularea Occidentului. Dacă occidentalii au elaborat alte mijloace, mai puţin periculoase decât războiul, pentru înfrângerea comunismului, să le întrebuinţeze, să le pună în aplicare, pentru a se marca odată hotărârea lor de luptă în acest conflict: aşa după cum comuniştii se folosesc de o întreagă gamă de mijloace pentru a distruge lumea liberă, fără a se recurge la război.
Pe planul competiţiei pentru dominaţia lumii, occidentalii sunt descoperiţi. Ei nu vor războiul. Până la un punct, o atitudine justificată. Îngrijorător e faptul că operaţiile lor stagnează şi în războiul rece. E ridicol să se creadă că emisiunile “Free Europe” sau baloanele propagandistice se pot substitui ansamblului de mijloace reclamat de războiul rece. Constatăm aşadar la occidentali o absenţă din luptă, o pasivitate în faţa ofensivei comuniste, care nu se poate explica altfel decât ca efectul unei carenţe sufleteşti. Occidentalii nu sunt capabili să-şi organizeze mijloacele de apărare, pentru că nu mai au, probabil, ce apăra, pentru că nu se simt în niciun fel legaţi de sistemul de valori ce l-au reprezentat până acum în lume. Nimeni nu se jertfeşte pentru o cauză în care nu crede. Orice jertfă presupune o desprindere de noi înşine, o depăşire a egoismului şi a intereselor materiale, cu scopul de a servi unor realităţi de ordin mai înalt. Când resortul dăruirii de sine nu mai funcţionează, înseamnă că nu mai subzistă nicio convingere profundă în sufletul nostru şi toate preocupările vieţii se rezumă la orizontul restrâns al propriei noastre persoane.
În afară de şovăiala permanentă ce-o arată occidentalii în lupta cu comuniştii, urmările golului sufletesc ce a pus stăpânire pe ei se observă şi în alte două direcţii: în orientarea ce-au dat-o acestei lupte şi în nepăsarea ce-o arată suferinţelor îndurate de popoarele robite.
Deoarece idealul comunist promite îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale păturilor de jos ale poporului, occidentalii au deplasat lupta pe acelaşi teren. Între cele două blocuri s-a angajat o cursă pe plan material. Cine ridică realmente nivelul de trai al omenirii? Acest gen de luptă nu trebuie dispreţuit. Occidentalii dispun de o armă puternică, demonstrând că în zona lor de dominaţie muncitorii trăiesc mai bine decât în paradisul sovietic. Ei exagerează însă când acordă bunăstării economice a populaţiei o valoare mai mare decât o are în realitate. E o armă auxiliară, dar nu va putea servi niciodată ca armă decisivă în conflictul dintre Est şi Vest. Între alte consideraţii, şi pentru că prosperitatea materială îl face pe om mai temător cu ale sale, mai puţin înclinat spre sacrificiu. Bucuriile vieţii îl absorb şi îi abat sufletul de la marile îndatoriri. Tocmai situaţia ce-a dobândit-o îi taie avântul marilor realizări, îl leagă de pământ prin mii de fire, încât această armă, incomplet folosită şi nesusţinută de o educaţie corespunzătoare, se întoarce împotriva celui care o întrebuinţează. Cu o lume care se îmbulzeşte cu frenezie la traiul bun, nu se poate realiza spiritul de cruciadă, indispensabil în angajamentele cu comunismul.
Al treilea aspect al decadenţei spirituale a lumii libere de astăzi se referă la insensibilitatea crescândă a acestei lumi la strigătele de suferinţă ale popoarelor robite. Ce departe suntem de vremurile când întreg Occidentul fremăta de revoltă la auzul veştii că Mormântul Domnului a ajuns sub stăpânirea necredincioşilor. S-au rostit cuvinte aspre de condamnare a acelor predicatori care numai cu zelul credinţei voiau să cucerească Sfântul Mormânt, târând după ei, pe drumurile răsăritului, mii şi mii de tineri, de copii, care, până la urmă, au sfârşit mizerabil, seceraţi de foamete şi de boli, înainte de a fi pus piciorul în Asia Mică. Dar ce pasiune de mântuire clocotea în acest veac, ce exaltare a spiritului de sacrificiu pentru cauza divină! În acest şirag de tineri şi copii care se îndreptau spre Răsărit, lipsiţi de orice înţelegere a greutăţilor ce aveau să le întâmpine, triumfaseră marile adevăruri ale vieţii. Astăzi, sute de milioane de oameni gem în robie, Biserica e umilită şi batjocorită, slujitorii ei închişi sau asasinaţi, iar Occidentul priveşte indiferent la cea mai mare dramă a omenirii de la Christos încoace. Pe nimeni nu mai pot înşela astăzi nici protestele ce se rostesc din când în când de către occidentali şi nici cuvintele de compătimire ce le adresează refugiaţilor. Ele nu au mai mare valoare decât spălatul pe mâini al lui Pilat din Pont.
Comunismul nu este tare prin el însuşi, prin forţa ce-a acumulat-o în Rusia Sovietică. Aliatul lui principal este slăbiciunea sufletească a lumii libere. Adevărata forţă a comunismului zace în Occident. Din Occidentul moleşit de bunăstare şi torturat de îndoieli, manevrează comunismul ca să-şi adjudece rând pe rând dominaţia întregii lumi. Occidentul nu dispune de un centru strategic care să coordoneze şi să dea impuls tuturor sectoarelor de luptă ale frontului anticomunist şi această lipsă e provocată în primul rând de golul sufletesc în care a intrat.
Deficienţele ce le constatăm în sfera lumii libere nu ne clintesc din încrederea ce-o păstrăm în victoria finală a Binelui. În istorie sunt prezente şi forţe care nu pot fi calculate politic. Intervenţia lor poate să provoace răsturnări neaşteptate de situaţie. Comuniştii strâng tot mai mult cercul lor de fier în jurul occidentalilor, dar procedează cu deosebită prudenţă, căci nu este exclus ca, în ultimul moment, când ei par siguri de victorie, o inspiraţie din altă lume să-i determine pe occidentali să prefere o ieşire eroică unei morţi dezonorante. Graţie imponderabilelor istorice, de care este plin văzduhul, frontul occidental îşi poate recupera în câteva luni întreaga trăinicie de care are nevoie pentru a da lupta cu sorţi de izbândă.
Dacă această reînviere spirituală a lumii libere nu s-ar realiza şi lucrurile ar continua să meargă devale ca şi până acum, nici atunci nu trebuie să depunem armele, considerând cauza naţională şi creştină pierdută. Există o parte din om şi din omenire care nu moare. Există o istorie care se desfăşoară în strânsă comuniune cu forţele divine. Oricât s-ar opinti comuniştii, acest prag ultim al istoriei, păzit de paznici dumnezeieşti, nu-l vor putea trece. Toate sforţările lor de a subjuga omenirea vor eşua în faţa acestei ultime coaliţii divino-umane.
Ca să ne întărim în această convingere, să ne aducem aminte de exemplul cutremurător al vieţii, al morţii şi al învierii Domnului nostru Iisus Christos.
“Iisus mort, plecat pentru totdeauna dintre oameni, discipolii fugăriţi şi urmăriţi de teamă şi chiar de îndoială. Biserica încă neîntemeiată …”
“Atunci Bunul Părinte interveni. Şi Binele, Adevărul, triumfară chiar împotriva legilor naturii omeneşti” (Ion Moţa)
Învăţătura ce o scoate Ion Moţa din faptul învierii nu are mai mare potrivire decât în zilele întunecate pe care le trăieşte poporul român astăzi:
“De aceea azi, când puterea întunericului îşi întinde iarăşi tot mai mult pâcla întunecoasă asupra pământului, stingând tot mai mult credinţa şi viaţa echilibrată, înstăpânind tot mai mult duhul diavolesc asupra vieţii noastre, – noi, cei ce ne zbatem cu încăpăţânare în luptă cu răul care ne copleşeşte tot mai mult, ne oprim o clipă în această zi de sărbătoare, spre a primi binefacerea cea mai caldă, împărtăşania sufletului de luptător. Ne oprim, legionari, să primim la sufletele noastre binefacerea înviorătoare şi readucătoare de puteri pe care ne-o aduce Învierea Mântuitorului…”
“În zilele acestea toţi suntem chemaţi a trăi cu inima lui Iisus, cu suferinţele Lui, spre sa putea primi binefacerea Învierii Sale.”
Horia Sima, Vestitorii, Aprilie 1956
