Ionel Moţa şi Vasile Marin – ultimul drum de la Irun la Casa Verde

Anul 1936 a adus şi revoluţia din Spania. Scenele de teroare la care era supusă populaţia peninsulei, ajunsă sub conducerea comunistă, îngrozeau şi îndârjeau. Trupele generalului Franco, în lupte din ce în ce mai grele cu acelea mai numeroase în slujba şi comanda Moscovei, înaintau. Legionarii, cu inimile închircite de emoţii, urmăreau evenimentele, convinşi că, până la urmă, armatele tradiţiei creştine, moralei şi odinii vor birui pe cele ale satanei, întunericului şi urii.

Eroismul de legendă al apărătorilor Alcazarului din Toledo, ca şi personalitatea colonelului Moscardo, era tema de discuţii nu numai între legionari. Se numărau paşii armatelor lui Franco care se apropiau de Toledo, să-l despresoare. Când s-a reuşit, un sentiment de uşurare, ca după o victorie proprie, a înseninat feţele tuturor. Moţa, transfigurat, suferea chinujrile morale de începuturi ale apostolilor lui Crist şi simţămintele care-i zbuciumau sufletul îl decid să plece şi să lupte în Spania unde se insulta Crucea şi se batjocorea credinţa.

Căpitanul lipsea din Bucureşti. Era la Carmen Sylva. Până la întoarcerea lui, sute de legionari aderaseră la planul lui Moţa şi cereau să-l însoţească. Vasile Marin, printre cei dintâi!

La sosirea Căpitanului, Moţa a întâmpinat o nebănuită opunere din partea acestuia. Cu greutate şi după lungi discuţii, Căpitanul a cedat, îngăduind plecarea, dar numai a unei echipe restrânsă la şapte legionari, având drept scop predarea unei săbii de onoare generalului Moscardo. Sabia a fost aleasă să fie aceea cu care Generalul Cantacuzino făcuse războiul. Participareaa eventuală a echipei la luptele de pe front a fost şi ea condiţionată de Căpitan, care-i fixase un termen: „O lună”!

Ion Moţa, Vasile Marin, ing. Clime, Bănică Dobre, Nicolae Totu, Alexandru Cantacuzino (nepot al generalului) şi preotul Dumitrescu-Borşa au fost cei aleşi să formeze echipa. Toţi erau comandanţi legionari. Moţa, Comandant al Bunei Vestiri. Generalul Cantacuzino, erou al Primului Război Mondial şi şef al Partidului Totul Pentru Ţară, urma să-i însoţească. Personalitatea lor simboliza prezenţa Mişcării Legionare la luptele de eliberare şi regenerare a Spaniei, întreprinsă de armatele generalului Franco şi bazată pe mişcarea naţionalistă a „Falangei Spaniole”, atât de înrudită în spiritualitate cu legionarismul românesc.

În ziua de 25 noiembrie 1936 am condus la gară pe cei care plecau. Cu o zi înainte, Vasile Marin îmi lăsase ultimele dorinţe pe care le dorea împlinite în caz de moarte.

Abia cu întoarcerea generalului Cantacuzino în ţară şi după primirea scrisorilor lui Moţa şi Clime, a aflat Căpitanul dezastruoasele condiţii în care cei şapte fuseseră înscrişi în „Tercio”, adică în armata de şoc a generalului Franco, în contrazicere cu dispoziţiile date de el la plecarea echipei.

Generalul Cantacuzino greşise permiţând înrolarea ca voluntari în „Tercio” şi pe toată durata războiului civil, în loc de înscrierea în rândul cadrelor de luptă ale „Falangei Spaniole” şi numai pe termen de o lună. Organele de recrutare ale armatei lui Franco nu şi-au dat seama de importanţa simbolică a echipei legionare; ei aveau nevoie de cadre, iar generalul insistase prea puţin întru a le demonstra aceasta! Îngrijorat, Căpitanul decide plecarea mea în Spania ca să îndrept cele greşite şi să aduc echipa la Bucureşti. A fost prea târziu! În noaptea de 14 sau 15 ianuarie, pe la orele trei, sunt trezit de sunetul clopoţelului de la intrarea casei. Intrigat, era ora la care, de regulă, se făceau percheziţii şi arestări, deschid. Intră Căpitanul întovărăşit de generalul Cantacuzino, prof. Ion Zelea Codreanu (tatăl Căpitanului) şi col. Zăvoianu. Mi se comunică telegrama lui Clime care anunţa moartea pe front a lui Moţa şi Marin. Urma să trezesc pe Nae Ionescu şi să ne întâlnim imediat la sediu.

Mi-am revenit greu din lovitura cauzată de această veste. Nu o puteam încadra deloc în realitate! Cu trei zile mai înainte primisem prima scrisoare de pe front de la Vasile Marin, datată 26 decembrie şi acum nu mai era!

În Spania

Jumătate de oră mai târziu eram cu Nae Ionescu la sediu. Căpitanul, Generalul, profesorul Codreanu şi col. Zăvoianu ne aşteptau. Cele câteva ore de intensă durere au fost îndeajuns ca să adâncească două brazde, până atunci aproape invizibile, în figura Căpitanului. Prin ele faţa-i căpătase oarecare asprime, desminţită, însă, de seninătatea unei priviri ce depăşea omenescul.

Pierderea lui Moţa, cumnat şi prieten încă din studenţie şi singurul din Mişcare în măsură a-l înlocui, egalându-l în capacitate şi prestigiu, îl copleşise. Din acest moment, crucial pentru Legiune, întreaga viitoare atitudine a Căpitanului în faţa vieţii şi a problemelor ei, se va schimba. Deciziile şi atitudinile ulterioare care deseori au părut de neînţeles politicienilor de duzină, ca şi oamenilor străzii, devin  clare şi conforme, privite sub noul unghi de vedere al necesităţii unei eventuale sacrificări pentru triumful ideii.

În dimineaţa aceea Căpitanul ne trasează atitudinea pe care o credea necesar de luat în faţa pierderii suferite şi dispune plecarea mea în Spania pentru aducerea morţilor şi repatrierea celor încă în viaţă. Prin aceasta el îndeplinea şi o dorinţă a lui Moţa, ca şi presimţirea lui Marin ca: „Eu voi fi acela care-i va aduce în ţară”. (desigur, însă, altfel decât s-a întâmplat).

Generalul a cerut să mă însoţească, ca unul ce-şi crease legături de folosit în Spania. După scurtă gândire, Căpitanul a acceptat, condiţionând însă hotărârile ce vor fi de luat  de acordul meu! Mai mult, a cerut ca toate rapoartele ce i se vor adresa să poarte şi semnătura mea. Prin aceasta, pentru prima dată, el arăta Generalului nemulţumirea pentru felul în careechipa legionară fusese înrolată. Generalul, disciplinat, a acceptat, cerând ca această decizie să rămână secretă, circumscrisă în cunoaştere numai la cei prezenţi. Înţelegându-i cu toţi mândria, am promis şi într-adevăr secretul a fost păstrat până acum. Bineînţeles, şeful de fapt şi de drept al misiunii rămânea tot Generalul Cantacuzino.

A doua grijă a Căpitanului, ca şi a celorlalţi, a fost: „Banii!” O socoteală redusă la strict arată totuşi o cifră care întrecea cu mult posibilităţile financiare ale Mişcării Legionare. Nae Ionescu sugerează: „Lansarea unei liste de subscripţie”, obligându-se a împlini el ceea ce ar mai lipsi. Nu a fost nevoie. Din prima zi subscrierile au întrecut cu de multe ori trebuinţele noastre. Persoane cu totul necunoscute au venit la sediu, donând sume importante. (Colonel P., 300.000 lei, industriaş G., 5.000 franci elveţieni etc).

Formalităţile de trecere a graniţelor împlinite în aceeaşi zi ne-a permis plecarea la două zile numai după primirea telegramei lui Clime. Între timp, ţara, în fierbere, monopolizase eroismul lui Moţa şi Marin pentru românism.

Deoarece Legiunea nu mai avea publicaţii proprii, toate fiind suspendate de cenzură, ziarul „Porunca Vremii” al lui Ilie Rădulescu, prin redactarea zi de zi a fiecărui pas al misiunii noastre şi a evenimentelor din Legiune, îşi măreşte tirajul la sute de mii de foi! Între timp, presa de guvern şi opoziţie se învăluie într-o diplomatică tăcere spre a nu supăra opinia publică, în pătimaşă uniformitate de simţăminte cu Mişcarea Legionară. Aceasta nu a împiedicat aceeaşi presă ca, de îndată ce Moţa şi Marin fuseseră înmormântaţi şi opinia publică se mai domolise, să ceară condamnarea şi arestarea celor care luptaseră în Spania, ca trădători, pe baza nu ştiu cărui articol din Codul Militar care pedepseşte pe ofiţerii români, luptători în armate străine!

Până la Parisul de totdeauna, nimic deosebit. În drum, Generalul studiase hărţi, presupusese linii de front, dând frâu liber imaginaţiei asupra felului şi locului unde vom găsi echipa legionară cu morţii noştri. Laconismul telegramei lui Clime îndreptăţea orice supoziţii, neconformate ulterior de realitate.

Prevedeam greutăţi în îndeplinirea misiunii. Ele s-au verificat îndată. Cea dintâi a fost trecerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Moţa şi Marin prin Franţa ostilă Spaniei lui Franco, ca şi tuturor naţionalismelor.

În Paris, Generalul şi cu mine, amândoi în ţinută de rigoare, el cu insignele glorioase de comandor al Legiunii de onoare la butonieră, ne-am prezentat la  pentru soluţionarea unei audienţe la Preşedinţia Consiliului de Miniştri francez. Eram purtători ai unei scrisori de introducere din partea lui Nae Ionescu, prieten al primului ministru din acea vreme. Şeful de cabinet ne primeşte, ne ia scrisoarea, numele şi adresa hotelului, comunicându-ne că vom primi rezultatul în câteva ore. Răspunsul a venit telefonic, simplu şi categoric: din cauza convingerilor noastre politice, nu putem fi primiţi!

După îndemnul meu, am ieşit din impas prin părăsirea căilor oficiale, pentru a recurge la cea mai simplă: a comercialului! Ne adresăm unei întreprinderi de pompe funebre care, pentru o sumă destul de rotundă, s-a obligat să ne transporte morţii, în vagon special, până la graniţa germană, dacă îi predăm coşciugele pe teritoriul de frontieră francez. Îndeplinirea formalităţilor de rigoare pentru Franţa rămânea în sarcina întreprinderii, celelalte, în a noastră.

Generalul nu se simţea bine: dureri constante, de scurtă durată, mereu în acelaşi loc, îl sâcâiau. La medic nu a voit să meargă, neţinând seama de avertismentul unui cancer incipent care, la 7-8  luni după aceea, l-a răpus.

Mulţumiţi de uşurinţa cu care se rezolvase problema pe care o crezusem cea mai spinoasă, raportăm Căpitanului rezultatul şi în noaptea următoare, umedă şi friguroasă, sub ascuţişul unui vânt nordic, neprevestitor de bine, ne îmbarcăm în Cherbourg cu destinaţia Lisabona. (legătura feroviară între cele două ţări latine şi vecine nu mai funcţiona).

Pentru economisirea fondurilor Legiunii, călătoream în clasa a II-a, repartizaţi într-o cabină pentru trei persoane. La intrarea în aceasta, bagajele necunoscutului nostru tovarăş de drum odihneau pe patul respectiv. Generalul zăreşte o carte de vizită, atârnată de un mâner al valizei şi citeşte numele proprietarului. Erau ale unui oarecare Gonzales din Barcelona.

Cu ăsta nu stau în cabină! E un spion comunist trimis să ne urmărească, zise Generalul şi se repede în căutarea comandantului vasului.

Cum şi ce a făcut, nu ştiu, dar după câteva minute bagajele lui Gonzales erau ridicate din cabina care ne rămâne numai nouă.

De cum am ieşit în larg, valurile, ameţitoare în înălţime, au luat în primire carcasa vaporului. Din golful Gasconiei, cele douăzecişi două de mii de tone nu mai erau decât o jucărie a elementelor dezlănţuite, din al căror dans am ieşit după patru zile, odată cu intrarea în apele liniştite ale radei portului Lisabona.

În timpul drumului, în afară de echipajul vaporului, numai Generalul şi cu mine am mai fost de văzut, ceilalţi, aciuiaţi prin cabine, îşi dospeau răul de mare.

Pe chei ne-a aşteptat dl Cămărăşescu, consilierul legaţiei, mai târziu, ministrul României la Roma. Venise, bineînţeles, nu în calitate oficială, ci din peietenie sau ceva rudenie cu Generalul. El ne conduce şi la hotelul în care ne oprise camere. Dacă de numele hotelului nu-mi mai amintesc, nu-i voi uita nici stilul, nici distribuţia interioară, cu totul neobişnuită, rămasă aceeaşi de pe vremurile în care clădirea fusese un palat particular.

Sosirea noastră, reperată de gazetari, aduce în presa locală fotografii şi date asupra misiunii noastre.

Despre capitala portugheză, ce să povestesc? Cu toate că o merita, şi încă amănunţit, pentru noi, purtători ai unei dureroase misiuni şi grăbiţi de a junge la destinaţie, nu ne-a preocupat chiar prea mult. Şi totuşi, parcă revăd Lisabona, etajată în pantă, scăldată în soarele călduţ de primăvară timpurie, cu cerşetori în colţ de stradă şi femei desculţe, purtându-şi coşurile cu mărfuri pe cap, exact ca la noi!

Ne-au trebuit două zile pentru împlinirea formalităţilor obligatorii pentru intrarea în Spania. După o altă zi şi jumătate am ajuns la Salamanca, sediul comandamentului generalului Franco. În gară – minune – ne aşteptau ing. Clime şi Al. Cantacuzino, veniţi de la Toledo, informaţi de sosirea noastră printr-o telegramă a Căpitanului. Ei ne-au povestit cele trăite de la plecarea Generalului în ţară, lupte, bucurii şi necazuri, ca şi despre marea durere cauzată de de pierderea lui Moţa şi Marin, doborâţi de acelaşi obuz în Majadahonda, explodat în buza tranşeului unde făceau de veghe spre sfârşitul zilei de continui atacuri respinse, ale roşiilor (13 ianuarie).

Rămăşiţele celor doi, întovărăşite de restul echipei, fuseseră duse la Toledo şi îmbălsămate şi acum odihneau în capela Spitalului Militar, sub privegherea  preotului Dumitrescu-Borşa. Nicolae Totu, bolnav, fusese internat în acelaşi spital. De Bănică Dobre, rănit pe front la 3 ianuarie şi dus la spital, nu se mai ştia nimic. El rămânea să fie căutat.

La Salamanca Generalul ia contact cu persoanele oficiale pe care le-a crezut de folos pentru obţinerea permisului de trecere până la graniţă a rămăşiţelor pământeşti ale celor doi martiri şi eliberarea din „Tercio” a celorlalţi legionari. Nu a reuşit în ceea ce priveşte eliberarea legionarilor. Comandamentul, care nu înţelesese însemnătatea lui Moţa şi Marin, ca şi a celorlalţi membri ai echipei, susţinea îndeplinirea angajamentului luat de a rămâne înrolaţi până la terminarea războiului civil. Intervenţia generalului german, comandant al trupelor speciale din Spania, către care aveam o scrisoare de recomandare, a făcut să triumfe punctul nostru de vedere şi legionarii au fost eliberaţi. Presa spaniolă şi în special ziarul „Arriba” ne-au ajutat deasemenea, popularizând eroismul celor căzuţi şi amănunţind scopurile, ca şi însemnătatea echipei. Astfel că cererile ne-au fost satisfăcute; mai mult, un autoturism şi un camion militar ne-au fost puse la dispoziţie pentru terminarea mai rapidă a misiunii noastre. Din Salamanca toţi cinci am plecat la Toledo, eram cinci, căci între timp, pe când, întovărăşit de Clime, treceam pe sub arcadele pieţei din Salamanca, zărim de departe o statură cunoscută de uriaş. Era Bănică Dobre, eliberat din spitalul militar Zamora şi aproape vindecat. Venise la Salamanca să se informeze la Statul Major de locul unde ar fi fost de găsit echipa legionară. Prin aceasta greul misiunii noastre era îndeplinit şi, în consecinţă, raportăm telegrafic Căpitanului.

Pe vremea aceea cele două Spanii, trunchiate de frontul armatelor în fratricidă încleştare, se transformaseră în lagăre militare. Jumătatea încă sub dominaţie roşie îndura, în afară de distrugerile şi ororile de pe front, teroarea acum mai bine cunoscută a oricărui regim comunist, cu arestări de zi şi de noapte, execuţii fără judecată, violuri, lagăre, confiscări de bunuri şi abuzuri de tot felul, cu atât mai dureroase, cu cât mai inutile.

Oraşele eliberate de armatele victorioase ale generalului Franco erau maldăre de ruini, cu locuinţele jefuite, cadavre pe străzi, prin case, pivniţi şi chiar pe acoperişuri. Sânge, jaf, mizerie!. Cu sosirea naţionaliştilor, ordinea se restabilea, reîncepea curăţirea şi munca constructivă, persistând însă lipsurile, căci transporturile erau puţine şi destinate, în principal, cerinţelor militare. Populaţia, înţelegătoare, răbda calvarul în speranţa unui viitor mai îndurător.

Frumoasele drumuri, mai toate asfaltate, podoaba Spaniei, erau sfârtecate de obuze, lungindu-se între şanţurile pline cu resturi părăsite de armatele roşii: tunuri, tancuri, arme de tot felul, foste mobile şi obiecte casnice ale locuitorilor, aruncate în panică şi fugă pentru căutarea de noi adăposturi. Bisericile, ca şi mânăstirile, pustii. Slujitorii altarelor, omorâţi; interioare cu statui ciuntite, icoane batjocorite, era tot ce mai lăsa în urmă armata celor lipsiţi de credinţă şi Dumnezeu.

Coincidenţă curioasă: în timp ce eu îmi îndeplineam misiunea comandată în Spania naţionalistă, dincolo, la Barcelona, în Spania roşie, singurul meu fiu, pe atunci în vârstă de 23 de ani şi pe care nu-l mai văzusem de când fusese de patru ani, ascundea şi trecea peste graniţă persoane din cele urmărite de ura comunistă, eliberându-le paşapoarte româneşti, vizate de el, din stocul pe care-l primise în păstrare, cu sigiliile oficiale, de la fostul consul român, dar de naţionalitate spaniolă, fugit. Prins de comunişti, fiul meu a fost închis şi condamnat la moarte, dar reuşeşte să fugă în preziua execuţiei şi, ascuns în cala unui vapor, ajunge la Marsilia. Când ne-am revăzut, după ani, mi-a arătat scrisorile de mulţumire ale celor salvaţi de el şi articolele elogioase ce se publicaseră în presa spaniolă asupra activităţii lui.

Ajunşi cu bine la Toledo, după primirea de către guvernator, suntem încartiruiţi la sediul Comandamentului Militar, un fost luxos hotel, cu scări monumentale, dar acum dărăpănat, văduvit de mobilier şi geamuri. Câteva paturi de campanie, aşezate ad-hoc în încăperi aproximativ locuibile, ne-am oploşit cum am putut. Am găsit pe părintele Dumitrescu în capelă, îngenunchiat, făcând rugăciuni la căpătâiul foştilor camarazi. În faţa celor două sicrie, m-am simţit mic, ca nicicând până atunci. Îmi era ruşine că mai sunt când ei nu mai erau.

În timp ce Generalul şi cu Clime erau plecaţi la Talavera de la Reina, spre a desăvârşi ultimile formalităţi de eliberare a echipei din „Tercio”, eu şi Nicolae Totu vizitam muzeul lui Greco cu celebrele picturi rămase intacte, respectate până şi de comunişti. De aici m-am dus să văd şi eu ruinele Alcazarului, devenit simbol al eroismului spaniol. După îndărătnica rezistenţă de luni de zile a cadeţilor comandaţi de colonelul, acum general, Moscardo.

Pe când de pe terasa platou a Alcazarului, priveam spre frontul comunist, vizibil la vreun kilometru şi jumătate, am fost luaţi drept ţintă de aceştia. Câteva gloanţe ne-au piuit pe la urechi, în drumul lor spre zidurile din spate, obişnuite cu astfel de lovituri. M-am bucurat ca de o victorie de onoare ce mi se făcuse şi m-am întors la comandament.

A doua zi pe la zece de dimineaţă, în faţa câtorva plutoane în front, a Guvernatorului militar şi a localnicilor în trecere pe acolo, care se opriseră să privească, ne-am îmbarcat morţii în camion, luând drumurile Spaniei spre ţară. Treceam prin Avila, Valencia, Burgos, St. Sebastian până la Irun, ultimul orăşel înainte de graniţa cu Franţa. Tot drumul, la intrarea şi ieşirea din fiecare sat, cortegiul ne fusese oprit şi actele cercetate. Drumul durase vreo trei zile, căci noaptea nu se putea circula. L-am făcut în camion, între Clime şi şoferul militar.

În Irun eu părăsesc echipa, trecând imediat la St. Jean de Louis, pe teritoriul francez, pentru a pregăti trecerea graniţei şi îmbarcarea lui Moţa şi Marin în vagonul mortuar care i-a dus până la graniţa belgiană. Am telegrafiat Căpitanului de reuşită şi am plecat cu ceilalţi la Paris.

O zi mai târziu, la 5 februarie 1937, părăsim şi Parisul, în drum spre ţară. La graniţa belgiană, vagonul mortuar, ajuns pe alt drum, a fost ataşat la trenul nostru pentru Berlin. Dis-de-dimineaţă treceam graniţa germană. În gara oraşului Aachen (Aix la Chapelle) eram aşteptaţi de o companie a SS-ului, în front. Nepregătiţi pentru această primire, coborâm val-vârtej din tren şi ne încolonăm în faţa frontului german. Ofiţerul german şi Generalul nostru îşi dau reciprc raportul şi, în sunetul fanfarei militare, trenul părăseşte domol gara. Primirea de la Aachen, aceea din Berlin s-au datorat generalului german din Salamanca de care am vorbit şi care înştiinţase oficialităţile germane de trecerea noastră.

La Berlin, sicriele camarazilor, purtate de ofiţeri ai SS-ului, sunt coborâte din vagon şi depuse pe catafalcul, din vreme pregătit, în sala de recepţie a gării, unde au fost îngropate sub flori şi coroane trimise de organizaţiile naţional-socialiste, ca şi de marile personalităţi ale statului şi partidului german. Peste noapte am fost încartiruiţi la hotelul Adlon, ca oaspeţi ai partidului naţional-socialist. Dimineaţă, cu acelaşi ceremonial de la sosire, sicriele sunt reîmbarcate, de astă dată într-un vagon german, frumos şi sobru pavoazat, ataşat la trenul direct pentru România.

Prin Polonia am trecut noaptea, fără primiri oficiale, dar extrem de prieteneşti ale tuturor reprezentanţilor din gările respective. Polonii, ca şi germanii ne-au refuzat plata transportului prin ţările lor, cum n-a făcut România.

În dimineaţa de 9 februarie intram în gara de frontieră Grigore Ghica Vodă. Ne aştepta Căpitanul, cu mulţimea de legionari veniţi din toată ţara, soţiile celor căzuţi şi a mea.

Facem front în faţa Căpitanului şi Generalul îi dă cutremurătorul raport:

„Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Echipa legionarilor din Spania, compusă din doi morţi, doi bolnavi, un rănit şi doi sănătoşi, stau gata la ordine!

Să trăieşti, Căpitane!”

Misiunea Generalului şi a mea se terminase.

 

fragmente din textul „Vasile Marin” de Virgil Ionescu, Pământul Strămoşesc, iunie-nov 1952

Subiectul precedent

Profeţiile lui Agatanghel în închisorile comuniste: adevăr sau legendă?

Default thumbnail
Subiectul următor

Comemorarea eroilor Ionel Moța și Vasile Marin - Majadahonda 2022

Cele mai recente din